Medica Academica

Dacă tot se vorbeşte zilele acestea despre Rusia… să vedem ce se întâmplă şi în sistemul de sănătate, şi nu doar în spionaj. Corespondentul din Moscova al British Medical Journal face o analiză în ultimul număr al revistei asupra dorinţelor oficialilor ruşi de a reforma  sistemul de sănătate. Primul Ministru Vladimir Putin a recunoscut că sănătatea în Rusia este “deplorabilă” şi şi-a propus să ia măsuri radicale pentru îmbunătăţirea acesteia, mai ales în ceea ce priveşte sistemul de asigurări obligatorii introdus în anii ’90.
În ciuda numărului mare de spitale şi a unei “armate” de doctori, acestea au fost incapabile să furnizeze specialişti cu un nivel…acceptabil în domeniul serviciilor îngrijirilor medicale. Situația este generată, în principal, de lipsa permanentă de fonduri, a echipamentelor medicale neperformante şi, nu în ultimul rând, de organizarea ineficientă a serviciilor de sănătate. Astfel, calitatea serviciilor şi accesibilitatea la acestea este foarte scăzută.

La cele menţionate mai sus se adaugă şi atitudinea oficialilor, care au pus obiectivul protecţiei sănătăţii în spatele altor “priorităţi de stat”. Până în prezent, sistemul de sănătate rus a fost finanţat doar la nivel de supravieţuire.

În acest context, Putin are în vedere schimbări şi în domeniul serviciilor medicale, guvernul promiţând mai mulţi bani pentru acest sistem subfinanţat. Dacă până acum contribuabilul plătea 3,1% din salariu pentru sănătate, procentul va creşte la 5,1%, autorităţile sperând astfel că se vor strânge mai mulţi bani şi sistemul va fi îmbunătăţit. În următorii doi ani se apreciază o creştere cu 11 milioane de euro a bugetului sănătăţii. Plusul de bani va fi folosit pentru renovarea spitalelor şi achiziţionarea de noi echipamente performante. Ministerul Sănătăţii şi Dezvoltării Sociale are în vedere şi crearea bazei de date unice necesare fişei electronice a pacienţilor.

Autorităţile locale vor putea să investească, în plus, în achiziţia de medicamente sau în creşterea salariilor cadrelor medicale. Modificările legislative sunt la nivel de Parlament şi e posibil ca propunerea de reformă să mai sufere amendamente deoarece este extrem de controversată şi mult criticată de marile business-uri.

Angajatorii ruşi s-au plâns de faptul ca guvernul îi obligă să finanţeze upgradarea calităţii spitalelor şi a echipamentelor medicale, evitând astfel acordarea mai multor bani de la bugetul de stat. Un alt argument contra ar fi că noul sistem ar pune prea multă putere în mâinile unui guvern ineficient, sistemul transformându-se mai degrabă în fostul stil sovietic, cu un sistem de sănătate centralizat.

Noua lege ar permite indivizilor, prin intermediul unei politici de asigurări, să fie trataţi oriunde s-ar afla pe teritoriul Rusiei, chiar dacă nu au rezidenţă în regiunea respectivă. Ar putea fi vorba şi de clinici private, partenere cu sistemul. Pacienţii ar fi liberi să aleagă unde să fie trataţi
dintr-un registru de furnizori postaţi pe internet. Ruşii consideră acest lucru ca pe o mini-revoluţie pentru ţara lor.

Chiar dacă extra-finanţarea este binevenită, reforma nu i-a impresionat însă pe experţi.

MARIA VASILESCU

director general Tarus Media

maria.vasilescu@tarus.eu

Popularity: unranked [?]

În ultimii ani resursele în baza cărora se finanţează programele de sănătate publică au devenit insuficiente, pe de o parte, din cauza creşterii costurilor, iar pe de altă parte, a managementului defectuos. Ambele cauze au acţionat de la ţară la ţară într-o proporţie diferită, dar peste tot în lume s-a constatat existenţa unor importante deficienţe de management.

Termenul de management cuprinde un ansamblu de activităţi în baza cărora se pot obţine câştiguri cât mai mari cu cheltuieli cât mai reduse; cu alte cuvinte, să cumpărăm cât mai ieftin valori cât mai ridicate.

Arta managementului se învaţă şi, chiar dacă pentru unii dintre noi pare a fi nativă, mutaţiile sociale care intervin periodic, uneori dramatic, ne obligă să analizăm şi să decidem asupra unor noi strategii manageriale. Noile raporturi – determinate fie de scăderea resurselor, fie de creşterea costurilor, fie de ambele – implică imediata reechilibrare a balanţei. Asta înseamnă că strategiile de ieri sau de azi în management pot să-şi piardă valabilitatea sau chiar să devină dăunătoare dacă nu sunt ajustate. Flexibilitatea devine astfel un atribut major al managementului şi poate fi observată cel mai simplu la ofertantul de pe stradă, care-şi schimbă strategia de vânzare a mărfii de la o stradă la alta şi de la un moment la altul, în funcţie de cererea existentă la acel moment.

Vânzătorul ambulant, spre deosebire de marile corporaţii, nu are un aparat administrativ care să-i încetinească viteza de reacţie, astfel încât – fără cheltuieli administrative şi fără nici un fel de întârziere – se adaptează cererii pieţei.

De aici rezultă şi unul din motivele apariţiei crizei din aceşti ani, şi anume, un aparat administrativ greoi şi costisitor, incapabil să eficientizeze prospectarea pieţei. În timp ce vânzătorul ambulant îşi modifică strategia practic fără costuri, marile corporaţii cheltuiesc sume considerabile pentru a afla ce se întâmplă şi cum trebuie abordată piaţa, cu un decalaj temporar care face perfect inutil tot procesul de ajustare.  Un bun negustor are capacitatea de a-şi flexibiliza politica în funcţie de momentul pieţii. Nu trebuie să se aştepte ca cineva să aibă grijă de el, deşi o piaţă excesiv de liberă poate genera, la un moment dat, confuzie şi haos şi acesta e un prim derapaj pentru o criză financiară care, de fapt, ascunde o criză socială cu repercusiuni financiare.

Prof. Univ. Dr. Mihai Voiculescu, medic primar Medicină Internă, medic primar Nefrologie

Popularity: unranked [?]

Sistemul de sănătate aflat în funcțiune în Olanda a fost introdus în 2006 și, la momentul respectiv, a fost considerat un posibil model pentru reforma sistemului medical din Statele Unite, datorită modului în care îmbină asigurarea medicală obligatorie cu asigurările private de sănătate.

Acest sistem este organizat pe două nivele. Îngrijirea medicală primară, precum și accesul la spitale, clinici și medici de familie sunt finanțate prin intermediul asigurărilor private obligatorii. Îngrijirile pe termen lung pentru pacienții în vârstă sau cu dizabilități, îngrijirile paliative și cele pentru pacienţii cu boli mintale sunt acoperite de asigurările sociale finanțate prin taxe.

Companiile asigurătoare trebuie să ofere un pachet de bază care să cuprindă accesul la îngrijiri medicale primare și curative, dar și costul tuturor medicamentelor prescrise, la același preț pentru toți pacienții, indiferent de vârstă sau starea de sănătate. În Olanda este ilegal ca asigurătorii să refuze o solicitare, să impună condiții speciale – de genul excluderii anumitor categorii de pacienți, obligarea la co-plată – sau să nu finanțeze un anumit tratament prescris de medic. Pachetul medical de bază nu cuprinde tratamentele stomatologice mai complicate, fizioterapia sau orice alte îngriijiri pentru care Guvernul consideră că pacienții ar trebui să își asume responsabilitatea.

Acest nivel, al asigurărilor suplimentare, este terenul pe care concurează companiile de asigurări. Pacienții își pot schimba extra-opțiunile medicale în fiecare an.

45% dintre cheltuieli, finanţate din asigurările private

Sistemul de sănătate olandez este, în proporție de 50%, finanțat prin taxele salariale plătite de angajatori către un fond controlat de Autoritatea de Reglementare în Sănătate, la care Guvernul contribuie cu un procent de 5%. Restul de 45% din cheltuielile de sănătate sunt acoperite de sumele achitate de către asigurați direct companiilor asigurătoare.

Suma lunară standard plătită de către pacienții adulți pentru asigurarea privată este de aproximativ o sută de euro lunar. Pacienții cu venituri reduse primesc asistență din partea Guvernului dacă nu îşi permit să plătească această sumă. Copiii sub 18 ani sunt asigurați automat de către sistemul de sănătate, fără ca familiile să fie nevoite să plătească în plus, pentru că firmele de asigurări primesc acești bani din partea Autorității de Reglementare în Sănătate.

Unii angajatori negociază contracte speciale cu companiile de asigurare pentru toți angajații, alții plătesc chiar contribuția privată a angajatului către asigurători ca și beneficiu asociat jobului.

Competiţie între companiile de asigurări

Toate companiile de asigurare primesc finanțare suplimentară din partea Autorității de Reglementare în Sănătate. Aceasta monitorizează în permanență feedback-ul primit de la pacienți și își poate redistribui fondurile în funcție de nemulțumirile sau aprecierile acestora. Evident, firmele cu cei mai mulți cetățeni asigurați și cu valorile cele mai ridicate ale asigurării vor primi fonduri mai consistente decât cele care nu se bucură de prea mulți clienți.  Astfel, companiile de asigurări nu au nici un interes să îi determine pe cei care au nevoie de asigurări cu valoare mai mare să nu le facă pentru că, dacă vor fi nevoite să plătească mai mult decât se așteptau, li se vor oferi compensații.

Companiile de asigurări se află în competiție în ceea ce privește prețul pentru pachetul pe care pacientul îl plătește direct și încearcă să negocieze înțelegeri speciale cu spitalele pentru a menține costurile reduse și calitatea ridicată.

Autoritatea de reglementare în domeniul concurenţei trebuie, în acest caz, să preîntîmpine abuzurile care ar putea apărea din partea jucătorilor dominanți de pe piață și prin crearea alianțelor care ar putea acționa în detrimentul intereselor consumatorului. Un alt organism de reglementare care vizează activitatea companiilor asigurătoare are în vedere ca toate polițele de bază să aibă acoperire identică, astfel încât nici un pacient să nu fie dezavantajat de alegerea anumitor asigurători.

Majoritatea spitalelor sunt private

Spitalele din Olanda sunt și ele reglementate și controlate, dar în mare parte au acționariat privat și sunt orientate spre profit, la fel ca și majoritatea companiilor de asigurări. Pacienții pot alege unde doresc să fie tratați și au acces pe Internet la informații legate de performanța și timpul de așteptare caracteristice fiecărui spital. Pacienții nemulțumiți de prestația companiei de asigurări și de alegerea unui anumit spital pot anula contractul în orice moment, dar sunt obligați să semneze unul nou, cu o altă companie de asigurări.

Medicii de familie (huisarts) trebuie să locuiască la nu mai mult de zece minute depărtare de bolnavi, în cazul în care sunt solicitați pentru vizite la domiciliu și, de obicei, refuză să primească în grijă noi pacienți dacă sunt prea ocupați. De asemenea, oferă recomandări în situațiile în care pacientul are nevoie de îngrijiri medicale care nu se circumscriu sferei îngrijirilor de urgență. În caz de urgență, iau legătura cu spitalele pentru a se asigura că, de pildă, dacă e vorba de un picior rupt, pacientul va fi trimis rapid la radiografie.

Îngrijiri medicale 24/7 sunt oferite prin intermediul unor clinici cu activitate „after-hours” care se deschid la șase seara, când majoritatea cabinetelor medicilor se închid, și își desfășoară activitatea până a doua zi dimineață, când îngrijirea primară este preluată din nou de spitale. Deoarece acest sistem este relativ nou nu au putut fi monitorizate economiile de costuri, dar din experiența sistemelor medicale din alte țări, existența unor entități care să ofere îngrijiri primare reduce costurile. Jumătate dintre pacienții care se prezintă la secția „Urgențe” nu reprezintă cazuri aflate la limită; aceste cazuri sunt preluate în cadrul unui nivel intermediar – clinicile pentru îngrijiri primare – care au nevoie doar de o mașină și de echipament portabil, comparativ cu dotările mult mai sofisticate necesare unei unități de urgență. În Olanda există 120 de astfel de clinici și mai mult de 90% din populație are acces la ele.

Raluca Băjenaru

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: unranked [?]

Johana Toma

Rodica Nassar, Preşedinta Comisiei pentru sănătate şi familie din Camera Deputaţilor, vorbeşte despre nevoia de a aborda corect şi coerent sistemul de sănătate din România, subliniind faptul că pentru a exista o continuitate a reformelor este nevoie de deschidere şi, mai ales, de acceptarea a tot ceea ce s-a construit bun în guvernarea anterioară.

– Care este cea mai fierbinte problemă a sistemului de sănătate ?

– Dacă are cineva curiozitatea să compare programele de guvernare lansate de partidele politice în campaniile electorale, va constata faptul că sunt aproape identice. De ce? Pentru că sunt elaborate de specialişti care cunosc foarte bine problemele din sistemul sanitar. Sunt specialiştii fiecărui partid politic, al căror scop îl reprezintă rezolvarea problemelor cu care se confruntă  sistemul.

Aceştia abordează probleme ca îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei sau crearea strategiei naţionale de dezvoltare a serviciilor medicale pe o perioadă de opt ani. De asemenea, vorbesc despre redresarea asistenţei medicale în mediul rural, o problemă care doare în România la ora actuală. Se discută şi problema participării personalului sanitar la un program de educaţie medicală continuă garantat de stat şi, nu în ultimul rând, despre problema asigurării transparenţei în cheltuirea banilor publici.

Dacă facem o radiografie a ceea ce se întâmplă în momentul de faţă, ne dăm seama că acestea sunt probleme a căror rezolvare a fost anunţată, dar pentru care nu s-a făcut mai nimic. Orice guvern sau, mai bine zis, dorinţa oricărui partid în momentul în care îşi lansează programele de campanie, este de‑a aloca cel puţin 6% din PIB pentru sănătate.

Şi eu mi-am dorit mult acest lucru, şi am făcut şi voi face toate eforturile ca împreună cu colegii mei să reuşim să trecem prin Parlament proiectul de lege care obligă guvernul să aloce 6% din PIB. Există aşa ceva în programul de lucru la Senat.

Sperăm să putem da un raport favorabil, pentru că de ani de zile vorbim despre subfinanţarea sistemului de sănătate. Din punctul meu de vedere, nu este suficient să ai foarte mulţi specialişti în sistemul sanitar. Este nevoie de mai mult. De mult mai mult.

– De ce anume este nevoie ?

– Este nevoie de finanţare şi nu de discuţii despre subfinanţare. S-a ajuns ca bugetul alocat pe 2010 să fie cel mai mic buget alocat sănătăţii după 1990. Din calculele făcute, ar fi 3,6% din PIB, dar după aplicarea coeficientului de inflaţie, ajungem la un 3,2% din PIB. Total insuficient! Nu trebuie să mai adaug şi eu acum, ştiam acest lucru încă din ianuarie, când am avut în dezbaterea Comisiei bugetul de sănătate.

Preconizând faptul că acest buget va ajunge sistemului sanitar pentru subzistenţă – nu pentru dezvoltare – până cel târziu în luna iulie, au existat multe încercări disperate din partea decidenţilor din sistem de‑a atrage fonduri. Au fost lansate în dezbatere publică idei precum taxa pe fast food, coplata sau acel sistem de claw-back pe care îl cunoaştem cu toţii şi pe care, personal, nu l-am susţinut. Majoritatea a decis însă, iar sistemul a fost acceptat de Comisie.

Din fericire, în plenul Camerei Deputaţilor, grupul majoritar a primit indicaţii de a cere retrimiterea la Comisie. Sigur că vom vedea, în continuare, ce punct de vedere va avea Ministerul pe acest capitol al ordonanţei. Tot ceea ce se explică privitor la sistemul de claw-
-back este faptul că funcţionează în alte state. În ceea ce ne priveşte, acest sistem va afecta categoria de populaţie care are cel mai mult nevoie de asistenţă medicală, şi mă refer aici la vârsta a treia. Care, în acelaşi timp, reprezintă oamenii cu cele mai mici venituri. Noi trebuie să ne gândim şi la ansamblul condiţiilor care există în societatea românească. Ca şi idee, luăm în considerare că ar putea funcţiona şi în România, dar nu sunt de acord ca în această perioadă să introducem o povară în plus tocmai pe zona celor care au mai multă nevoie de asistenţă medicală şi, totodată, zona care se confruntă cu mari probleme financiare.

Ministrul Sănătăţii anunţa creşterea sumelor alocate pentru tratamente în străinatate. Cu siguranţă de aceste tratamente nu vor beneficia tocmai oamenii aceştia care abia reuşesc să facă un drum până la medicul de familie şi care nu au, probabil, un sistem de relaţii care să le permită să se informeze sau să fie primii beneficiari ai acestui program. Am mai spus-o şi îmi menţin părerea: De ce să ne trimitem oamenii la tratamente în străinătate, când România dispune şi de reţeaua de spitale, şi de mulţi specialişti.

Avem, este clar acest lucru, carenţe la capitolul dotare: nu sunt suficiente medicamente sau materiale sanitare, şi acest lucru este bine mediatizat. Cred că putem să rezolvăm mai întâi problemele interne astfel încât, în funcţie de posibilităţile materiale ale fiecăruia, să putem primi asistenţă medicală la standarde europene.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 7% [?]

Dr. Mircea Olteanu

Tratamentul bolilor cronice constituie cea mai importantă componentă a cheltuielilor pentru sănătate. La noi acest lucru este ilustrat de crizele repetate în aprovizionarea cu medicamente, în special pentru aceşti bolnavi (medicamente compensate şi gratuite etc.). Până în prezent soluţiile adoptate au fost de tip birocratic, fără a se căuta o rezolvare pe baze ştiinţifice, moderne, atât din punct de vedere medical, cât şi economic. >>>

Unul dintre pilonii rezolvării acestei probleme îl constituie adoptarea sistemului modern de tratament al bolilor cronice, cunoscut sub numele de „managementul bolilor cronice” (Disease Management), care a încorporat ulterior principiile medicinii bazate pe dovezi (Evidence – Based Disease Management).

Esenţa acestui sistem constă în combinarea următoarelor elemente:

- educaţia pacientului;

- utilizarea ghidurilor clinice de practică medicală (bazate pe dovezi);

- consultare adecvată;

- furnizarea de medicamente şi servicii.

Se consideră că resursele sunt mai eficient utilizate dacă pacientul devine pivotul  în jurul căruia se organizează îngrijirile medicale. Această tehnologie a fost aplicată mai întâi în SUA şi în Marea Britanie, iar recent a fost introdusă şi în unele ţări europene (Germania, Olanda etc.).

Program de management al
bolilor cronice bazat pe dovezi

Componentele esenţiale ale unui astfel de program sunt:

1. Sistem integrat de furnizare a serviciilor (primar, secundar, terţiar)

2. Cunoaşterea precisă a prevenirii, diagnosticului, tratamentului curativ şi paleativ al bolii

3. Sistem informaţional, clinic şi administrativ, pentru a permite analiza datelor (registru de pacienţi)

4. Metodologia de îmbunătăţire continuă a calităţii

Pentru dezvoltarea unui program de management al bolilor cronice bazat pe dovezi sunt necesari următorii paşi:

1. Formularea şi definirea clară a bolii pentru care se face programul, scopul şi impactul folosirii unei echipe multidisciplinare

2. Culegerea informaţiilor privind tratamentul utilizat înainte de program şi resursele utilizate

3. Elaborarea principalelor întrebări legate de aspectele clinice şi economice privind boala pentru care se creează programul şi studierea literaturii dedicate acestei boli (baza de date Cochrane)

4. Evaluarea critică şi sinteza “dovezilor” descoperite

5. Evaluarea beneficiilor şi a costurilor

6. Elaborarea unor ghiduri clinice practice bazate pe dovezi şi algoritm

7. Crearea unui sistem de măsurare a proceselor şi rezultatelor precum şi a unui sistem de raportare

8. Implementarea metodelor dezvoltate la punctul 6

9. Completarea ciclului de îmbunătăţire a calităţii

Adoptarea acestei tehnologii poate contribui la rezolvarea crizelor repetate ale aprovizionării cu medicamente pentru bolnavii cronici, dar va trebui adoptată şi o nouă politică a medicamentului care va fi “bazată pe dovezi”. Aceste concepte sunt prezentate în lucrarea “Renaşterea sistemului sanitar printr-o reformă bazată pe dovezi” (editor coord. Dr. Mircea Olteanu).

După publicarea volumului am luat cunoştinţă de apariţia unui raport OMS intitulat “Pregătirea forţelor de muncă în sănătate pentru sec. XXI – Provocarea bolilor cronice”. Acest raport prezintă detaliile organizării programelor de management pe boli cronice, cu numeroase exemple concrete, subliniind nevoia unei reforme a învăţământului medical pentru toate categoriile de personal medical care să permită punerea în practică a noilor concepte de îngrijire. Acest lucru este necesar deoarece în acest secol ponderea bolnavilor cronici va creşte semnificativ, pe fondul îmbătrânirii populaţiei.

În cele ce urmează voi prezenta o sinteză a acestui raport care este sprijinit de organizaţii de prestigiu precum: Asociaţia Medicală Mondială, Federaţia Farmaceutică Internaţională, Consiliul Internaţional al Nurselor, Societatea Respiratorie Europeană, Alianţa Internaţională a Organizaţiilor Pacienţilor.

Tratamentul bolnavilor cronici diferă de episoadele acute ale bolii prin următoarele:

- Continuitate la toate nivelurile sistemului sanitar (primar, secundar, terţiar)

- Coordonare bună în timp

- Colaborare între diverşii furnizori de îngrijiri medicale şi pacienţi, pentru a elabora planul de tratament, obiectivele şi strategia de implementare care să fie centrată pe nevoile, valorile, preferinţele pacienţilor şi ale familiilor acestora

- Auto-tratamentul bolnavului cronic şi comportamentul acestuia – pentru a preveni complicaţiile – trebuie sprijinite de un personal medical care înţelege diferenţele fundamentale dintre episoadele acute ale bolilor şi tratamentul de lungă durată al maladiilor cronice

În fapt, mulţi bolnavi cronici consultă furnizori multipli de îngrijiri medicale, la diferite nivele şi care nu se coordonează între ei, fapt care duce la confuzii, costuri mari şi, uneori, la efecte adverse asupra pacientului. De aceea, personalul medical de toate categoriile (medic, asistent medical, farmacist, stomatolog etc.) trebuie să fie special instruit în procesul de învăţământ pentru a dobândi competenţele necesare tratării bolilor cronice. Pentru aceasta este necesară o reformă a învăţământului medical de toate categoriile, astfel încât să furnizeze atari cunoştinţe.

Competenţe de bază

Au fost identificate cinci competenţe de bază:

1. Îngrijirea centrată pe pacient

•
Anamneză şi comunicare efectivă

•
Promovarea unui stil de viaţă favorabil sănătăţii

•
Sprijinirea auto-îngrijirii

•
Abordare proactivă

2. Parteneriat:

•
Cu pacienţii

•
Cu alţi furnizori de îngrijiri medicale

•
Cu comunitatea

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 6% [?]

Dr. Lavinia Pintea, doctorand în Ştiinţe Medicale, medic rezident Medicină de Urgenţă, Spitalul Judeţean Craiova

Deşi concepută ca o specialitate medicală practicată la un nivel de înalt profesionalism, dedicată unor acţiuni foarte îndelung standardizate şi reglementate prin protocoale, dar, mai ales, adresându-se strict situaţiilor urgente şi cazurilor critice, medicina de urgenţă din România ajunge adesea să fie confundată de către pacienţii neinformaţi care i se adresează constant, aproape în modul cel mai firesc, cu o Medicină de Familie accesibilă oricând, la orice oră din zi şi din noapte, pentru diagnostice banale, afecţiuni cronice, probleme emoţionale sau pentru obţinerea unor reţete.  >>>

Desigur, Medicina de Urgenţă deţine o uriaşă cantitate de informaţii din domeniul Medicinei Generale, dar pe deasupra implică şi o bună pregătire în aproape toate domeniile medicale, inclusiv cele chirurgicale. Ea a evoluat însă în direcţia identificării şi tratării condiţiilor care reprezintă o ameninţare la adresa vieţii şi integrităţii corporale a unui pacient, stabilizarea şi îngrijirea pacienţilor aflaţi în stări premorbide. Echipa medicală experimentată acţionează în Departamentul de Urgenţă la nivelul ariilor de Resuscitare, Monitorizare şi Consultaţii -Traumatologie, realizând intervenţii de o foarte mare complexitate, undeva la graniţa dintre viaţă şi moarte. Resuscitarea cardio-pulmonară a pacienţilor tineri proveniţi din accidente rutiere sau a copiilor de vârste mici sunt, de departe, cele mai impresionante.

Dincolo de aceste aspecte, pentru că se bazează pe cunoştinţe, competenţe şi abilităţile necesare, Medicina de Urgenţă poate diagnostica sau manageria o varietate de probleme acute de sănătate ce afectează toate grupele de vârstă, sex sau situaţie socială.

În această perioadă, cele mai frecvente astfel de afecţiuni sunt – într‑o zi de activitate la nivelul ariei de Consultaţii –, de exemplu: traumatologia aparatului locomotor, sindroamele dispeptice, colicile renale, infecţiile urinare, constipaţiile habituale, virozele respiratorii, nevralgiile intercostale, reacţiile alergice post-înţepătură de insectă etc. Medicilor de Urgenţă le revine sarcina de a vedea un număr impresionant de pacienţi, punând diagnostice precise, solicitând consulturi de specialitate, recomandând investigaţii şi eliberând reţete pentru tratamentul de scurtă durată al afecţiunilor acute, fără a acorda însă îngrijire pe termen lung sau continuu a acestora. Urgentistul tratează afecţiuni acute şi oferă posibilităţi terapeutice, soluții. Un banal exemplu în acest sens este apendicita. Tratamentul este fără doar şi poate chirurgical.

Afecţiunile cronice însă, prin definiţie, nu pot fi vindecate. Scopul tratamentului în astfel de cazuri este ameliorarea şi controlul simptomelor pentru a obţine o mai bună calitate a vieţii pacientului.

Din păcate, aici intervine lipsa informaţiei medicale pe care, în mod normal, ar trebui să o deţină pacienţii. Zilnic, în Departamentul de Urgenţă se prezintă pacienţi cu dureri lombare, precizând că sunt instalate de câteva luni, dureri gastrice, ce revin la intervale regulate de timp, cefalee datând de ani de zile, viroze respiratorii necomplicate – manifestări ale unei hipocalcemii vechi, evident netratată –, dureri menstruale, distonii neuro-vegetative, şi lista poate continua.

Fără să mai fie surprins, urgentistul află că pacientul nu şi-a consultat deloc medicul de familie în ultimele luni, unii dintre aceştia nu l‑au cunoscut vreodată sau nu au dorit să-l contacteze pentru că trebuie programare. Aşadar este mai comod, mai rapid şi chiar mai uşor să ajungi la Urgenţă. Pentru orice!

Astfel de pacienţi revendică o atenţie deosebită, se simt adesea neglijaţi sau se simt lezaţi când sunt primiţi la consultaţie în ordinea priorităţii urgenţelor sau când se eliberează o targă. O informare sumară a pacientului nu este suficientă.

În urma unui studiu pe o perioadă de șase luni în UPU Craiova, dintr-o medie de aproximativ 300 de pacienţi prezentaţi într-o singura zi în Triajul Unităţii de Primiri Urgenţe, aproximativ  100 de persoane ajung în aria de Consultaţii. Dintre acestea, doar între 9-20 sunt internate pe diverse secţii ale spitalului, aşadar doar cele cu o patologie acută de internare. Un exemplu în acest sens îl reprezintă patologia acută chirurgicală: apendicita acută, ocluzia intestinală, colecistita acută, pancreatita acută, şi lista poate continua. Ne putem închipui doar ce se petrece la nivelul spitalelor din capitală, dacă aceasta este situaţia la nivelul unui Spital Judeţean, altfel, suficient solicitat.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 7% [?]

28 de cazuri acute la o sută de locuitori, de trei ori mai mult decât în Olanda şi mult peste media UE de 17,5, aceasta este rata de spitalizare din Austria, cea mai ridicată din Uniunea Europeană. Indicele a continuat să îşi sporească avansul faţă de cele din restul ţărilor europene în ultimii doi ani.

Durata de spitalizare în Austria, de 5,7 zile, este apropiată de media europeană şi mai redusă decât cea din Elveţia. Rata de ocupare a spitalelor, de 76,2%, este uşor sub media europeană de 77,5%, dar a scăzut de la aproape 81% din 1980. Numărul de paturi şi spitale din Austria a scăzut în ultimii 25 de ani cu 15%, ajungând la 65 000 de paturi, distribuite în 260 de spitale. Această scădere se înregistrează în sistemul public de sănătate, în sistemul privat numărul de paturi crescând. Aproximativ 40% dintre spitalele austriece (circa 110) sunt generaliste  – de dimensiuni mari, fiind operate de către autorităţile provinciale. O treime dintre spitale (95) sunt specializate, restul reprezentând sanatorii şi unităţi de îngrijire pe termen lung.

Jumătate dintre spitalele din Austria sunt spitale publice, inclusiv spitale private non-profit, iar 20% sunt deţinute de companii private, 15% de ordine religioase şi alte 15% de către fonduri de pensii şi asigurări.

Personalul din sănătate

Peste 80% din personalul din sistemul medical este concentrat în spitale publice. În 2005, numărul angajaţilor din sistemul de sănătate era de 175 000, reprezentând 5,6% din totalul angajaţilor. Din numărul total de medici, 30% sunt generalişti, iar în ceea ce priveşte personalul mediu, mai redus ca număr decât media UE, acesta s-a dublat între anii 1980 şi 1995, continuând şi mai apoi să crească.

Un procent de 60% dintre medicii austrieci lucrează în cabinete individuale, în timp ce 40% au contracte cu unul sau mai multe fonduri de asigurări de sănătate. Medicii pot obţine venituri în plus tratându-şi pacienţii privaţi în spitale publice. Potrivit estimărilor făcute în 2003 de Camera Austriacă a Medicilor, plata brută pentru un medic aflat în primii ani de practică ajunge la 50 000 de euro pe an, iar după zece ani de experienţă poate atinge 75 000 de euro.

Finanţarea sistemului de sănătate

Doar un sfert dintre cheltuielile realizate în sistemul de sănătate din Austria sunt susţinute de către stat, ceea ce face ca în această ţară contribuţia publică la cheltuielile de sănătate să fie printre cele mai reduse din Uniunea Europeană. Aproximativ jumătate din finanţarea sistemului austriac de sănătate revine sistemului asigurărilor de sănătate, un alt sfert fiind susţinut de plăţi private.

Cu excepţia şomerilor şi a muncitorilor sezonieri, cetăţenii austrieci sunt obligaţi să plătească asigurări de sănătate prin unul dintre cele 21 de fonduri de asigurări din ţară. Sistemul asigurărilor de sănătate acoperă pacienţii asiguraţi direct, membrii familiei şi copiii, iar acoperirea se extinde de la asigurarea serviciilor medicale la plata în bani pentru incapacitate de muncă drept urmare a bolii, dizabilităţii sau îngrijirilor preventive. Contribuţia la un fond sau altul se realizează în funcţie de statutul occupaţional al cetăţeanului sau de locul de rezidenţă, ceea ce elimină competiţia între fondurile de asigurări de sănătate.

Reformele realizate în ultimii ani ai deceniului trecut au vizat o trecere de la sistemul integrat către un model bazat pe ofertă, concentrat pe contracte descentralizate cu furnizorii de servicii.

În sectorul ambulator, în special, aceste relaţii contractuale sunt aproape exclusiv susţinute prin fonduri de asigurare în sănătate şi furnizori privaţi de servicii, aceştia obţinându-şi două treimi dintre venituri din fonduri şi granturi naţionale. În sectorul spitalicesc finanţarea şi furnizarea de servicii continuă să păstreze urme ale sistemului medical integrat. Fiecare provincie îşi desemnează o listă de “spitale finanţate”  care sunt obligate să acorde îngrijiri medicale tuturor pacienţilor. În schimb, primesc finanţare din surse publice pentru investiţii, mentenanţă şi costuri de operare.

În acelaşi timp, din anul 2002 spitalele private din Austria au devenit eligibile pentru a primi suport financiar pentru servicii interne printr-un fond numit PRIKRAF (Private Hospital Financing Fund). Acesta finanţează spitalele private în funcţie de performanţă şi calitatea serviciilor oferite, elemente evaluate printr-un sistem DRG (diagnosis-related group – clasificarea cazurilor în funcţie de diagnostic).

Cheltuielile private

Cheltuielile private reprezintă în Austria aproximativ 21% din totalul banilor investiţi în servicii medicale. Acestea reprezintă fie coplăţi directe – pentru servicii acoperite de către sistemul de asigurări de sănătate şi coplăţi indirecte – plata din buzunar pentru asigurări private intraspitalicesti. Procentul reprezentat de coplata directă este mai mic, dar se află în creştere constantă de la 6,5% din totalul cheltuielilor de sănătate în 1995, la 7,3% în 2000 şi apropiindu-se de 8% în prezent. Coplata indirectă, pe de altă parte, a manifestat o tendinţă de scădere, de la 14,6% în 1995 la 14,1% în 2000 , ajungând în prezent la un procent estimat de 13%.

e-Health în spitalele din Austria

Demersurile realizate la acest capitol includ un proiect-pilot de eliberare electronică a prescripţiilor care a demonstrat o creştere a calităţii şi eficienţei serviciilor pentru pacienţi. O altă iniţiativă este e-Card-ul care a înlocuit progresiv, începând din 2005, voucherele de sănătate pe hârtie. Realizat pe baza unui smartcard, acesta a fost utilizat de medicii privaţi pentru o gamă diversă de funcţii, de la identificarea pacienţilor la plata pentru servicii. Informaţiile pacientului sunt verificate, printr-un cititor de smart-card, şi comparate cu o bază de date centrală, iar dacă este necesar sunt actualizate.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 6% [?]

În interiorul Uniunii Europene este din ce în ce mai recunoscută importanţa contribuţiei sănătăţii la dezvoltarea regională sustenabilă. Se ştie  că sănătatea este un factor cheie pentru dezvoltarea economică şi coeziunea socială, contribuind la bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor europeni. Astfel, în EU’s Cohesion Policy, investiţiile în sistemul de sănătate sunt incluse explicit, punându-se  accentul pe infrastructura sănătăţii.

Autorităţile locale şi regionale sunt responsabile atât pentru serviciile din sănătate cât şi de sistemul de sănătate, în consecinţă aceştia sunt actorii cheie în ceea ce priveşte problemele din sănătate, cunoscând cel mai bine piaţa locală şi nevoile populaţiei. UE afirmă că pentru a avea o strategie europeană de succes şi pentru ca obiectivele acesteia să fie implementate corect, trebuie implicate toate autorităţile regionale şi locale ale ţărilor membre în domenii ca health promotion, forţa de muncă sustenabilă în sănătate, inegalităţile şi investiţiile în sănătate cu ajutorul fondurilor structurale de la UE.

Toată lumea vorbeşte de fonduri structurale. Preşedintele Băsescu afirma că nu ne permitem multe din aceste fonduri structurale din cauza bugetului, însă puţini sunt cei din domeniul sănătăţii care ştiu că acestea pot fi  folosite în beneficiul activităţii lor curente.

Ceea ce m-a făcut să fiu optimistă şi să consider o problemă importantă de discutat în cadrul unui Forum Internaţional la Bucureşti, în luna noiembrie, a fost întâlnirea de la DG Regio – Bruxelles cu Aura Răducu, Programme Manager – EU Policies Romania. Am aflat astfel că există bani europeni pentru sănătate şi că, dacă există un proiect bine făcut, nu este nicio problemă în a obţine finanţare. Evident, dacă ai informaţiile necesare, pentru că pentru a accesa şi beneficia de aceste fonduri structurale trebuie să răspunzi unor provocări cum ar fi: expertiza asupra cum funcţionează FS, găsirea proiectului adecvat, asigurarea sustenabilităţii operaţiunilor, găsirea resurselor umane, asigurarea unui impact strategic al investiţiei.

Pentru a creşte investiţiile în sănătate şi a maximiza beneficiile în următoarea perioadă, DG SANCO îşi propune să introducă aceste priorităţi în sănătate în viitoarele reglementări vizând FS, şi să sprijine statele membre și regiunile să includă sănătatea în planul de dezvoltare naţională şi regională – să devină o prioritate acolo unde acest lucru nu se întâmplă.

Organizarea unui astfel de eveniment la Bucureşti, cu oficiali şi specialişti de la Bruxelles şi nu numai, adresat nu numai sistemului de sănătate românesc dar şi celui regional, este deosebit de oportună mai ales în acest an. Ne propunem astfel să aducem o soluţie şi să explicăm cum putem profita de ea în condiţiile în care se vorbeşte, în principal, de criză… sau de crize. Distinsul dr. Mircea Olteanu spune că această criză, cel puţin în sănătate, este permanentă. Aşa că este timpul să venim şi cu soluţii proactive. Lucrurile nu pot fi decât mai bune.

• Investiţiile în sănătate în 2011,

• Oportunităţi ale FS în modernizarea eficientă a zonelor rurale,

• FS dedicate infrastructurii în sănătate,

• Lecţii învăţate în ţări cu istoric în accesarea FS,

• Coordonarea autorităţilor locale şi regionale din domeniul sănătăţii din perspectiva accesării fondurilor structurale,

• Dar şi informaţii tehnice privind paşii de urmat şi proiecte favorabile FS

Sunt câteva din temele pe care specialişti internaţionali le vor dezbate la Bucureşti la sfârşitul unui 2010…interesant, şi în care nu ne-am plictisit!  <<<

MARIA VASILESCU

director general Tarus Media

maria.vasilescu@tarus.eu

Popularity: 12% [?]

Johana Toma

Luiza Spiru, Preşedintele EPMA România (European Association for Predictive, Preventive & Personalized Medicine), vorbeşte despre importanţa cunoaşterii omului din punct de vedere holistic, despre medicina integrată și despre noul mod de abordare a pacientului. În opinia sa, vârstnicul trebuie să beneficieze de o grijă sporită, acesta fiind în centrul atenţiei societăţilor dezvoltate. >>>

– Ce calităţi trebuie să aibă cei care fac predicţie şi prevenţie şi care este mesajul dumneavoastră legat de acest concept  ?

Cei care aleg această cale trebuie să fie tineri, să iubească omul şi, mai ales, vârstnicul şi trebuie să-l respecte. Pentru că în predicţie şi prevenţie se lucreză cu segmentul de vârstă de peste 30 de ani. Ei trebuie să fie neliniştiti, cum îmi place să-i numesc, din punct de vedere al cunoaşterii. Neliniştiţi pe o direcţie pozitivă. Să fie tineri sau să aibă foarte multe competenţe profesionale. Aici vorbim de categoria celor care au peste 40 de ani, dar care au trecut prin mai multe centre internaţionale de formare profesională. Numai având o experienţă debordantă poţi să înţelegi lucrurile de sus în jos. Şi nu invers. Până nu înveţi să descoperi fiinţa umană de la creier în jos înseamnă că nu ştii să faci predicţie, prevenţie. Până nu înveţi să lucrezi cu sufletul omului, cu ceea ce înseamnă inteligenţa emoțională, şi abia apoi inteligenţa raţională, cu tot ceea ce înseamnă manifestare a activităţii corticale, a activităţii fiecărui organ.

– Cum aţi diagnostica sistemul de sănătate din România ?

– Îmi face foarte rău să vorbesc despre sistemul de sănătate din România pentru că nu pot decât să remarc cu tristeţe ceea ce se intâmplă. Este, însă, o evoluţie firească a tot ceea ce nu s-a făcut în ultimii ani, a tot ceea ce nu s-a înţeles. De aceea, oamenii care cu adevărat ştiu ce înseamnă dinamica actului medical şi a gândirii medicale înţeleg că este momentul să vorbim despre predicţie şi prevenţie.

Această nouă concepţie medicală, care până la urmă se bazează pe conceptul de medicină integrată, are  criterii destul de clare. Are în vedere, în primul rând, educaţia şi formarea fiecărui individ în parte, a omului de rând care trebuie să ştie ce este de făcut din timp.

În al doilea rând, se cere formarea noastră, a celor care acordăm acest tip de servicii. Acest lucru nu este uşor de făcut pentru că trebuie demolate principii tradiţionaliste, vorbim deci, la nivelul medicului, de un “brainwash”. La baza învăţământului medical se află acest tip de educaţie bazată pe tratarea sistemului. Ori aceasta trebuie schimbată cu o abordare holistic integrată, axată pe un tratament individualizat.

– Ce este nou în medicină ?

– Astăzi se pune problema tratamentului şi diagnozei personalizate, fapt posibil doar dacă ai o viziune de ansamblu a problematicilor. Am ajuns la experienţa aceasta şi la acest concept datorită faptului că am urmat trei specializări, nu una. Acest lucru m-a ajutat să înţeleg.

Prima este medicina internă, a doua este geriatria-gerontologia şi a treia, gerontopsihiatria. Cele din urmă le-am făcut în Suedia, la Stockholm şi în Franţa, la Toulouse. Mi-au fost aproape preşedintele organizaţiei inernaţionale pe care, de altfel, o reprezint în România şi preşedintele gerontopolului francez. El a reuşit, alături de președintele Sarkozy, să creeze în Franţa prima astfel de structură constituită de un lider de opinie bazată pe predicţie şi prevenţie, având, binenţeles, şi sprijinul şi atenţia specialiştilor din Franţa.

În România, conceptele de geriatrie şi  de diagnostic specializat au căzut în desuetudine. Vârstnicul este copleşit de problemele economice, sociale şi, mai nou, de problema supravieţuirii.

Toate acestea au dus şi la periclitarea a ceea ce, până la urmă, este o valoare naţională. În 1996, când am început cursurile în Suedia, se uitau la mine ca la o rara avis pentru că ştiau că vin dintr-o ţară cu tradiţie în domeniu. Ei nu aveau asta atunci, dar, în câţiva ani, datorită faptului că acordă interes acestui segment, datorită faptului că societatea de acolo este foarte dezvoltată, au ajuns ca vârstnicului să-i dea o atenţie sporită. Acesta nu mai are aceeaşi definiţie pe care o avea acum 50 de ani. Iar România a uitat să facă asta.

Acum, de la vârsta de 70 ani, se consideră că omul intră în perioada de aur a ceea ce înseamnă îmbătrânirea creierului şi a corpului. Vârsta de aur înseamnă că ai încă un imens potenţial de a însemna şi reprezenta ceva în societate.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 12% [?]

Johana Toma

Politizarea sistemului până la nivelele de bază, mentalităţile şi principiile de funcţionare învechite menţin sistemul de sănătate în afara unei reforme reale, în ciuda faptului că acest cuvânt a fost folosit până la demonetizare. Adina Geană, director în cadrul CNAS, consideră că beneficiul adus de coplată este concurenţa reală între furnizorii de servicii medicale. >>>

– Se vorbeşte foarte mult, în ultima perioadă, în special din momentul adâncirii crizei financiare în România, despre problemele existente în sănătate. Care este percepţia dvs. ?

– Problema sistemului de sănătate nu este, aşa cum identifică toată lumea în ultimii trei-patru ani, exclusiv de nivel financiar. Am să vă răspund uşor atipic şi spun că problema numărul unu este de natură organizatorică. În sensul în care noi dorim să facem un sistem să fie performant păstrând o mentalitate sau, dacă vreţi, anumite principii de funcţionare, care sunt foarte, foarte depăşite.

Avem o problemă de abordare a sistemului. Deşi ştim ce am vrea, modul în care ne propunem să obţinem ceea ce ne dorim nu este unul actualizat. Ne vine foarte greu să renunţăm la cutume. Suntem atât de rodaţi în mecanisme ale sistemului de sănătate utilizate de o perioadă foarte lungă de timp încât am ajuns să ne fie foarte greu să renunţăm la ele.

– Ce anume ar fi de făcut? O nouă strategie ar putea schimba ceva ?

– Pentru a implementa ceva nou este, într-adevăr, nevoie de o viziune susţinută printr-o strategie. Din păcate însă, acest “strategie”, cuvânt foarte des folosit, s-a demonetizat foarte mult din punctul meu de vedere. Se pare că este singurul domeniu în care ne-am actualizat: în terminologie. Marea provocare cu această viziune nu o reprezintă definirea ei, cât implementarea. Din păcate, mulţi nu recunoaştem că suntem puţin depăşiţi la capitolul mentalitate şi nu reuşim să punem sistemul pe roţi.

Peste tot în lume, în orice sistem, nu doar în cele de sănătate, există o rată a schimbării. Cutuma în România arată exact inversul, din păcate. Aici, rata schimbării este extrem de scăzută, în special acolo unde ar fi necesară pentru a împinge sistemul înainte. Sunt mulţi care justifică acest lucru prin faptul că sistemul este politizat. Este adevărat. Dar şi această politizare este o cutumă la noi.

– Mai concret, ce implică această cutumă ?

– Politizarea are loc la nivelele inferioare şi nu la cele superioare, iar acest lucru nu este benefic. Când spun că nu politizăm corect, vă pot da un exemplu, cel al politicilor de sănătate. Acestea trebuie gândite de oameni politici care apoi să le monitorizeze şi să le asigure eficienţa. Dar trebuie să existe o bază care nu trebuie politizată, o bază care să implementeze aceste politici şi care să aibă continuitate în activitate.

Sunt lucruri care ţin de organizarea determinată, după cum spuneam, de cutumă şi de politic. Pentru mine aceasta reprezintă o problemă a sistemului de sănătate în România. Cei care ar trebui să facă politică au pretenţii de tehnocraţi, iar cei care ar trebui să execute fac politică. Sistemul este răsturnat tocmai pentru că politica nu este corect înţeleasă ori nu e coerentă. În programele de guvernare se promit lucruri care până la sfârşitul mandatului nu mai pot fi identificate ca îndeplinite. Coerenţa într-un sistem nu este niciodată asigurată prin programe care să dureze doi ani. Sănătatea este un lucru care se proiectează pe termen lung. Un exemplu îl constituie programele de vaccinare. Acestea nu se fac pentru un an, doi, cinci. Se fac pe perioade nedeterminate pentru că trebuie să cuprindă toate generaţiile viitoare. Nu contează culoarea politică a celor care fac astfel de programe. Ele trebuie să funcţioneze pentru binele populaţiei, nu doar până când expiră mandatul.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 11% [?]