Medica Academica

Leucemia granulocitară cronică (LGC) este probabil cea mai studiată malignitate şi a fost primul cancer uman asociat cu o anomalie cromozomială, cromozomul Philadelphia. A fost, de asemenea, prima malignitate reprodusă pe un model animal bazat pe cunoaşterea exactă a leziunii moleculare generatoare. Şi nu în ultimul rând, LGC a fost prima afecţiune malignă în care identificarea anomaliei cauzatoare a condus la terapie specifică.

Leucemia granulocitară cronică este o boală clonală a celulei stem hematopoietice care determină expansiunea primară a celulelor mieloide mature, dar poate include, de asemenea, expansiunea compartimentului eritroid şi creşterea numărului de trombocite în sângele periferic. Această hemopatie malignă se caracterizează prin prezenţa cromozomului Philadelphia, rezultat în urma translocaţiei t(9;22) ce determină apariţia genei hibrid BCR/ABL care codifică o proteină cu funcţie de tirozin-kinază implicată în proliferarea celulară.

Epidemiologie

LGC este o boală relativ rară cu o rată a incidenţei mondiale ce variază între mai puţin de 0,1 şi 2,0 la 100 000 de locuitori.

Predominenţa masculină a fost estimată la 1,3- 1,4 faţă de 1 la femei.

Incidenţa este rară la copii (5% din leucemiile copilului).

Etiologie

Este necunoscută în majoritatea cazurilor.

Singurii factori de risc pentru LGC sunt reprezentaţi de dozele mari de radiaţii ionizante şi de expunerea ocupaţională la benzen.

Patogeneză

Se consideră în mod general că LGC se dezvoltă din expansiunea clonală a unei celule stem hematopoietice care posedă o translocaţie specifică între cromozomii 9 şi 22. Această translocaţie conferă celulelor progenitoare un avantaj proliferativ faţă de elementele hematopoietice normale, astfel că celulele Ph pozitiv înlocuiesc gradat hematopoieza restantă normală. Aceasta translocaţie se întâlneşte în celulele cu origine mieloidă, eritrocitară, megacariocitară şi B limfoidă, confirmând originea în celula stem hematopoietică a bolii.

Celulele progenitoare maligne demonstrează, de asemenea, adeziuni defectuoase faţă de celulele stromale ale măduvei şi de matrixul extracelular. Interacţiunile alterate ale micromediului pot contribui la o altă caracteristică a LGC şi anume un trafic anormal al celulelor progenitoare cu un număr crescut de celule progenitoare circulante şi hematopoieza extramedulară. Mai mult, celulele LGC par să supravieţuiască mai mult decât celulele normale, ca rezultat al unui defect de răspuns la stimuli apoptotici, care în mod normal ar duce la o moarte fiziologică celulară. Marca citogenetică a LGC este cromozomul Philadelphia, care este demonstrabil la aproximativ 90% dintre pacienţii diagnosticaţi cu LGC, pe baza criteriilor morfologice şi clinice. El este rezultatul translocaţiei cromozomiale între braţele lungi ale cromozomilor 9 şi 22 [t(9;22)(q34;q11)] (fig 1). Ca o consecinţă, secvenţele genetice din gena BCR de pe 22q34 sunt fuzionate cu 5’ din gena ABL de pe 9q11 şi viceversa, generând o fuziune de gene BCR-ABL pe cromozomul 9 derivat (fig2). La aproximativ 10% dintre pacienţii cu LGC translocaţia BCR-ABL este detectabilă numai prin  hibridizare fluorescentă in situ (FISH) sau prin reacţia de polimerizare în lanţ a revers transcriptazei (RT-PCR).

Date clinice

Simptomele includ oboseală, scădere în greutate, dureri osoase, transpiraţii profuze, disconfort abdominal sau saţietate precoce (legate de splenomegalie). Simptome neobişnuite de prezentare sunt cele legate de leucocitoză, dureri abdominale acute cauzate de infarct splenic, priapism şi hipermetabolism, hiperuricemie şi artrită gutoasă. Examenul fizic poate detecta uşoară paloare şi splenomegalie. Incidenţa splenomegaliei era în mod curent mai mare de 90% la diagnostic, dar a început să scadă în frecvenţă odată cu diagnosticarea mai precoce a bolii.

Date de laborator:

Hemoleucograma:

• 
leucocitoză (de obicei peste 25*109/L), trombocitoză şi anemie, deseori medie; • formula leucocitară din sângele periferic: granulocite în diferite faze de diferenţiere, blaşti de obicei între 0,5% şi 10%, numărul absolut de bazofile este aproape întotdeauna crescut

Activitatea fosfatazei alcaline este scăzută sau absentă la mai mult de 90% din pacienţi.

Hiperuricemie

LDH (lactic dehidrogenaza – nivel seric crescut)

Vitaminemie B12 – crescută

Histaminemie – crescută

Medulograma – măduvă osoasă hipercelulară prin hiperplazie mieloidă, procentul de blaşti diferă în funcţie de faza evolutivă

Biopsia osteomedulară – evaluarea fibrozei medulare

Investigaţii citogenetice şi moleculare:

• examenul de cariotip pune în evidenţă cromozomul Philadelphia în peste 90% din cazuri; • în 8% din cazuri există variante ale t(9;22); • anomalii adiţionale sunt întâlnite în peste 10% din cazurile Ph+; • tehnicile moderne (FISH, RT-PCR) pun în evidenţă gena hibrid BCR/ABL la pacienţii cu LGC Ph-

Tratamentul leucemiei granulocitare cronice

Chimioterapia

Chimioterapia cu busulfan pentru LGC a fost introdusă în 1950 şi a fost asociată cu reacţii adverse serioase care includ aplazie prelungită, fibroză pulmonară şi un sindrom care simulează insuficienţa adrenergică.

Tratamentul cu hidroxiuree (HU) a fost început ca o alternativă la busulfan şi este mai puţin toxic ca busulfanul, reacţia adversă majoră fiind supresia medulară reversibilă. Pentru că niciunul din aceste medicamente nu reuşeşte supresia semnificativă selectivă a clonei Ph+, ţelul terapiei cu HU şi busulfan este controlul afecţiunii şi al simptomelor. Mulţi alţi agenţi terapeutici pot fi folosiţi pentru a reduce numărul leucocitelor în LGC. Citozin-arabinozid în doză mică poate fi folosit acolo unde HU sau busulfan nu se dovedesc folositoare. Citozin-arabinozid a fost de asemenea folosit în combinaţii cu interferon sau imatinib într-o încercare de a potenţa răspunsul.

Interferon

Punând bazele studiilor observaţionale iniţiate în 1980, cercetătorii de la MD Anderson Cancer Center au demonstrat eficienţa terapiei cu interferon (IFN) în LGC şi au arătat probabilitatea de remisie hematologică completă ca fiind de 70-80%. Deşi IFN-ul aduce beneficii clare pentru pacienţii cu LGC, efectele pozitive sunt limitate de nivelul scăzut de răspuns citogenetic şi de toxicitatea considerabilă. Beneficiul interferonului în tratamentul modern al pacienţilor cu LGC a fost înlocuit de imatinib şi alţi inhibitori de tirozin-kinază.

Inhibitorii de tirozin-kinază

Pentru că activitatea tirozin-kinazică joacă un rol critic în transformarea celulară, aceasta reprezintă o ţintă atractivă pentru terapie. Utilizarea primului inhibitor de tirozin-kinază (imatinib) în LGC a produs un adevărat «boom» pentru că a schimbat radical evoluţia bolii! Imatinibul este o moleculă
2-fenilaminopirimidinică mică care inhibă activitatea kinazică a tuturor proteinelor care conţin ABL, ABL-related gene (ARG) sau receptorul factorului de creştere derivat din plachete, precum şi receptorul KIT. Doza de 400 mg de imatinib este considerată în mod curent doza standard pentru a iniţia terapia la pacienţii nou diagnosticaţi aflaţi în faza cronică. Aceasta poate fi crescută la 600 sau 800 mg/zi, în funcţie de răspunsul terapeutic.

Rezistenţa la imatinib poate fi de novo sau poate să apară pe parcursul tratamentului. Mecanismele rezistenţei pot fi :

• amplificarea genei BCR/ABL

• hiperexpresia domeniului kinazic

• mutaţii punctiforme

• hiperexpresia glicoproteinei P (MDR)

• evoluţia clonală

• interacţiuni medicamentoase

În caz de rezistenţă, în funcţie de mecanism, se poate escalada doza sau se iniţiază terapia cu un alt inhibitor de tirozin-kinază.

Dasatinibul este o tiazolecarboxamidă care nu este legată structural de imatinib, având mai multe diferenţe faţă de acesta. În primul rând, dasatinib este un inhibitor de 325 de ori mai potent al BCR-ABL in vitro comparativ cu imatinib şi, spre deosebire de acesta, se poate lega atât de forma activă conformaţională a tirozin-kinaziei, cât şi de forma inactivă. Este activ în toate mutaţiile asociate cu rezistenţa la imatinib, exceptând T3151. Dasatinib este un inhibitor multi-kinazic şi inhibă şi alte kinaze, cum ar fi familia Src kinazelor (SFK) şi factorul de creştere β derivat din plachete (PDGFR-B). Studiile in vitro care evaluează rolul kinazelor SRC în rezistenţa la imatinib au sugerat că şi kinazele Src activate au un rol în liniile celulare non-mutante rezistente la imatinib. Dasatinibul poate trece bariera hematoencefalică şi poate fi util pacienţilor Ph+ care au afectat sistemul nervos central.

Doza zilnică : 100 mg.

Acest medicament s-a dovedit eficient în tratamentul leucemiilor Ph+ şi a fost înregistrat ca medicament de linia a doua pentru tratamentul pacienţilor intoleranţi şi cu boală rezistentă la imatinib care au LGC Ph+ în fază cronică, accelerată şi blastică.

Nilotinibul este o aminopirimidină derivată structural din imatinib. Ca şi imatinibul, nilotinib se leagă de domeniul kinazic ABL în conformaţia inactivă, dar cu  potenţă de aproximativ 25 de ori mai crescută faţă de acesta. S-a arătat eficienţa nilotinibului împotriva a 32 din 33 de mutaţii găsite în domeniul kinazic BCR-ABL. Singura mutaţie care nu e afectată de nilotinib este, ca şi în cazul dasatinib, T315I. Este indicat în cazurile de intoleranţă sau rezistenţă la imatinib, doza uzuală fiind de 400 mg/zi.

Nicoleta Berbec, Clinica de Hematologie, Spitalul Clinic Colţea

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: unranked [?]

Sindromul X-metabolic este un precursor al bolii cardio-vasculare şi al diabetului zaharat de tip 2, cu o morbiditate în continuă creştere şi este definit prin cele şase componente majore: obezitate abdominală, dislipidemie aterogenă, hipertensiune arterială, rezistenţă la insulină cu sau fără intoleranţă la glucoză, status proinflamator şi status protrombotic. Studiul de faţă şi-a propus analizarea factorilor de risc şi a patologiei asociate la pacienţii aflaţi sub tratament hipolipemiant.

Studiul a fost realizat pe un eşantion stratificat (grupe de vârstă, sex, tratament hipolipemiant) de 706 pacienţi internaţi în Clinica de Recuperare Cardio-Vasculară în perioada ianuarie 2007- decembrie 2008.

Dislipidemia aterogenă:

• identifică acei indivizi supuşi unui risc înalt de boală cardio-vasculară aterosclerotică, indiferent de cauza sindromului metabolic

• reprezintă o asociere de anomalii ale lipoproteinelor care include: valori serice ale LDL-colesterolului, trigliceridelor şi apolipoproteinelor B (Apo B) crescute şi o scădere a HDL-colesterolului

Insulinorezistenţa:

• perturbarea răspunsului biologic al organismului secundară nivelelor normale sau crescute ale insulinemiei • rolul insulinei în captarea glucozei de către celulă, a supresiei lipolizei şi a scăderii gluconeogenezei hepatice este diminuat

Obezitatea:

• prezenţa unei cantităţi excesive de grăsime corporală

Fumatul

• Rol cert în progresia aterosclerozei

• Creşte frecvenţa fenomenelor posttrombotice şi activitatea leucocitară

Steatoza hepatică

• Creşterea enzimelor hepatice este asociată cu creşterea concentraţiilor serice ale CRP

• Inflamaţia hepatică secundară steatozei hepatice este un potenţial factor de inflamaţie asociat sindromului metabolic

Sindromul apnee-somn

• Hipoxia cronică intermitentă şi fragmentarea somnului iniţiază şi contribuie la cascada evenimentelor inflamatorii din SM şi reprezintă un factor de risc pentru apariţia SM şi DZ tip 2

Aritmiile

• Tulburări în formarea sau propagarea impulsului electric, cu semnificaţie clinică variabilă, de la aritmiile inocente la cele cu risc vital. Hipoxia şi tulburările electrolitice (dietă dezechilibrată, pierderi extrarenale) sunt etiologii frecvente

Boala de reflux

gastroesofagian

• Entitate clinică independentă generată de mecanisme complexe de perturbare a motilităţii tractului digestiv superior

Insuficienţa cardiacă

• Incapacitatea pompei cardiace de a asigura un debit cardiac adecvat necesităţilor metabolice ale organismului în condiţiile unei presiuni venoase normale şi a unei bune întoarceri a sângelui venos

Incidenţa cazurilor de diabet zaharat tip 2

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26–50 ani (108 pacienţi: 91 fără tratament hipolipemiant şi 15 cu tratament), 28,57% (12 bărbaţi) şi 31,37% (16 femei) dintre pacienţii fără tratament (fig.1) şi 28,57% (2 bărbaţi) şi 25% (2 femei) (fig.2) dintre pacienţii cu tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu diabet zaharat tip 2;

În grupa de vârstă 51–75 ani (562 pacienţi: 458 fără tratament hipolipemiant şi 104 cu tratament) au fost diagnosticaţi cu DZ tip 2: 39,79% (76 bărbaţi) şi 33,70% (90 femei) dintre pacienţii fără tratament (fig.3) şi 40% (16 bărbaţi) şi 39,06% (25 femei) (fig.4);

În eşantionul de pacienţi cu vârsta peste 75 ani (36 pacienţi: 31 fără tratament şi 5 cu tratament) au fost diagnosticaţi 11,11% (1 bărbat) şi 40,90% (9 femei) (fig.5) dintre pacienţii fără tratament, toţi bărbaţii şi 2 din 3 femei dintre pacienţii cu tratament hipolipemiant (fig.6).

Incidenţa steatozei hepatice la pacienţii diagnosticaţi cu SM

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26–50 ani (108 pacienţi: 93 fără tratament şi 15 cu tratament), 85,71% (36 bărbaţi) şi 72,54% (37 femei) dintre pacienţi fără tratament, 6 din 7 bărbaţ și 4 din 8 femei dintre pacienţii cu tratament hipolipemiant au steatoză hepatică.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 51–75 ani (562 pacienți: 458 fără tratament şi 104 cu tratament), 73,82% (141 bărbaţi) şi 65,6% (174 femei) dintre pacienţi fără tratament; 65% (26 bărbaţi) şi 65,62% (42 femei) dintre pacienţii cu tratament hipolipemiant au steatoză hepatică.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta peste 75 ani (36 pacienți: 31 fără tratament şi 5 cu tratament), 4 din 9 bărbaţi şi 63,63% (14 femei) dintre pacienţi fără tratament; 1 din 2 bărbaţi cu tratament hipolipemiant are steatoză hepatică, dar nici una din cele 3 paciente. (fig.7-12)

Incidenţa BRGE

la pacienţii cu SM

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26-50 ani (108 pacienţi: 93 fără tratament şi 15 cu tratament), nici unul dintre pacienţii de sex masculin şi 7,84% (4 femei) dintre cei fără tratament şi 2 din 7 bărbaţi şi 1 din 8 femei sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu BRGE.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 51-75 ani (562 pacienți: 458 fără tratament şi 104 cu tratament), 8,37% (16 bărbaţi) şi 7,11% (19 femei) dintre pacienţii fără tratament şi 10% (4 bărbaţi) şi 6,25% (4 femei) sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu BRGE.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta peste 75 ani (36 pacienţi: 31 fără tratament şi 5 cu tratament), nici un pacient de sex masculin şi 9,09% (2 femei) dintre pacienţii fără tratament; toţi pacienţii de sex masculin şi 66,66% (2 femei) sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu
BRGE (fig.13-18).

Incidenţa UD la pacienţii cu SM

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26-50 ani (108 pacienţi: 93 fără tratament şi 15 cu tratament), 2,38%
(1 bărbat) şi 1,96% (1 femeie) dintre pacienţii fără tratament ; 14,28% (1 bărbat) şi nici o pacientă din lotul sub tratament hipolipemiant au diagnosticul de UD.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 51-75 ani (562 pacienti: 458 pacienţi fără tratament şi 104 cu tratament) 1,04% (2 bărbaţi) şi 0,37% (1 femeie) dintre pacienţii fără tratament şi 5% (2 bărbaţi) şi 1,56% (1 femeie) sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu UD. În eşantionul de pacienţi cu vârsta peste 75 ani (36 pacienţi: 31 fără tratament şi 5 cu tratament), 11,11% (1 bărbat) şi nici o femeie fără tratament hipolipemiant; nici un pacient sub tratament hipolipemiant nu a fost diagnosticat cu UD (fig.19-24).

Incidenţa HTA

la pacienţii cu SM

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26-50 ani (108 pacienţi: 93 fără tratament şi 15 cu tratament) – din lotul fără tratament: 33,33% (14 bărbaţi) şi 37,25% (19 femei) au HTA gr.I; 21,42% (9 bărbaţi) şi 21,56% (11 femei) au HTA gr.II; 26,19% (11 bărbaţi) şi 23,25% (12 femei) au HTA gr.III. În lotul sub tratament hipolipemiant: 42,85% (3 bărbaţi) şi 37,5% (3 femei) au HTA gr.I; 12,5% (1 femeie) au HTA gr.II; 57,14% (4 bărbaţi) şi 37,5% (3 femei) au HTA gr.III.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 51-75 ani (562 pacienţi: 458 fără tratament şi 104 cu tratament) – din lotul fără tratament 20,94% (40 bărbaţi) şi 20,22% (54 femei) au HTA gr.I; 24,60% (47 bărbaţi) şi 27,34% (73 femei) au HTA gr.II; 39,26% (75 femei) şi 45,31% (121 femei) au HTA gr.III. În lotul sub tratament hipolipemiant: 20% (8 bărbaţi) şi 31,25% (20 femei) au HTA gr.I; 25% (10 bărbaţi) şi 25% (16 femei) au HTA gr.II; 40% (16 bărbaţi) şi 34,37% (22 femei) au HTA gr.III.

În eşantionul de pacienţi cu vârstă peste 75 ani (36 pacienţi: 31 fără tratament şi 5 cu tratament) – din lotul fără tratament: 22,22% (2 bărbaţi) şi 31,1% (7 femei) au HTA gr.I;  22,22% (2 bărbaţi) şi 27,27% (6 femei) au HTA gr.II; 33,33% (3 bărbaţi) şi 40,90% (9 femei) au HTA gr.III. În lotul sub tratament: toţi bărbaţii au HTA gr.III ; 25% (1 femeie) are HTA gr.I şi 75% (2 femei) au HTA gr.III (fig.25-30).

Incidenţa afecţiunilor coronariene la pacieţii cu SM

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26-50 ani (108 pacienţi: 93 pacienţi fără tratament şi 15 cu tratament) 23,8% (10 bărbaţi) şi 25,49% (13 femei) dintre pacienţii fără tratament, nici un pacient de sex masculin şi 12,5% (1 femeie) aflați sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticați cu afecţiuni coronariene. În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 51-75 ani (562 pacienţi: 458 fără tratament şi 104 cu tratament), 44,50% (85 bărbaţi) şi 32,20% (86 femei) dintre pacienţii fără tratament şi 52,50% (21 bărbaţi) şi 32,81% (21 femei) sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu afecţiuni coronariene. În eşantionul de pacienţi cu vârsta peste 75 ani (36 pacienți: 31 fără tratament şi 5 cu tratament), 55,55% (5 bărbaţi) şi 59,09% (13 femei) fără tratament hipolipemiant; niciun bărbat şi 33,33% (1 femeie) sub tratament hipolipemiant nu au fost diagnosticaţi cu afecţiuni coronariene (fig.31-36).

Incidenţa insuficienţei cardiace la pacienţii cu SM

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 26-50 ani (108 pacienţi: 93 fără tratament şi 15 cu tratament), 9,52% (4 bărbaţi) şi 13,72% (7 femei) dintre pacienţii fără tratament ; 14,28% (1 bărbat) şi 12,5% (1 femeie) aflaţi sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu insuficienţă cardiacă.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 51-75 ani (562 pacienţi: 458 fără tratament şi 104 cu tratament), 31,41% (60 bărbaţi) şi 21,72% (58 femei) dintre pacienţii fără tratament şi 40% (16 bărbaţi) şi 23,43% (15 femei) sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu insuficienţă cardiacă.

În eşantionul de pacienţi cu vârsta peste 75 ani (36 pacienţi: 31 fără tratament şi 5 cu tratament), 33,33% (3 bărbaţi) şi 68,18% (15 femei) fără tratament hipolipemiant; toţi bărbaţii şi 66,66% (2 femei) sub tratament hipolipemiant au fost diagnosticaţi cu insuficienţă cardiacă (fig.37-42).

Autori: Conf. dr. F. Mitu, dr. Oana Aftudor, dr.Andreea Catici, dr. Ecaterina Chiuariu, dr. Marilena Ciobanu, dr. A.I. Costea, dr. Oxana Iurcu,  dr. Alexandra Obada, Gabriela Vasiliu

Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr. T. Popa” Iaşi

Clinica de Recuperare Cardio-Vasculară, Spitalul Clinic de Recuperare, Iaşi

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: unranked [?]

Şocul termic este o afecţiune gravă, cu potenţial letal, datorată incapacităţii organismului de a se adapta la condiţiile de mediu, caracterizată din punct de vedere clinic prin creşterea temperaturii centrale peste 40°C şi prin disfuncţii ale sistemului nervos central: tulburări de conştienţă, halucinaţii, convulsii şi comă.(1)  >>>

Chiar şi în condiţiile unui tratament corect, prin coborârea temperaturii centrale şi aplicarea unor măsuri suportive intense, şocul termic este de obicei fatal, iar supravieţuitorii pot prezenta sechele neurologice permanente.(2) Centrul de Control şi Prevenţie a Bolilor din SUA a înregistrat 8 000 de decese prin şoc termic, în perioada 1979-2003.(3) Este de aşteptat ca incidenţa acestor evenimente să crească în condiţiile încălzirii globale, care determină o creştere a frecvenţei şi a intensităţii valurilor de căldură, conform previziunilor meteorologice la nivel mondial.(4-8)
Valul de căldură se defineşte ca eveniment meteorologic ce presupune trei sau mai multe zile consecutive pe parcursul cărora temperatura aerului depăşeşte 32,2°C. Sintagma “stres termic” face referire la disconfortul termic rezultat în urma expunerii la temperaturi ambientale ridicate sau asociat efortului fizic intens.
Cercetările efectuate în ultima decadă au demonstrat că şocul termic este o consecinţă a  insuficienţei termoreglării, cuplate unui răspuns exagerat de fază acută şi unei alterări a expresiei proteinelor tip “heat‑shock”; afectarea multiorganică consecutivă este rezultatul unei acţiuni combinate a efectului citotoxic al căldurii, cu cel al răspunsului proinflamator şi procoagulant al subiectului.(9,10)
Din punct de vedere clinic, şocul termic asociază creşterea temperaturii centrale peste 40°C, senzaţie de disconfort, anhidroză, crampe musculare, tetanie, sincopă, anomalii neurologice; în literatură se întâlnesc două tipuri de descrieri: şocul termic secundar expunerii la temperatura ambientală excesivă (şoc termic clasic) şi cel secundar unui efort fizic intens (şoc termic de efort). Indiferent de cauză, manifestările clinice includ hipertermie asociată unui răspuns inflamator sistemic evoluând către disfuncţie multiplă de organ şi, în principal, către encefalopatie.(1)
Datele epidemiologice sunt incerte, afecţiunea fiind subdiagnosticată cel mai probabil datorită unor probleme de achiziţie a datelor în practica clinică uzuală.(11,12) Un studiu populaţional efectuat în SUA, în timpul sezonului cald, în zone urbane, a estimat  incidenţa şocului termic în intervalul 17,6 la 26,5 cazuri/ 
/100 000 locuitori. Majoritatea pacienţilor afectaţi au fost copiii cu vârste mici (probabil datorită imaturităţii mecanismelor de termoreglare şi a unui metabolism mai intens) şi vârstnicii (status cardiovascular precar şi prezenţa unor comorbidităţi multiple). Nu este clar motivul pentru care unii pacienţi dezvoltă o formă uşoară de boală în condiţiile expunerii la căldură, în timp ce alţii dezvoltă, în aceleaşi condiţii, manifestări de şoc termic; această susceptibilitate ar putea fi explicată genetic, responsabile fiind genele ce controlează sinteza citokinelor, a proteinelor coagulării, şi a proteinelor tip “heat-shock” implicate în adaptarea la căldură.
Dată fiind problema încălzirii globale, se preconizează creşterea incidenţei şi prevalenţei acestei afecţiuni în populaţia generală.

Patogeneza:
În ciuda variaţiilor semnificative ale temperaturii ambiante, organismele homeoterme menţin o temperatură relativ constantă, realizând un echilibru între producerea şi eliminarea căldurii; în condiţiile în care capacitatea de eliminare este depăşită, survine o creştere a temperaturii centrale urmată de apariţia unor leziuni variabile ca şi gravitate: denaturarea proteică, destabilizarea fosfolipidelor şi a lipoproteinelor, lichefierea membranelor lipidice, modificări exprimate clinic prin colaps cardiovascular, insuficienţă multiorganică şi, eventual, deces. (13)
Căldura corpului provine din metabolism şi din mediul înconjurător; în condiții de re-paus, metabolismul bazal produce a-pro-ximativ 100 cal/oră sau 1 kcal/kg/h. În absenţa mecanismelor de disipare a căl-durii aceste procese bazale ar antrena o creştere a  temperaturii bazale de 1,1°C/h. Activitatea fizică intensă poate creşte producţia de căldură până la niveluri ce depăşesc 1000 kcal/h; căldura totală rezultată trebuie disipată astfel încât temperatura corporală să fie menţinută în jurul valorii de 37°C, prin procesul de termoreglare.(1) Creşterea temperaturii corporale cu mai mult de un grad activează receptorii periferici şi hipotalamici, răspunsul eferent al centrului hipotalamic determinând o creştere a fluxului sangvin central spre suprafaţa corpului. Fenomenele de vasodilataţie activă mediate pe cale simpatică antrenează o creştere a fluxului sangvin la nivelul pielii până la 8 litri/minut.(14) Creşterea temperaturii sângelui determină şi o activare a procesului de transpiraţie;(15,16) dacă aerul înconjurător nu este saturat în apă, transpiraţia se evaporă, răcind astfel suprafaţa corpului – evaporarea a 1,7 ml lichid necesitând 
1 kcal. Într-un mediu înconjurător uscat, procesul de transpiraţie poate disipa până la 600 kcal/h.
Hipertermia determină apariţia tahicardiei, creşterea debitului cardiac şi creşterea ventilaţiei pe minut; pe măsură ce sângele este şuntat din circulaţia centrală spre periferie, pentru a facilita disiparea căldurii, scade perfuzia viscerală, în special la nivelul intestinului şi a rinichiului. Hipersudoraţia, care poate ajunge până la 2 litri/h sau mai mult, trebuie compensată printr-un aport semnificativ de apă şi sodium, având în vedere faptul că deshidratarea şi depleţia de sodiu împiedică termoreglarea eficientă. (17,18)

Răspunsul 
la şocul termic:
Aproape toate celulele răspund faţă de şocul termic producând proteine “heat-
-shock” sau de stres. (19,20) Creşterea nivelului de proteine heat-shock la nivel celular induce un grad de toleranţă pentru un al doilea episod de stres termic, permiţând supravieţuirea celulei. Blocarea sintezei proteinelor heat-shock face celula foarte sensibilă la un grad minim de stres termic; in vivo, acest mecanism a fost dovedit ca fiind implicat în protecţia faţă de hipertermie, hipotensiune şi ischemie la nivel cerebral.
Depăşirea mecanismelor de termoreglare, cu răspuns exagerat de fază acută şi alterarea expresiei proteinelor heat-shock, corespunde progresiei de la nivelul de stres termic la şoc termic.

Depăşirea mecanismelor 
de termoreglare:
Adaptarea cardio-vasculară normală la stresul termic sever constă în creşterea debitului cardiac până la valori de 
20 l/min şi deplasarea sângelui cu temperatură crescută din circulaţia centrală spre periferie. Incapacitatea de a creşte debitul cardiac (depleţie de sare şi apă, afecţiuni cardio-vasculare, medicaţie cu efecte în această sferă) poate scădea toleranţa cardiacă la stres termic şi implicit poate creşte susceptibilitatea la şoc termic.
Nivelul plasmatic al citokinelor inflamatorii (TNFα, IL1 β, IFN γ) şi antiinflamatorii (IL6, receptor solubil TNF p55 şi p75, IL 10) este crescut la persoanele cu şoc termic; răcirea corpului la temperatura normală nu reuşeşte să suprime activitatea acestor factori. Deşi nu a fost încă studiată dinamica citokinelor în timpul şocului termic la om, ambele căi par a fi la fel de importante. La pacienţii cu şoc termic, incidenţa infecţiilor este crescută. Studii pe şoareci şi iepuri arată că şocul termic induce creşterea producţiei sistemice şi locale (la nivelul SNC) de TNF α şi IL1. (21) Creşterea citokinelor inflamatorii se asociază cu creşterea presiunii intracraniene, scăderea fluxului sangvin cerebral şi leziuni neuronale severe. Antagoniştii receptorilor IL1 sau corticosteroizii administraţi animalelor anterior instalării şocului termic atenuează leziunile neurologice şi ameliorează rata de supravieţuire.
Leziunile celulelor endoteliale şi tromboza difuză microvasculară sunt caracteristici principale ale şocului termic; coagularea vasculară diseminată şi alterarea endoteliului vascular sunt mecanisme patogene prezente frecvent în şocul termic.
Studiul markerilor moleculari ai coagulării şi fibrinolizei au descifrat primii paşi din anomaliile coagulării. Iniţierea şocului termic coincide cu activarea coagulării, demonstrată prin apariţia complexelor trombină-antitrombină III şi a monomerilor solubili de fibrină, precum şi prin scăderea nivelului proteinelor C, S, şi ATIII. Fibrinoliza este înalt activată, fapt demonstrat de creşterea nivelului complexelor plasmina-α2-antiplasmină şi D-dimeri, precum şi de scăderea nivelului de plasminogen. Normalizarea temperaturii centrale inhibă fibrinoliza dar nu şi activarea coagulării, după un model asemănător celui din sepsis.
Endoteliul controlează tonusul vascular şi permeabilitatea, reglează migrarea leucocitelor, menţine echilibrul între substanţele procoagulante şi cele anticoagulante. Hipertermia in vitro promovează un status protrombotic, creşte permeabilitatea vasculară, creşte expresia pe suprafaţa celulară a moleculelor de adeziune şi transformarea în forma lor solubilă. Nivelurile circulante de factor von Willebrand, trombomodulină, endotelină, metaboliţi ai oxidului nitric şi selectină E solubilă sunt crescute în şocul termic.
Manifestări clinice 
şi metabolice:
Şocul termic presupune în mod obligatoriu existenţa a două elemente: hipertermia şi disfuncţia SNC. Temperatura centrală poate varia între 40-47°C. Disfuncţia cerebrală poate fi discretă, deşi severă, manifestată prin comportament inadecvat sau tulburări de gândire, halucinaţii ori comă; convulsiile pot surveni mai ales în cursul scăderii temperaturii corporale. Toţi pacienţii prezintă tahicardie şi hiperventilaţie; atât în şocul termic clasic cât şi în cel de efort, presiunea arterială parţială a CO2 este sub 20 mmHg. Pacienţii cu şoc termic clasic au alcaloză respiratorie, iar cei cu şoc termic de efort au atât alcaloză respiratorie cât şi acidoză lactică.(22) Hipofosfatemia secundară fosfaturiei, hipokaliemia şi hiponatremia sunt frecvente la internare, în special din cauza folosirii în exces a soluţiilor hipotone (inclusiv apa potabilă). Hipercalcemia şi hiperproteinemia pot surveni ca reflexie a hemoconcentraţiei. La cei cu şoc termic de efort se înregistrează rabdomioliză, cu hiperfosfatemie şi hipocalcemie secundară fixării crescute a calciului în celulele musculare afectate, hiperkaliemie, mai ales după răcirea completă.
Cele mai grave complicaţii ale şocului termic aparţin categoriei disfuncţiei multiple de organ: encefalopatie, rabdomioliză, insuficienţă renală acută, detresă respiratorie acută, injurie miocardică, hepatocelulară, ischemie intestinală, leziuni pancreatice, complicaţii hemoragice, în special CID, cu trombopenie pronunţată.

Tratament:
Răcirea imediată şi tratamentul suportiv sunt cele două obiective principale ale terapiei şocului termic.(23)
Disiparea efectivă a căldurii depinde de transferul rapid al căldurii din centru spre piele şi de la piele către mediul extern. Transferul căldurii din centru spre periferie este facilitat de vasodilataţia cutanată activă. Tehnicile terapeutice de răcire vizează accelerarea transferului căldurii de la piele către mediul extern fără a compromite fluxul sangvin de la nivel cutanat. Acest lucru se realizează prin:
- creşterea gradientului de temperatură între piele şi mediul extern (răcire prin conducţie);
- creşterea gradientului presiunii vaporilor de apă între piele şi mediu (răcirea prin evaporare);
- creşterea velocităţii aerului adiacent pielii (răcirea prin convecţie).
În practică se foloseşte imersia în apă rece sau aplicarea de pungi cu gheaţă axilar şi inghinal, metode ce scad temperatura locală sub 30 °C şi determină vasoconstricţie cutanată şi frison. Pentru compensarea vasoconstricţiei se recomandă masaj intens, stropire cu apă caldă (40 °C), expunere la curent de aer cald (45 °C), fie în acelaşi timp cu metodele de răcire, fie alternativ. Scopul este scăderea temperaturii cu 0,2 °C/min, până la 39°C, nivel la care măsurile externe de răcire active trebuie oprite pentru a nu cădea în extrema hipotermiei iatrogene.
Nu există agenţi farmacologici care să accelereze răcirea. A fost luată în considerare folosirea dantrolenului sodic, dar eficienţa acestei abordări nu a fost dovedită.(22) Nu a fost confirmat rolul agenţilor antipiretici în şocul termic, deşi există dovezi că citokinele pirogene sunt implicate în patogenia acestuia; mai mult, antiinflamatoarele nonsteroidiene pot agrava afectarea hepatică, renală şi tulburările de coagulare apărute în şocul termic.
Recuperarea funcţiei SNC în timpul răcirii este un factor de prognostic favorabil; leziuni cerebrale reziduale apar la aproximativ 20% dintre pacienţi şi sunt asociate cu mortalitate crescută.

Profilaxie:
Şocul termic este o afecţiune uşor de prevenit; deşi şocul clasic este mai frecvent la extremele de vârstă, se poate instala uşor şi la cei cu afecţiuni mentale cronice, afecţiuni cardio-pulmonare, la cei ce primesc medicaţie care interferă cu echilibrul hidroelectrolitic (diuretice, anticolinergice, tranchilizante).
Şocul termic de efort este întâlnit la categoriile ce efectuează efort fizic intens de durată (muncitori, militari, fotbalişti, maratonişti) şi la consumatorii de cocaină şi amfetamine, prin creşterea producţiei endogene de căldură. Pentru a preveni ambele tipuri de şoc termic este recomandată aclimatizarea treptată la căldură, suplimentarea cu apă potabilă şi aport adecvat de sodiu, evitarea expunerii la soare în perioada orelor 10-16.

Perspective:
După instalarea şocului termic, normalizarea temperaturii corporale nu determină dispariţia fenomenelor de tipul inflamaţiei, coagulării şi progresiei spre disfuncţie multiplă de organ. De aceea se studiază pe modele animale noi metode de modulare a răspunsului inflamator.(24) Imunomodulatoarele, precum antagoniştii IL1, anticorpii anti-endotoxină, corticosteroizii, ameliorează supravieţuirea la modele experimentale animale, urmând a fi studiate şi la specia umană.
O nouă intervenţie terapeutică, menită să limiteze activitatea factorului nuclear NFKB, un factor de transcripţie esenţial în reglarea inflamaţiei acute, pare a avea succes: inhibă activitatea factorului nuclear NFKB şi ameliorează supravieţuirea, dar se pare că în acelaşi timp, promovează şi apoptoza hepatocitelor.(25,26)
Coagularea şi fibrinoliza sunt frecvent activate în şocul termic şi conduc la coagulare intravasculară diseminată. Înlocuirea terapiei cu proteina C reactivă recombinantă, care atenuează atât coagularea, cât şi inflamaţia, scade mortalitatea la pacienţii cu sepsis sever şi poate fi utilă şi la pacienţii cu şoc termic.(27) Elucidarea mecanismelor moleculare care determină activarea coagulării poate conduce la terapii specifice.
Aplicaţii terapeutice potenţiale mai importante sunt cele bazate pe cunoaşterea proteinelor răspunsului la stres. Scopul este inducţia farmacologică selectivă a expresiei proteinelor şocului termic. Salicilaţii şi antiinflamatoarele nesteriodiene activează şi induc transcripţia şi translaţia proteinelor heat-shock. Acest răspuns creşte toleranţa la căldură şi protecţia celulară împotriva stresului termic. Deşi expresia excesivă a proteinelor heat-shock blochează procese celulare esenţiale, reglarea parţială a acestor proteine pare a fi benefică, mai ales ca măsură preventivă în timpul valului de căldură.
Concluzii:
În ultimul timp a crescut incidenţa şocului termic, odată cu încălzirea globală şi modificările climatice subsecvente. Descoperirea faptului că ineficienţa termoreglării şi apariţia fenomenelor inflamatorii facilitează progresia de la stres termic la şoc termic şi contribuie la severitatea leziunilor tisulare face necesare studii viitoare în această direcţie. O mai bună înţelegere a mecanismelor celulare şi moleculare de adaptare la căldură poate reprezenta o schimbare de paradigmă în domeniul imunomodulării, ce ar putea avea implicaţii în limitarea leziunilor multiorganice cauzate de şocul termic.  <<<

Referințe
Knochel JP, Reed G. Disorders of heat regulation. In: Narins RG, ed. Maxwell & Kleeman’s Clinical disorders of fluid and electrolyte metabolism. 5th ed. New York: McGraw-Hill, 1994:1549-90.
Dematte JE, O’Mara K, Buescher J, et al. Near-fatal heat stroke during the 1995 heat wave în Chicago. Ann Intern Med 1998;129:173-81.
Heat-related illnesses, deaths, and risk factors — Cincinnati and Dayton, Ohio, 1999, and United States, 1979–1997. MMWR Morb Mortal Wkly Rep 2000;49:470-3.
Mearns LO. Climate extremes: observations, modeling, and impacts. Science 2000;298:2068-74.
Rooney C, McMichael AJ, Kovats RS, Coleman MP. Excess mortality in England and Wales, and în Greater London, during the 1995 heatwave. J Epidemiol Community Health 1998;52:482-6.
Sartor F, Snacken R, Demuth C, Walckiers D. Temperature, ambient ozone levels, and mortality during summer 1994, în Belgium. Environ Res 1995;70:105-13.
Katsouyanni K, Trichopoulos D, Zavitsanos X, Touloumi G. The 1987 Athens heatwave. Lancet 1988;2:573.
Nakai S, Itoh T, Morimoto T. Deaths from heat stroke în Japan: 1968-1994. Int J Biometeorol 1999;43:124-7
Gathiram P, Wells MT, Raidoo D, Brock-Utne JG, Gaffin SL. Portal and systemic plasma lipopolysaccharide concentrations în heat-stressed primates. Circ Shock 1988;25:223-30.
Gathiram P, Wells MT, Brock-Utne JG, Gaffin SL. Antilipopolysaccharide improves survival în primates subjected to heat stroke. Circ Shock 1987;23:157-64
Semenza JC, Rubin CH, Falter KH, et al. Heat-related deaths during the July 1995 heat wave în Chicago. N Engl J Med 1996;335:84-90.
Jones TS, Liang AP, Kilbourne EM, et al. Morbidity and mortality associated with the July 1980 heat wave în St. Louis and Kansas City, Mo. JAMA 1982;247:3327-31.
Lin MT, Liu HH, Yang YL. Involvement of interleukin-1 receptor mechanisms în development of arterial hypotension în rat heatstroke. Am J Physiol 1997;273:H2072-H2077.

Rowell LB. Cardiovascular aspects of human thermoregulation. Circ Res 1983;52:367-79.
Buono MJ, Sjoholm NT. Effect of physical training on peripheral sweat production. J Appl Physiol 1988;65:811-4.
Nelson N, Eichna LW, Horvath SM, Shelley WB, Hatch TF. Thermal exchanges of man at high temperatures. Am J Physiol 1947;151:626-52.
Adams WC, Fox RH, Fry AJ, MacDonald IC. Thermoregulation during marathon running în cool, moderate, and hot environments. J Appl Physiol 1975;38:1030-7.
Deschamps A, Levy RD, Cosio MG, Marliss EB, Magder S. Effect of saline infusion on body temperature and endurance during heavy exercise. J Appl Physiol 1989;66:2799-804.
Welch WJ. Mammalian stress response: cell physiology, structure/function of stress proteins, and implications for medicine and disease. Physiol Rev 1992;72:1063-81.
Polla BS, Bachelet M, Elia G, Santoro MG. Stress proteins în inflammation. Ann N Y Acad Sci 1998;
851:75-8
Lin MT, Kao TY, Su CF, Hsu SS. Interleukin-1 beta production during the onset of heat stroke în rabbits. Neurosci Lett 1994;174:17-20.
Bouchama A, Cafege A, Devol EB, Labdi O, 
el-Assil K, Seraj M. Ineffectiveness of dantrolene sodium în the treatment of heatstroke. Crit Care Med 1991;19:176-80.
Knochel JP. Pigment nephropathy. In: Greenberg A, Cheung AK, eds. Primer on kidney diseases. 2nd ed. San Diego, Calif.: Academic Press, 1998:273-6.
Changnon SA, Easterling DR. Disaster management: U.S. policies pertaining to weather and climate extremes. Science 2000;289:2053-5.
Tak PP, Firestein GS. NF-kB: a key role în inflammatory diseases. J Clin Invest 2001;107:7-11.
Bohrer H, Qiu F, Zimmerman T, et al. Role of NF-kB în the mortality of sepsis. J Clin Invest 1997;100:972-85.
Bernard GR, Vincent J-L, Laterre P-F, et al. Efficacy and safety of recombinant human activated protein C for severe sepsis. N Engl J Med 2001;344:699-709.

Adriana Condoraţeanu, Lucian Enache, Andrei Cernomaz UMF “Gr. T. Popa” Iaşi, Disciplina Pneumologie

Popularity: 8% [?]

Dr. Adina M. Turcanu, T. Mihăescu Spitalul Clinic de Pneumologie Iaşi

Astmul bronşic şi bronşiectaziile sunt două afecţiuni diferite din punct de vedere al fiziopatologiei, prognosticului sau tratamentului şi sunt ambele incluse în categoria bolilor pulmonare cronice. Asocierea acestor două entităţi predispune pacientul la infecţii recurente cu diferiţi germeni şi obţinerea cu dificultate a controlului astmului în anumite cazuri [1,2]. >>>

Prezentarea cazului

Prezentăm cazul unei femei în vârstă de 57 ani care se adresează medicului pentru dispnee grad 4 mMRC (Modified Medical Research Council Scale), tuse seacă iritativă, transpiraţii profuze, inapetenţa cu debut în urma cu aproximativ patru zile.

Din antecedentele personale patologice se remarcă faptul că de la vârsta de 17 ani pacienta este sub tratament pentru astm bronşic parţial controlat, iar în 2009, în urma unui examen CT, este diagnosticată cu bronşiectazii bilaterale.

Examenul clinic la internare relevă alterarea stării generale, SpO2=84% în aerul ambiant, febra 38˚C, raluri bronşice bilateral difuze şi crepitante bazal bilateral, murmur vezicular diminuat bilateral.

Examenul radiologic pune în evidenţă multiple opacităţi infiltrative bazale bilaterale cu tendinţă la confluare.

Din punct de vedere biologic se identifică un sindrom inflamator important. Examenul bacteriologic al sputei determină o reacţie inflamatorie intensă cu PMN, bacili gram negativi cu aspect cocoid semnificativ asociaţi celulelor inflamatorii. Cultura evidenţiază Acinetobacter baumannii, sensibil la colimicină.

În urma rezultatului examenului microbiologic al sputei s-a instituit tratament cu colimicină 1 milion u.i. la 8 ore cu obţinerea afebrilităţii şi diminuarea simptomatologiei respiratorii.

La data externării se efectuează spirometrie cu test de bronhodilataţie şi se remarcă o disfuncţie ventilatorie mixtă foarte severă şi reversibilitate semnificativă de +16,8%. Datorită evoluţiei favorabile sub tratament pacienta este externată cu recomandarea de a urma oxigenoterapie la domiciliu, continuarea tratamentului cu antibiotic în aerosoli timp de zece zile şi medicaţia necesară controlului astmului bronşic.

Discuţii

Prevalenţa asocierii astmului bronşic cu bronşiectaziile este considerată a fi de 3%, de către autorii diverselor studii. Ipoteza conform căreia astmul bronşic şi terenul alergic pot avea un rol important în determinismul patogeniei bronşiectaziilor a fost lansată încă din anul 1939 [2,4]. Astfel, numeroase studii ulterioare au evidenţiat faptul că există o reducere a eficacităţii mecanismului de clearance respirator şi, secundar, promovarea inflamaţiei şi a colonizării microbiene a tractului respirator inferior [1-3]. De asemenea, s-a remarcat că pacienţii la care astmul bronşic coexistă cu bronşiectaziile obţin un control al acestuia mult mai dificil faţă de ceilalţi bolnavi care nu suferă de ambele afecţiuni [1,3].

Din punct de vedere clinic este important de identificat şi tratat ambele afecţiuni prin metode specifice fiecăreia. Dacă la baza identificării astmului bronşic este spirometria însoţită de testul de bronhodilataţie, bronşiectaziile necesită efectuarea unui CT pentru diagnosticul de certitudine. Explorarea computer tomografică permite vizualizarea dilataţiilor bronşice, localizarea şi tipul anatomic (cilindrice, varicoase, chistice).

Pacienţii diagnosticaţi atât cu astm bronşic cât şi cu bronşiectazii, care dezvoltă crize de astm, tuse cu expectoraţie mucoasă sau muco-purulentă, febră sau hemoptizii, necesită investigaţii suplimentare. Datorită riscului crescut de infecţii bronho-pulmonare repetate, efectuarea examenului microbiologic al sputei devine obligatorie în aceste condiţii, fiind şi cheia diagnosticului.

Acinetobacter baumannii este un important germen oportunistic, gram negativ aerob, care produce infecţii nosocomiale, de multe ori severe [5]. Totodată, acest bacil poate fi de multe ori rezistent la un număr variat de antibiotice, dar tratamentul episoadelor infecţioase rămâne, în mod caracteristic, cu antibiotice, la care se asociază terapia astmului bronşic.  <<<

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 8% [?]

Gabriela Bordeianu, Didona Ungureanu, UMF “Gr. T. Popa” Iaşi, Disciplina Biochimie

Fenilcetonuria (PKU; OMIM 261600 şi 261630) este o boală autosomal recesivă şi una dintre cele mai frecvente cauze metabolice de retard mintal. Incidenţa bolii este apreciată la 1/15 000 nou‑născuți vii (1)  cu variaţii între 1/2 600 (Turcia) (2) şi sub 1/100 000 în Finlanda (3). În ţara noastră incidenţa acestei boli este de aproximativ 1/10.000 nou‑născuţi vii, incidenţă asemănătoare cu cea din Europa de Vest (4). >>>

Boala se caracterizează printr‑o deficienţă a activităţii fenilalaninhidroxilazei, enzimă ce realizează transformarea aminoacidului fenilalanină în tirozină (figura 1).

Fenilcetonuria poate fi generată, pe de altă parte, de un deficit în enzima care catalizează regenerarea tetrahidrobiopterinei (figura1). Tratamentul în acest caz este mai complex decât restricţia de fenilalanină din dietă. Tetrahidrobiopterina este de asemenea necesară pentru formarea L-dopa și 5-hidroxitriptofan- precursori ai neurotransmiţătorilor norepinefrină şi serotonină, iar în acest tip de fenilcetonurie precursorii citați trebuie suplimentaţi prin dietă. Suplimentarea tetrabiopterinei este ineficientă deoarece substanța este instabilă şi nu poate traversa bariera hemato-encefalică.(5)

La indivizii cu fenilcetonurie, fenilalanina parcurge o cale metabolică în care suportă o reacţie de transaminare cu piruvatul, prin care se produce fenilpiruvat. Fenilalanina şi fenilpiruvatul se acumulează în sânge, ţesuturi şi se excretă în urină, de aici denumirea de “fenilcetonurie”. O parte din fenilpiruvat este fie decarboxilat la fenilacetat, fie redus la fenil-lactat. Fenilacetatul determină mirosul caracteristic al urinii pe care asistentele îl depistează uneori la nou-născuţi. Tabloul clinic se caracterizează prin manifestări neuropsihice (convulsii recurente, retard mintal, spasticitate, lipsa controlului sfincterian, deficit staturoponderal), miros particular al urinii (“de şoarece”), hipopigmentaţie (tegumente albe, ochi albaştri, păr blond). Variabilitatea manifestărilor clinice la aceşti pacienţi se explică prin descrierea a peste 400 de mutaţii (mutaţii missens, mutaţii nonsense, defecte de splicing, deleţii, inserţii) în gena fenilalaninhidroxilazei, genă situată pe braţul lung al cromozomului 12 (12q22-q24).(1)

În  1934, biochimistul norvegian Folling descrie pentru prima dată o boală metabolică înnăscută caracterizată prin deficit intelectual, probleme motorii şi afectarea tegumentelor. Cercetătorul găseşte la aceşti pacienţi o excreţie cuantificabilă de acid fenilpiruvic în urină. Boala, numită iniţial oligofrenie fenilpiruvică, este cunoscută mai târziu ca fenilcetonurie.(6)

Robert Guthrie a introdus, în 1961, primul test de screening pentru această boală, test semicantitativ bazat pe proprietatea fenilalaninei de a facilita creşterea unei bacterii, Bacillus subtilis, într-un mediu de cultură cu un inhibitor. O picătură de sânge obţinută de la nou-născut la sfârşitul primei săptămâni de viaţă este colectată pe o rondelă de hârtie de filtru şi trimisă la laborator. Aceasta este depusă ulterior pe un mediu ce conţine Bacillus subtilis şi beta-2-tiofenilalanină. Beta-2-
-tiofenilalanina inhibă creşterea bacteriană, dar în prezenţa unei cantităţi mai mari de fenilalanină această inhibiţie este depăşită şi, într-o singură zi, creşterea bacteriană este vizibilă cu ochiul liber în jurul rondelei. Test are sensibilitatea de a detecta cantităţi de fenilalanină cuprinse între 180-240 µmol/L (3-4mg/dl). În mod normal cantitatea de fenilalanină este <120 µmol/L. (7) Alte metode de screening pentru detectarea fenilcetonuriei folosite în lume la ora actuală includ metode enzimatice colorimetrice, fluorometrice, cromatografice-HPLC (High-performance liquid chromatography) şi spectrometrice-tandem mass spectrometry.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 7% [?]

Prof. Michele Baccarani, Universitatea din Bologna

Leucemia mieloidă cronică (LMC), o boală rară care afectează circa 1-2 persoane /100 000 de locuitori se poate trata în linia întâi de tratament cu dasatinib, o moleculă care până acum se folosea numai în linia a doua de tratament, respectiv numai pentru cazurile rezistente la tratamentul standard, cel cu imatinib. Concluzia aparține unui studiu clinic care a fost prezentat la al 15-lea Congres al Asociației Europene de Hematologie de prof. Michele Baccarani, de la Universitatea din Bologna, publicat recent și în New England Journal of Medicine.  >>>

Studiul clinic, denumit DASISION, a fost condus pe 519 pacienți din 26 de țări, și a analizat răspunsul citogenetic complet la 12 luni pentru pacienți tratați cu dasatinib (100mg/zi) comparativ cu imatinib (400mg/zi). Rezultatele au arătat că, la 12 luni de tratament, rata răspunsului citogenetic complet a fost de 77% pentru pacienții tratați cu dasatinib comparativ cu 66% pentru cei tratați cu imatinib.

“Datorită predictibilității răspunsului citogenetic complet la 12 luni și răspunsului molecular major pentru supravie-țuirea pe termen lung, folosirea dasatinib ca tratament inițial poate îmbunătăți rezultatele pe termen lung la pacienții nou diagnosticați cu leucemie mieloidă cronică”, a afirmat Baccarani. El a precizat că aderența pe termen lung la tratament poate fi determinată și de tolerabilitatea bună și de faptul că se ia o singură doză pe zi.

Un alt avantaj al dasatinib, arată studiul, este dat de rapiditatea cu care acționează față de tratamentul standard. Studiul clinic a arătat că timpul necesar pentru a obține răspunsul citogenetic complet a fost mai scurt pentru pacienții tratați cu dasatinib, 54% dintre pacienți obținând răspunsul citogenetic complet la trei luni de la începerea tratamentului.

“Recomandările terapeutice actuale arată că obținerea unui răspuns citogenetic complet la 12 luni este importantă pentru că datele sugerează că există un risc ridicat de progresie a bolii pentru cei care nu reușesc să atingă acest obiectiv terapeutic”, a declarat Hagop Kantarjian, profesor la MD Anderson Cancer Center, coautor al articolului apărut în publicația britanică.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 6% [?]

Prezentare distinsă cu “Premiul pentru cea mai valoroasă lucrare de virusologie” în cadrul celui de-al V-lea Simpozion “Academician Nicolae Cajal”

Norica Nichita, Institutul de Biochimie al Academiei Române

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproximativ 400 milioane de persoane sunt astăzi infectate cu virusul hepatitei B (HBV), cu toate că există un vaccin eficient disponibil. Infecţia cu acest virus are consecinţe dintre cele mai grave, determinând apariţia fibrozei hepatice, a cirozei şi a carcinomului hepatic şi, în final, moartea a 600 000 de pacienţi în fiecare an, în întreaga lume. >>>

Curriculum Vitae

• 
Cercetător Ştiinţific gradul II, Şef Departament ‘Glicoproteine virale’, Institutul de Biochimie, Bucureşti

2000 – Doctorat in Biochimie

1993 – Facultatea de Biochimie Bucureşti, şef de promoţie

Domenii de interes :

Tehnologia ADN recombinant ; proteine eucariote si virale: biosinteză, glicozilare, pliere, degradare, trafic intracelular, secreție, prezentare antigen; morfologie virală; screening de compuși cu activitate antivirală.

Premii, burse și granturi internaționale:

2004 – Premiul «Emanoil Teodorescu» al Academiei Române

2004-2007 - Collaborative Research Initiative Grant, Wellcome Trust: “Mechanism of antiviral activity of iminosugar derivatives against Hepatitis B virus”, colaborare cu Univ. Oxford, director de grant

2004-2005 United Therapeutics Grant: “Screening of antiviral drugs using BVDV as a model for HCV”, colaborare cu Univ. Oxford

2001-2004 – International Research Development Award, Wellcome Trust: “Effect of a-glucosidase inhibitors on the morphogenesis of enveloped viruses”, colaborare cu Univ. Oxford, director de grant

NATO/Royal Society Postdoctoral Fellowship, Univ. Oxford

1996 – PECO Fellowship, Lille, Franța;

1995 – PICS Fellowship, CNRS Grenoble, Franța (3 luni);

1993-1994 – TEMPUS Fellowship, Universitatea Leuven, Belgia

Granturi naționale:

2001-2009 - 11 (director de proiect -4, colaborator -7).

Publicaţii:

Factor impact cumulat ~ 80.  Total citări 370 . Indice Hirsh 11 (conform Scopus, http://www.scopus.com).

D

eşi replicarea acestui virus este descifrată la nivel molecular, aceasta fiind şi principala ţintă în tratamentul antiviral, etapele timpurii ale ciclului viral, cuprinzând ataşarea virusului de celula gazdă, interacţia cu receptorii specifici, internalizarea şi traficul intracelular al virionilor au rămas obscure. Această lipsă de date experimentale se explică prin absenţa unui model robust de infectivitate in vitro, în culturi celulare, hepatocitele primare umane fiind, până recent, singurele celule permisive infecţiei cu HBV. Aceste celule sunt însă greu de obţinut (rezecţiile hepatice fiind principala sursă), se dediferenţiază rapid în condiţiile specifice cultivării in vitro, iar eficienţa infecţiei cu HBV este redusă, ceea ce face ca rezultatele obţinute să fie nereproductibile şi greu de interpretat.

Obţinerea recentă şi caracterizarea liniei celulare de hepatom uman HepaRG, proliferativă şi permisivă infecţiei cu HBV în urma unui proces complex de diferenţiere, a deschis însă noi perspective pentru analiza internalizării HBV în celula gazdă, la nivel molecular.

În general, virusurile anvelopate pătrund în celulă prin endocitoza mediată de receptor, care poate avea loc pe mai multe căi, în funcţie de proteinele celulae structurale care formează învelişul veziculelor endocitate. Astfel, internalizarea prin caveolae are loc la nivelul regiunilor membranei plasmatice bogate în colesterol (“lipid rafts”), este un proces lent (minute-ore) şi depinde de asamblarea caveolinei‑1 (Cav-1), dar nu de pH; internalizarea mediată de clatrină depinde de asocierea acestei proteine la nivelul veziculelor endocitare, are loc doar la pH acid şi este foarte rapidă (milisecunde). Ambele căi sunt controlate de dinamina-2 (Dyn-2), o proteină cu activitate GTP-azică, importantă în strangularea mecanică a veziculelor endocitare în timpul internalizării ligandului. Virusurile mai pot fi internalizate şi pe căi independente de Cav-1 şi clatrină, sau prin micropinocitoză, dar aceste căi sunt mai puţin studiate, iar exemplele raportate sunt destul de rare.

Identificarea căilor de internalizare folosite de virusuri

Există mai multe abordări experimentale pentru identificarea căilor de internalizare folosite de virusuri. O opţiune simplă constă în tratarea celulelor cu inhibitori chimici. De exemplu, clorpromazina inhibă asamblarea clatrinei, iar compuşii cu rol alcalinizator (bafilomicina A, clorura de amoniu) blochează traficul post-internalizare caracteristic acestei căi. Internalizarea prin caveolae este inhibată de genisteină, care interferă cu căile de semnalizare cu rol în funcţia Cav-1, dar şi de compuşi chimici care inhibă sinteza de colesterol (statine) sau îl extrag din membranele celulare (ciclodextrine).

O altă modalitate, mai complexă şi mai specifică, se referă la silenţierea la nivel transcripţional a expresiei proteinelor structurale implicate într-o cale sau alta, sau la co-expresia de variante mutante, care competiţionează cu proteinele endogene, de tip sălbatic, pentru o anumită funcţie (dominanta negativă). În acest caz, secvenţa de ADN care codifică proteinele luate în studiu este modificată şi introdusă în celule prin procedee specifice de transfecţie. În proiectul finalizat cu lucrarea prezentată la conferinţă, pentru stabilirea căii de internalizare a HBV şi a proteinelor celulare implicate au fost folosite ambele metode descrise mai sus. Deoarece celulele HepaRG diferenţiate nu mai pot fi modificate genetic, secevenţele de ADN corespunzătoare proteinelor mutante Cav-1 şi Dyn-2 au fost introduse în linia proliferativă, prin transducţie, folosind vectori retrovirali, în urma selecţiei clonale rezultând patru noi linii celulare. Acestea au fost caracterizate din punct de vedere al nivelului expresiei proteinelor mutante, al stabilităţii acestora pe parcursul procesului de diferenţiere celulară şi al capacităţii de a endocita anumiţi liganzi-markeri specifici pentru internalizarea mediată de clatrină sau caveolină. Prin teste cantitative specifice s-a analizat, de asemenea, susceptibilitatea noilor linii celulare obţinute la infecţia cu HBV.  Datele experimentale obţinute au demonstrat, în premieră, rolul esenţial al proteinelor celulare Cav-1 şi Dyn-2 în infecţia cu HBV şi implicarea zonelor bogate în colesterol de la nivelul membranei plasmatice în acest proces. Aceste rezultate deschid noi căi de investigare a unor compuşi cu posibilă activitate antivirală care acţionează la nivelul traficului intracelular, post-internalizare mediată de caveolae, cum este, de exemplu, genisteina.

Lucrarea prezentată a fost publicată în prestigiosul jurnal al Societăţii Americane de Microbiologie (ASM), Journal of Virology: “Hepatitis B virus requires intact caveolin-1 function for productive infection in HepaRG cells”. Macovei A, Radulescu C, Lazar C, Petrescu S, Durantel D, Dwek RA, Zitzmann N and Nichita NB (corresponding author) J Virol. 2010 Jan;84(1):243-253. <<<

Popularity: 11% [?]

Camelia Ionescu, Junior Data Analyst, D&D Consultants

Considerăm că este timpul ca din multitudinea de informaţii pe care umanitatea le-a strâns despre autism să fie evidenţiat aspectul esenţial: este o tulburare de dezvoltare ce începe să se manifeste înaintea vârstei de trei ani. În majoritatea cazurilor de autism, diagnosticarea la timp a copilului este pasul care face diferenţa, fiind indisolubil legată de atingerea potenţialului maximal de dezvoltare al celui mic. >>>

S

ursele indică faptul că există posibilitatea identificării autismului încă de la un an și jumătate. Odată cu depistarea se creează o strategie de tratament specifică persoanei şi adaptată la resursele familiei. Tratamentul are ca obiectiv principal optimizarea ariilor funcţionale ale copilului şi dezvoltarea premiselor utilizării celor disfuncţionale. În cazul unei persoane diagnosticate cu autism este exclus să vorbim despre vindecare, ceea ce de cele mai multe ori îi descumpăneşte pe părinţi, însă vorbim despre atingerea nivelului său maxim de dezvoltare generală, stabilit în urma realizării profilului său unic de dezvoltare.

La ora actuală se cunoaşte importanţa evaluării şi a diagnosticării timpurii a copiilor pentru gradul de reuşită a intervenţiei. În acest scop au fost create instrumente specifice care să depisteze, evalueze şi să realizeze diagnosticul tulburărilor de spectru autist cât mai devreme şi cât mai aproape de vârsta critică. Orice astfel de instrument trebuie să întrunească o serie de condiţii de calitate pentru a discrimina cu succes între simptome ale autismului şi simptome de altă natură; de multe ori există situaţii în care un diagnostic diferenţial între – spre exemplu – retard şi autism să fie dificil de realizat.

Procesul de adaptare şi mai ales respectarea standardelor internaţionale în vigoare constituie criteriul fundamental de a departaja instrumentele din punct de vedere calitativ. La nivel mondial există deja un aşa-numit „Golden Standard” în depistarea, evaluarea şi diagnosticarea autismului, format din două dintre cele mai puternice teste din lume ce au fost recunoscute de comunitatea ştiinţifică internaţională ca acte majore de creaţie: ADOS şi ADI-R.

Cele două instrumente se diferenţiază de alte teste din acelaşi domeniu mai ales prin posibilitatea de‑a oferi, ca rezultat final, un diagnostic corect şi valid, şi mai ales minuţios. Dacă teste de tip screening (de exemplu M-Chat, care este un instrument de cercetare şi nu a fost demonstrată utilitatea lui în practică) sunt utile părinţilor pentru a răspunde la întrebarea „Este fiul/fiica mea ok?”, acestea oferă de multe ori rezultate fals pozitive şi nu sunt indicate niciodată pentru formularea unui diagnostic stabil. Screenerele se folosesc pentru identificarea decalajelor în dezvoltare. În acest caz, evaluarea şi diagnosticarea autismului ar trebui realizată doar în urma expertizei standardizate a unui specialist. Când spune expertiză standardizată în autism, orice profesionist ar trebui să se refere la ADOS şi  ADI-R.

Autism Diagnostic Observation Schedule

ADOS sau Autism Diagnostic Observation Schedule, îi are ca autori pe Catherine Lord, Michael Rutter, Pamela DiLavore şi Susan Risi, şi presupune evaluarea semi-structurată a autismului prin intermediul a patru module de administrare. ADOS poat fi utilizat pentru aprecierea oricărei persoane suspectate de autism, pornind atât de la copii care nu vorbesc deloc, până la adulţi care se exprimă verbal fluent. Instrumentul este constituit de aşa manieră încât permite observarea comportamentelor sociale şi de comunicare asociate cu tulburarea pervazivă de dezvoltare.

Durata de administrare a unui modul este cuprinsă între 35 şi 45 de minute. Aplicarea se realizează selectiv prin administrarea unui singur modul persoanei evaluate, în funcţie de nivelul de dezvoltare al limbajului raportat la vârsta sa cronologică. Modulul 1 este utilizat pentru copiii care nu au un limbaj frazal constant, modulul 2 este pentru cei care au un limbaj frazal dar nu sunt fluenţi verbal, modulul 3 este pentru copiii cu limbaj fluent, iar modulul 4 pentru adolescenţii şi adulţii cu limbaj fluent. După alegerea modulului corespunzător se trece la evaluarea propriu-zisă. Aceasta constă în observarea şi înregistrarea în maniera codată ADOS a comportamentelor manifestate de către persoana investigată.

Codurile sunt raportate şi se formulează un diagnostic ce valorifică întregul spectru autist, de la

PDD (Pervasive Developmental Disorder – tulburare persistentă a dezvoltării), PDD-nos (tulburări persistente nespecifice) sau autism atipic. ADOS poate fi aplicat începând de la vârsta de doi ani.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 12% [?]

Prof. Ion Chiricuţă (1918 – 1988) s-a remarcat în istoria medicinei prin contribuţia sa la dezvol- tarea oncologiei moderne, actualul Institut Oncologic din Cluj – care îi poartă numele din 1990 – fiind rezultatul muncii sale de-o viaţă. >>>

În 1942, după finalizarea studiilor la Facultatea de Medicină şi Chirurgie Bucureşti, prof. Ion Chiricuţă se alătură echipei prof. Iacob Iacobovici la Clinica Chirurgicală a Spitalului Brâncovenesc, unde ocupă, pe rând, posturile de extern, intern şi apoi secundar de chirurgie. Pentru o perioadă a lucrat şi în Institutul Oncologic din Bucureşti.

În 1958 acceptă provocarea de a se muta la Cluj pentru a prelua conducerea Institutului Oncologic care, la vremea respectivă, se afla într-o clădire improprie, cu bază materială învechită şi personal insuficient. Înţelegând importanţa activităţii ştiinţifice în oncologie, alături de cea clinică, prof. Chiricuţă face toate demersurile pentru a moderniza Institutul din Cluj. Roadele perseverenţei sale apar în 1962 când, susţinut de ministrul sănătăţii de atunci, Voinea Marinescu, începe construcţia unui nou sediu. Trei ani mai târziu este inaugurat noul Institut, care astăzi cuprinde cinci secţii clinice, un departament de cercetare şi 520 de paturi.

În concepţia sa, funcţionarea Institutului se baza pe trei direcţii, cu un impact important asupra oncologiei româneşti a momentului. În primul rând, abordarea multidiciplinară a pacientului oncologic, necesitând implicarea chirurgului, radioterapeutului, oncologului medical, anatomopatologului şi a altor specialişti. Un alt pilon era reprezentat de cercetare, indispensabilă pentru ca descoperirile să poată fi aplicate în timp scurt pacienţilor, iar un al treilea viza pregătirea specialiştilor în oncologie. Sesizează importanţa radioterapiei în oncologie, înaintea specialiştilor timpului său, dotând institutul cu aparatura necesară.

Sub îndrumarea sa, cercetarea ştiinţifică a Institutului Oncologic din Cluj Napoca s-a reflectat în publicaţii din ţară şi de peste hotare. Prof. Chiricuţă a fost autorul a peste 20 de monografii, peste 200 de articole ştiinţifice şi 300 de comunicări la diferite evenimente de profil naţionale şi internaţionale. A introdus numeroase tehnici chirurgicale originale, cu o largă utilizare, între care se numără utilizarea marelui epiploon în tratamentul fistulelor vezico-vaginale, recto-vezicale şi în cistoplastii, mastoplastia cu epiploon, histerectomia supraradicală. Rezultatele cercetărilor sale au vizat o nouă metodă de diagnostic citologic în cancerul de col uterin prin autorecoltare, diagnosticul biochimic al tumorilor maligne prin studierea modului de eliminare a magneziului din organism, studiul modificărilor metabolice după procedeele oncologice, precum şi lucrări experimentale în domeniul grefelor de organe şi altele.

A fost membru a Societăţii Internaţionale de Chirurgie, de Oncologie, de Senologie, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), membru al Uniunii Medicale Balcanice, al Societăţii de Chirurgie, precum şi vicepreşedintele Societăţii de Oncologie.

Implicarea sa organizatorică şi ştiinţifică a fost recunoscută şi pe plan internaţional, în 1987 fiind numit preşedinte de onoare al Congresului Mondial de Chirurgie Plastică din Paris.

Profesorul Chiricuţă nu s-a limitat doar la profesia sa, el fiind un colecţionar de artă şi autor al unui volum de poezii intitulat Minunile fântânii. Colecţia de tablouri şi grafică a profesorului este în prezent expusă în Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, oraşul său natal.  <<<

Popularity: 11% [?]

Genomica, terapiile celulare și virologia au fost temele centrale ale Simpozionului Nicolae Cajal, aflat la a V-a ediție

Simpozionul a beneficiat de comunicări ştiințifice inte resante atât ale cercetători lor români, cât şi de prezența şi de ma terialele susținute de români care studi ază în marile centre de cercetare ale lu mii. Astfel, la evenimentul desfăşurat pe 15 şi 16 aprilie, au participat Florin Șelaru, medic şi cercetător la Johns Ho pkins, care a conferențiat despre Impli carea micro ARN în colangiocarci nom, Dan Duda, profesor asistent la Harvard Medical School, care a susținut un material despre Terapia antiangio genetică în cancer, şi Ștefan Constantinescu, conducător al unităţii pentru Studiul Semnalizării Celulare în cadrul Institutului Ludwig (Bruxelles). Primii doi au fost şi subiect al unor interviuri acordate şi publicate anterior în revista Medica Academica, la rubrica Români în lume.

“Am apreciat la simpozionul Cajal cali tatea extraordinară a lucrărilor, şi pot spune că n a fost absolut nici o diferență între prezentările făcute de cercetătorii din România şi cele susținute de oame nii de ştiință din străinătate, şi pentru asta îi felicit din toată inima”, a declarat pentru Medica Academica prof. Mircea Constantin Popescu, care a făcut carie ră în cercetare peste Ocean şi intenționează să aducă în România pre stigiosul institut de cercetare în cancer M.D. Anderson. Acesta a prezentat o lucrare despre vaccinurile terapeutice. “Am fost impresionată de calitatea speakerilor, a schimbului de idei, consi der că este una din cele mai mari mani festări ştiințifice organizate în Româ nia în ultimul an. Am văzut rezultatele cercetărilor de nivel înalt din Statele Unite ale Americii, iar partea de geno mică şi de terapii celulare a fost de nivel internațional”, a apreciat Ștefana Petrescu, directorul Institutului de Bi ochimie din Bucureşti.

Aceasta a considerat că, deşi din punct de vedere al vizibilității, evenimentul a fost bine reflectat în presă, numărul studenților prezenți la manifestare a fost foarte redus. “Evenimentele simi lare din străinătate se bucură de mult mai mulți participanți. La noi nu vin studenții, nu ştiu de ce, pentru că noi, în studenție, eram disperați să mergem la asemenea evenimente, dar nu prea erau”, a punctat Ștefana Petrescu.

Principalul organizator al evenimen tului a fost Institutul Clinic de Boli Digestive şi Transplant Hepatic Fun deni (ICBDTH), alături de Fundația “Nicolae Cajal” şi de Institutul de Virusologie “Ștefan S. Nicolau”. “În prezent, platforma Fundeni a devenit un centru important de medicină trans laţională, datorită numărului mare de pacienţi cu diverse tipuri de cancere care sunt trataţi aici, a băncii de tu mori dezvoltată împreună cu compa nia franceză RnTech şi a dezvoltării unei structuri de cercetare adecvate”, a apreciat prof.dr. Irinel Popescu, di rectorul ICBDTH. Acesta a prezentat lucrarea Medicina translațională: un model de cercetare în oncologie. Me dicina translațională presupune trans punerea descoperirilor din laborator în aria clinică, în scopul descoperirii unor noi terapii celulare.

Delia Budurcă, redactor șef

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 26% [?]