Medica Academica

Prof. Wilhelm Friedl şi-a început studiile de medicină la Timişoara, a fugit de dictatură în anii ‘70 în Germania de Vest şi este acum şeful Clinicii de Ortopedie, Traumatologie şi Chirurgia Mâinii din cadrul Spitalului din Aschaffenburg. După Revoluţie a revenit în ţară, întâi cu ajutoare, iar din anul 2000 vine regulat pentru a împărtăşi din experienţa sa colegilor români. De asemenea, mulţi români s-au pregătit în Germania. Prezent la Zilele Spitalului din Moineşti, unde a şi operat, prof. Friedl ne-a vorbit despre profesia sa, despre experienţa germană a cost-eficienţei şi despre perspectiva sa asupra sistemului românesc de sănătate.

– Când ați plecat din România ?

Am plecat din România în ‘72, sunt timişorean, mi-am început studiile de medicină în Timişoara, unde am făcut primii doi ani. Făceam sport de performanţă, canotaj, iar pe timpul lui Ceauşescu era una din puţinele posibilităţi de a ieşi din ţară. Tatăl meu studiase medicina înainte de război, la Heidelberg, şi prin aceste legături ştiam că după doi ani pot să-mi continui studiile în Germania.

Plecarea n-a fost aşa, ceva neplanificat. Pentru mine situaţia în România se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Dacă erai bun – și eu eram un student nu tocmai rău – trebuia să faci parte din ASC (Asociaţia Studenților Comuniști). De fapt, stupiditatea se vedea în fiecare zi: mi-a zis profesorul de socialism odată că lui nu-i trebuie medici buni, ci medici care pot explica politica partidului la sat. Am zis: atuncea bine, dar fără mine! De fapt, libertatea care a existat în Germania a fost motivaţia germanilor de a părăsi ţara. Am putut trăi acolo şi am beneficiat de sistemul de securitate socială. Mi-am zis că dacă am posibilitatea de a pleca, pot evita un sistem dictatorial.

Fratele meu era căsătorit, cu doi copii, dar părinţii erau pensionari, şi pe ei i-au lăsat să plece fără probleme. În aceeaşi noapte când eu am plecat la o competiție internațio-nală de canotaj, ei au plecat în Austria. Pe fratele meu l-am cumpărat mai apoi, aşa se făcea pe vremuri.

Am studiat la Heidelberg, mi-am continuat cariera academică, am fost şef al Departamentului de traumatologie şi chirurgie reconstructivă; în facultăţile din Germania nu se poate ca acolo unde eşti educat să devii şi şef, trebuie să schimbi instituția. Şi cred că e un lucru bun, pentru că apare un schimb de idei, şi nu avansează numai cel mai linguşitor. Atât în universităţi, cât și în spitalele mari, nu este posibil ca adjunctul să devină şef. Întotdeauna el devine şef altundeva, și astfel apare un schimb de idei, de oameni, de metode organizatorice, şi o competiţie între clinici pentru ca să se dezvolte.

– Este reglementat prin norme sau este o cutumă ?

În universităţi este stabilit prin reglementări interne, nu e lege de stat. Statul nu se amestecă în spitale, numai dacă este nevoie de o aprobare, ceva, şi dacă este un spital care are acces la o asigurare publică. Dacă este un spital care tratează numai pacienţi privaţi, fiecare poate face ce vrea.

Dacă o clinică vrea să se dezvolte trebuie să aibă venituri proprii, statul nu ne dă bani să ne dezvoltăm decât dacă apare o necesitate. De exemplu, avem acum o creştere a numărului de paturi de terapie intermediară (fără respiraţie artificială, dar cu terapie intensivă) urmare a faptului că populaţia îmbătrâneşte dramatic. Pe vremuri un pacient de 90 de ani era un caz deosebit, astăzi operăm în fiecare zi pacienţi de peste 90 de ani. Necesităţile sunt din ce în ce mai mari şi guvernul din Bavaria a recunoscut asta şi ne-a aprobat paturi suplimentare – 28 de paturi de terapie intermediară şi 7 paturi de terapie intensivă şi primim şi de la ei ceva bani pentru investiţii. Costurile de viitor sunt însă numai problema clinicii. Lucrez într-un spital public, al oraşului şi al judeţului, în Aschaffenburg. Este un spital de peste 700 de paturi, cu 14 discipline. Conduc una dintre clinici, Clinica de Ortopedie, Traumatologie şi Chirurgia Mâinii, cea mai mare, cu 98 de paturi de adulţi şi 10 de copii.

– Cum a evoluat cariera dvs. ?

Am venit la medicină ca să salvez omenirea, de fapt voiam să fac cercetare fundamentală, după cum se vede n-am reuşit… După ce am lucrat în cercetare, în genetică,
mi-am dorit să am şi contact cu pacienţii şi am ajuns la chirurgie, în zona ei cea mai manuală, ortopedia traumatologică, pentru că îţi aduce satisfacție foarte rapid. Poţi readuce un om cu o leziune, care suferă, la o viață normală. Suferă, îl tratezi, şi apoi e bine.

Cercetare fundamentală am făcut doi ani, apoi am ales chirurgia. Sigur, am continuat cercetarea şi experimentele, altfel nu devii profesor în Germania. Nu este ceva, o hârtie, ci o calificare ştiinţifică. Însă mi-a făcut plăcere. Dar şi mai multă plăcere îmi face să tratez pacientul şi să-l ajut, să-l restitui unui drum normal de viaţă. Din Heidelberg, în 1994 am devenit şeful clinicii din Asschaffenburg. Înainte eram şef interimar, și, deoarece nu este posibil să devii şef permanent, am căutat o altă poziţie. Sunt deja aici de 16 ani, şi timpul trece foarte repede.

– Se discută mult aici despre cost-eficienţă, cum se pune problema în Germania ?

Noi lucrăm numai prin punctul ăsta de vedere, al cost-eficienţei. Desigur, eu prefer sistemul public pentru că ştiu că trebuie să rămân în limita finanţării. Un pacient care îmi face un minus vreau să fiu în măsură să-l compensez cu un altul cu care fac profit, care are nevoie de o operaţie care poate fi planificată. Sunt operații în care, printr-un profil exact de trecere foarte rapidă prin clinică, de fapt se face un profit. Un politraumatism însă nu-și acoperă niciodată costurile.

Eu mă simt medic şi vreau să rămân medic, vreau să am libertatea de a decide să tratez pacienţii care, întradevăr, au cea mai mare nevoie de experienţa unui specialist.

– Urmăriţi permanent acest echilibru între pacienţii care aduc profit şi cei consumator  ?

Da, noi primim în fiecare lună un raport cu ce producem, cu ce cazuri am avut. În Germania decontările se fac pe baza DRG (Diagnosis-Related Group) și se defineşte unitatea case mix, care are o anumită valoare în fiecare land. În Bavaria, de exemplu, este 2 970 de euro. Unele cazuri – o operație, de exemplu – este cotată cu 1,5 şi atunci primeşte 1,5 x 2 970 euro, dacă e o artroscopie e 0,6 x 2 970 euro; depinde de complexitatea cazurilor.

În fiecare lună primim acest raport, mai mult, se face un plan anual care ne arată în fiecare lună unde suntem. Fiecare minut este planificat în sala de operaţie, nu este posibil să fie pauză sau ceva de genul ăsta, se foloseşte până la ultimul minut. Facem o muncă medicală, dar şi una organizatorică. Și în acelaşi timp educăm și tinerii medici, pentru că ne confruntăm în ultimul timp cu o mare lipsă de medici. De fapt nu avem mai puţini medici ca în trecut, dar acum legile care stabilesc timpul de muncă sunt controlate și respectate. În trecut fiecare medic tânăr lucra 12- 13 ore fără nici o problemă, acum trebuie să lucreze 8 ore şi dacă într-o zi lucrează mai mult trebuie să-i dau liber în altă zi. În secţia mea am început în ‘94 cu doi medici primari şi 7 rezidenţi, şi acum am 6 primari şi 15 rezidenţi, dar prezenţa în clinică nu e mai bună.

– Cum vedeţi sistemul din România, cu câţi ani suntem în urmă ?

România nu este omogenă, sunt diferenţe foarte mari. Trebuie să zic întradevăr că în Moineşti s-au ocupat să primească fonduri europene, e totul curat, e un spital regional mai mic. Nu poate avea aceleaşi pretenţii ca un spital de
7-800 de paturi, dar se vede un angajament serios de a se dezvolta, în limita posibilităţilor. Toţi avem limite – şi noi avem limite –, dar limitele se folosesc până la capăt.

În unele regiuni e foarte multă ineficienţă sau există obstacole politice, pentru mine de neînţeles. În Iaşi, de exemplu, e o clinică de urgenţă începută, stă de nu ştiu câţi ani acolo, şi lângă aceasta e o clinică foarte veche, foarte limitată ca spaţiu… Pentru mine unele lucruri nu sunt de înţeles, probabil sunt conflicte şi în sistemul sanitar, şi cu politica. În Germania e bine că politica de partid nu are nici un fel de rol în sistemul de învăţământ, cel universitar, de clinici medicale. Cu politicienii, de fapt, n-avem nici un fel de legătură…

– Decât dacă vă devin pacienţi …

Dacă e un pacient îl tratăm…Avem o asigurare generală, fiecare trebuie să se asigure după nivelul de venit. Există şi pacienţi privaţi, cu asigurare privată, şi ei îşi pot alege medicul, de exemplu şeful de clinică. Este un sistem bipolar, să zicem. Fiecare pacient cu asigurare generală primeşte absolut aceleaşi produse, aceleaşi operaţii, singurul lucru este că nu poate spune că vrea să fie operat de un anumit medic. Are însă dreptul să fie operat de un specialist, este interzis să se facă operaţii fără specialist la masă. Spitalul din Aschaffenburg este spitalul oraşului şi al judeţului, dar ei nu dau bani deloc. Noi câştigăm bani de la asigurări şi plătim totul, inclusiv salariile. Singurul lucru este faptul că, prin statut, dacă noi nu ne-am acoperi costurile, ar trebui să plătească. În mod normal nu plătesc niciun euro, însă garantez că dacă am face un deficit în doi-trei ani ne-ar vinde imediat către o companie privată. Nici la noi medicina nu e o piaţă într-adevăr funcţională, nu poate fi pentru că avem preţuri fixate de norme, de DRG, am o structură foarte reglementată. Şi am totodată obligaţia de a-i trata pe fiecare. Dacă ar fi o piaţă aş putea spune că e prea scump, şi nu-l fac dacă vreau să rămân pe profit. Dar eu chiar asta nu vreau, pentru că vreau să tratez pe fiecare, chiar dacă nu-mi acoperă costurile, dacă are într-adevăr nevoie. De aceea, sistemul privat poate funcţiona bine pentru operaţii care se fac planificat, numai proteze, numai artroscopii sau numai chirurgia mâinii sau a piciorului. Specializarea e îngustă, sunt 40 de ore pe săptămână. În momentul când ai nevoie de foarte mulţi specialişti – pentru 24 de ore, 7 zile pe săptămână, sistemul devine foarte scump. O gardă de medic ne costă cam 350 000 euro pe an. Este foarte costisitor, şi cu cât ai mai multe discipline, mai multe specialităţi, devine mult mai costisitor.

– Cum priviţi ceea ce se întâmplă în România, ce ar trebui să învăţăm ?

Există două aspecte: pe de-o parte dezvoltarea medicală, şi cred că e bine să fie menţinută legătura cu dezvoltări moderne ca laparoscopia, robotica, chiar în chirurgia cerebrală… Sunt diferite tendinţe foarte moderne, care desigur nu pot fi aplicate pe scară largă, dar dacă ne limităm numai la terapii de bază riscăm ca distanţa de dezvoltare să devină şi mai mare. Este direcţia cea bună aceasta a dezvoltării, a implementării de metode noi, odată cu evoluţia ştiinţifică a medicinei. Cred că este drumul corect, deşi în România marea majoritate a pacienţilor nu au posibilitatea de-a avea acces la această medicină. La noi n-ar fi posibil, eu trebuie să ofer acelaşi condiţii fiecărui pacient, toţi au dreptul la cea mai modernă medicină. Nu pot spune că acum n-am proteze, sau implanturi, sau orice altceva! Nu există aşa ceva! Însă această situaţie se dezvoltă în limita resurselor materiale, şi cred că atât timp cât nu ai resurse mai mari acest lucru nu se poate generaliza.

Un alt doilea aspect ţine de optimizarea eficienţei organizatorice. Acel raport cost-eficienţă, care înseamnă să foloseşti fiecare minut pe care îl ai la dispoziţie, la capacitate. Un sistem funcţional, un aparat complex, un loc funcţional de muncă, toate acestea trebuie folosite complet…

– La noi un şef de clinică are aparatul, când el pleacă se închide.  Şi în sălile de operaţie se pierde mult timp .

– Eu nu tolerez mai mult de zece minute între două operaţii, nu-mi pot permite, e vorba şi de timpul meu…Eu şi aşa lucrez 15 ore pe zi, dacă mai durează şi mai mult…Sună straniu, pentru că vorbim de tratamentul unor pacienţi, dar este un fel de producţie…Dacă nu o facem nu putem trata alţi pacienţi, nu putem dezvolta spitalul, nu putem face lucruri noi…Avem necesităţi economice care se simt foarte acut…ceea ce noi cerem de la sistem e mult mai mult, pentru că noi cerem ca pentru fiecare, la orice vârstă, să se poată tot, şi asta
într-adevăr va duce la un punct în care nu va mai funcţiona. Avem un număr foarte mic de copii, populaţia devine mult mai vârstnică. Oficial, toţi ies la pensie la 65 de ani, dar în realitate la 61 – 62 de ani. Pe vremuri sistemul de pensii a fost calculat astfel încât un pensionar să fie susţinut de 6 – 7 oameni în câmpul muncii. Acum se schimbă situaţia şi nu va putea funcţiona.

În România, dezvoltarea organizatorică și logistică se poate mult îmbunătăţi, cu siguranță. Sunt diferenţe mari în ceea ce am văzut, nu vreau să menţionez diferite spitale… De fapt, eu vreau să-mi ajut colegii să preia din experienţa noastră. Au fost, în timp, 30 de medici români la noi – din Timişoara, Constanţa, Bucureşti, Iaşi – mai mulţi medici au făcut rezidenţiatul în clinica mea şi apoi s-au întors. Am şi medici originari din România, dar sunt mulţi cărora încercăm să le arătăm cum lucrăm noi. Nu numai cum operăm, ci cum lucrăm…

Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: unranked [?]

În toamna anului 1990 aterizam pe Heathrow Airport din Londra, lăsând în urmă o Românie care nu îl mai avea pe Ceauşescu la cârmă, dar care nu corespundea nici pe departe aspiraţiilor mele de la vremea respectivă. Oarecum naive, prin idealismul lor! >>>

Absolvisem Liceul German din Bucureşti în 1980 şi Facultatea de Medicină Generală în 1986, după care am avut privilegiul să fac stagiatura în câteva spitale universitare bucureştene. Vreau să subliniez că fundamentele teoretice şi practice dobândite în anii formării mele profesionale au fost solide, îndeajuns de solide pentru a-mi permite trecerea cu succes a examenului de echivalare englez, temutul P.L.A.B. (Professional and Linguistic Assessment Board), din prima încercare. Mă simt sincer îndatorat, nu doar părinţilor mei, ambii medici, dar şi tuturor dascălilor de valoare care şi-au bătut capul cu educaţia mea în anii tinereţii, şi cărora sper că nu le-am scos prea multe fire albe. Sunt îndatorat, de asemenea, ţării unde m-am născut, pentru faptul că întreaga mea educaţie a fost gratuită. E drept că au fost necesare şi câteva luni de acerbă pregătire după sosirea mea la Londra, citind din scoarţă în scoarţă manualele medicale britanice la zi, pe diferite specialităţi. M-a ajutat enorm şi faptul că vorbeam fluent engleza, încă din liceu.

Psihiatria, ca şansă

Au fost multe dificultăţi, mai ales la început, unele legate de viza de şedere, căci România nu era pe atunci în UE, altele legate de obţinerea înregistrării permanente cu General Medical Council, în condiţiile în care examenul P.L.A.B. oferea doar o înregistrare temporară pentru patru ani. Dar cu perseverenţă, multă muncă, un optimism caracteristic tinereţii şi, nu în ultimul rând, prin alegerea unei specialităţi – psihiatria – mai puţin atractivă medicilor britanici, barierele s-au ridicat una câte una şi cariera mea a evoluat ascendent destul de rapid.

După câteva slujbe în Medicina de Urgenţă, Pediatrie şi Geriatrie, în august 1992 m-am hotărât să îmbrăţişez psihiatria ca direcţie de specializare. Am început ca Senior House Officer (similar rezident) în cadrul Merseyside Psychiatric Rotation, schemă organizată în colaborare cu Liverpool University. În cadrul unei scheme de rotaţie, un psihiatru în curs de specializare are garantate slujbe de câte şase luni sau de câte un an la spitale /unităţi pe diferite subspecialităţi psihiatrice (psihiatrie pentru adulţi, geriatrică, infantilă, psihiatrie judiciară, pentru dificultăţi de învăţare, abuz de substanţe, psihoterapie) dintr-o anumită zonă. De obicei, unităţile fac parte din acelaşi trust. În plus, medicul merge săptămânal la cursuri teoretice psihiatrice organizate de universitate.

Ulterior am fost promovat la grad de Registrar (medic secundar) în Warley Hospital, 300 km mai la sud, lângă Londra, un fost azil psihiatric care pe vremuri fusese cel mai mare azil din Anglia, cu peste 500 de paturi, ateliere, grădini de legume, biserică, terenuri de sport şi până şi morgă proprie. Zidurile împrejmuitoare fuseseră însă dărâmate cu mulţi ani înainte…

Au urmat poziţii ca Senior Clinical Medical Oficer în Chelmsford, apoi Specialist Registrar (medic specialist) pe rotaţia Universităţii din Cambridge, după ce devenisem, trecând examenul MRCPsych, membru al Colegiului Regal al Psihiatrilor din Anglia. Examenul a fost crunt, dar satisfacţia unei specializări în Cambridge a fost imensă. A urmat o specializare pe schema Royal London şi St. Bartholomew’s Hospitals şi, în 2002, ocupam primul post permanent de Consultant Psychiatrist (medic primar) în Clacton-on-Sea. La un an după transferul la Chelmsford am fost numit Associate Medical Director pentru zona centrală a trustului şi, în pofida unor sacrificii personale, mai ales în materie de timp liber şi nivel de stres, plăcerea de a fi într-un rol de conducere, plus răsplata financiară aferentă, m-au menţinut în acest rol până în clipa de faţă. În plus, sper eu, m-am achitat cel puţin onorabil de îndatoririle specifice acestei poziţii.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 14% [?]

Eşti român? Credeam ca eşti francez. Da. Sunt român, răspund. Este vreo problemă? Deloc, îmi răspunde prof. Manon de la Spitalul Henry Ford din Detroit. Dimpotrivă. Totul e aranjat, te aștept, avem pacienții programați.

Am ştiut că voi deveni medic. Pentru că iubesc oamenii. Bunicul meu, profesor şi director de şcoală, m-a susţinut foarte mult în a lua această decizie. Sunt însă un chirurg atipic, urmând la început o cale obişnuită în ceea ce priveşte studiile medicale. Ca proaspat absolvent, mi-am dat seama că, de fapt, doream mai mult de la viaţa profesională.

Cariera mi-am orientat-o spre activitatea didactică, pe care am îmbrățișat-o cu multă dragoste ca asistent universitar și medic specialist în chirurgie generală. Eram mulţumit de prezentul de atunci, dar simţeam nevoia să realizez ceva deosebit, să-mi deschid granițele cunoaşterii şi să-mi continui visul universal. Şi, ca orice vis care nu are limite, ştiam că pentru aceasta va fi nevoie să depăşesc graniţele ţării.

Cu un jurământ, şi anume, că tot ceea ce voi învăţa, voi aduce mai târziu şi în ţara care m-a format ca medic; pentru ca şi pacienţii români să poată beneficia de aceleaşi tratamente de ultimă oră, care se aplică simultan în Franța, în Anglia, Japonia sau în SUA. La puțin timp după absolvirea facultăţii, proaspăt medic chirurg fiind, înarmat cu ce avem cu toţii mai preţios, bagajul cunoaşterii, cu o valiză şi cu 80 de dolari în buzunar (salariul meu pe o lună ca medic chirurg), părăseam România pentru a mă instala la Paris. Iar de atunci, aventura personală a cunoasterii nu are limite.

În Franţa, un medic este plătit decent

Profesorul Didier Houssin, şeful clinicii chirurgicale de la Spitalul Cochin din Paris, m-a ajutat să înţeleg şi să particip la Programele Naţionale Franceze de Transplant Hepatic: prelevări de organe, gărzi interminabile, muncă de cercetare în laborator. Se întâmpla în 1993.

În Franţa, mi-a spus el, un medic este plătit decent, pentru a duce o viaţa confortabilă şi a se concentra exclusiv asupra profesiei, profesie ce trebuie realizată numai şi numai în beneficiul pacienţilor. Am acceptat pe loc condiţiile, iar de atunci, nu am avut decât de câștigat: profesional, moral, spiritual şi nu în ultimul rând, material. Munca noastră cu privire la xenotransplantul hepatic a fost răsplătită prin acceptarea spre publicare în renumita revista de specialitate Transplantations Proceedings.

La sfârşit de săptămână, epuizat după nopţi nedormite, forţa cunoaşterii mă împingea în a lua ghidul Michelin – prietenul meu de atunci care-mi făcea cunoscut Parisul, cu muzeele şi expoziţiile sale, cu terasele interminabile, cu bulevardele Haussmanniene – și a rătăci împreună cu el ore întregi prin Paris. Întâlnirea cu profesorii Michel Huguier şi François Lacaine, eminenţi chirurgi de la Spitalul Tenon din Paris, s-a finalizat cu un contract de un an încheiat cu Clinica de Chirurgie de la Tenon, unde am învăţat tehnicile chirurgicale laparoscopice de vârf. A urmat un alt contract încheiat cu Spitalul de la Montmorency, o suburbie a Parisului, unde am învăţat ce înseamnă adevăratele urgenţe. Totul s-a finalizat prin obţinerea celei de a doua specialităţi în chirurgia generală, în cadrul vestitei Universități Pierre et Marie Curie (Paris VI) a Facultății de Medicină Saint Antoine.

Nu 
m-am oprit aici. Doream să învăţ tehnicile de avangardă în chirurgia vasculară. De ce să nu profit, dacă tot sunt stabilit în Paris, de cel mai renumit Serviciu de Chirurgie Vasculară de la Spitalul La Pitié Salpêtrière? Mi-am depus candidatura şi, din nou, am fost acceptat. Iată-mă deci, în sala de operaţii, alături de prof.Edouard Kieffer. Am participat la cele mai intersante operaţii de înlocuire a întregii aorte, în anevrismele de aortă toaraco-abdominale. Nu-mi reveneam din aceasta aventură. Din nou zile şi nopţi în blocul operator, cu stresul permanent de a nu leza artera Adamkievicz. În paralel, lucram în clinica privată
Geoffroy Sainte-Hillaire din Paris pentru a-mi «rotunji» veniturile de sfârşit de lună..

De la cercetarea chirurgicală până la cea telesateliară

În tot acest timp, lucrând la spitalele menţionate din Paris în cadrul programului de specializare, am avut contacte tot mai numeroase cu diverse societăţi ştiinţifice americane de chirurgie şi material chirurgical, care, la timpul respectiv, căutau centre chirurgicale în Paris (şi în Europa în general), pentru efectuarea studiilor clinice de cercetare şi testare a diferitelor instrumente chirurgicale. Era exact ce-mi doream, să pot începe o activitate de cercetare chirurgicală, cu acordul profesorului.

Urma să întâlnesc medici, chirurgi, ingineri, să dezbatem împreună avantajele şi inconvenientele fiecarui instrument laparoscopic, să participăm la congrese internaţionale de specialitate în SUA şi Europa, pentru ca, în cele din urmă, să modificăm şi să adaptăm prototipurile chirurgicale şi să le testăm pe animale şi pe om. Începeam să prind gust… Johnson & Johnson, Ethicon, Tyco, US Surgical Corporation, la trei-patru zile luam un avion spre New York, San Francisco, Chicago, spre Londra, Roma, Bruxelles, Barcelona, pentru training şi demonstraţii operatorii.

Am întâlnit, într-un interval foarte scurt de timp, oameni care mi-au schimbat destinul: Georges Tabary, un remarcabil om de afaceri francez în domeniul medical, tocmai reintors la Paris după nouă ani de şedere la Tokyo, timp în care a pus pe picioare multiple societăţi medicale în Asia de Sud-
-Est şi Japonia; Thierry Thaure, un businessman francez stabilit de 20 de ani în SUA, vicepreşedinte şi fondator al Intuitive Surgical, o societate privată californiana din Silicon Valley, SUA (acum cotata la bursa NASDAQ, la New York), care se ocupa de chirurgie robotică şi tele-satelitară; dr.Fred Moll, chirurg american, fondator al Intuitive Surgical Inc. şi dr. Maurice Soustiel, anestezist francez intrat în investiţii medicale.

Am urmat deci un program de specializare în SUA, în Silicon Valey, California, după care trebuia să introduc în Europa toate noile indicaţii de chirurgie robotică concepute şi dezvoltate de NASA. Un fel de « French–Romanian–American Dream! Până la urmă i-am spus şi m-a inţeles, dar am pierdut postul de la spital. Pentru el era foarte greu de acceptat cum eu, ca medic român, după ce în urma muncii susţinute de ani de zile, am reuşit, în sfârşit, să ocup un post de medic chirurg în Paris, râvnit chiar de mulţi alţi colegi francezi, renunţ la tot acest triumf înconjurat de confort, las totul baltă şi plec în Statele Unite. Ştiam că doar dacă voi renunţa, voi reuşi să dobândesc mai mult (era din nou vorba de schimbare!). Am plecat în SUA, unde am avut ocazia să lucrez cu cei mai mari cercetatori specialişti din Silicon Valley în aplicarea tehnologiei concepute de NASA şi Departamentul de Apărare American.

Nu am avut decât de câştigat. Ce experienţă minunată! După o perioadă, conform contractului, am revenit în Europa şi am început să efectuez demonstraţii operatorii pe bătrânul continent: Italia, Germania, Franţa, Olanda, Anglia, ROMÂNIA, plătit fiind, de data acesta, de americani. După un timp, tot prof. Daniel Loisance de la Spitalul Mondor din Paris mi-a propus postul de chirurg în clinica sa, numindu-mă director la departamentul de Chirurgia Robotică şi Tele-Satelitara.

Operaţii mai puţin invazive

Ne îndreptăm spre intervenţii chirurgicale practicate fără incizii. Prin orificiile naturale! Abordul trans-oral sau transvaginal este din ce în ce mai mult evocat. De câţiva ani, în calitate de membru al Societăţii Americane a Chirurgilor Gastro-Intestinali Endoscopici (SAGES), particip la sesiuni pe tema chirurgiei NOTES (Natural Orifice Translumenal Endoscopic Surgery). Principiul este simplu, dar tehnologia trebuie adaptată: în cazul colecistectomiei, de exemplu, se introduc instrumente speciale, flexibile, împreună cu camere video flexibile, pe gură (trans-oral), până în stomac.

Se perforează peretele anterior al stomacului, se insuflă în cavitatea peritoneală, se efectuează colecistectomia, după care se introduce colecistul in stomac, se reface peretele anterior gastric cu două-trei suturi, după care se extrage totul pe gură. Un renumit top-model, manechin internaţional, a fost operat cu această tehnica, care, trebuie totuşi să menţionez, se află deocamdată în fază experimentală. Acest proiect mi-a impus o nouă specializare în SUA, la Redmond, Washington – în chirurgia endoluminală. Am semnat, de data aceasta, cu EndoGastric Solutions, un start-up american cu sediul de cercetare la Redmond, Washington, iar sediul administrativ la Redwood City, la sud de San Francisco. Din nou schimbare, deplasări, specializări, munca neîntreruptă cu inginerii, chirurgii, cercetătorii americani. O adevărată plăcere, încununată de succes la obţinerea FDA.

Nu e uşor să prezinţi proiectul chirurgical în faţa autorităţilor de la Washington, dar nu aş da pe nimic experienţa pe care am trăit-o, fiind bombardat de cei mai mari specialişti ai lumii cu zeci și zeci de întrebări nesfârşite despre securitatea pacienţilor, eficacitate, risc, beneficiu etc. Şi aceasta tocmai când, credeam eu, am terminat expunerea, mă pot aşeza liniștit, „am scăpat”. De fapt, tocmai atunci începea totul…

La întoarcerea în Europa am avut ocazia să lucrez cu chirurgi deosebiţi în acest domeniu: prof. Guy-Bernard Cadière, din Bruxelles (Belgia), prof. Jacques Marescaux, din Strasbourg (Franţa), prof. Bernard Dallemagne, din Liège (Belgia), prof. Lars Lundell, din Stockhom (Suedia), prof. Sir Ara Darzi, din Londra(Anglia), care e şi ministrul sănătăţii al Marii Britanii, prof. Antonio Lacy, din Barcelona (Spania), cu care am aplicat în premieră, în Spania, chirurgia refluxului fără incizii. O mare satisfacţie însă a fost acceptarea mea în postul de medic chirurg consultant pe probleme de chirurgie inovantă – la Spitalul Santa Maria din Lisabona, Portugalia. Un alt proiect interesant îl reprezintă colaborarea între Armata Franceză, Societăţi Americane din Silicon Valley şi Spitalele Montsouris şi Percy din Paris.

Robotul chirurgical este instalat pe port-avionul Charles de Gaulle. Braţele chirurgicale se află undeva prin imensele oceane ale emisferei sudice, în timp ce chirurgii operează la distanţă prin intermediul sateliţilor, ei aflîndu-se într-
-unul din spitalele din Paris. Am rămas surprins să constat calitatea blocurilor operatorii ce se află pe port-
-avionul Charles de Gaulle.

Plăcerea de a întâlni colegii români

Aproape la fiecare două-trei zile iau câte un avion cu diferite destinaţii în Europa, Orientul Mijlociu, Asia sau America. Întâlnesc oameni minunaţi cu care operăm împreună, discutăm economie, politică, educaţie, sau lucruri cotidiene, de viaţă. Activitatea mea şi jurământul de care vorbeam la început mi-au insuflat extraordinara satisfacţie de a reveni în ţară.

Ce mare plăcere e să întâlneşti şi să lucrezi cu chirurgi desăvârşiți ca prof. Mircea Beuran de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, unde am efectuat (împreună cu dr. Eugen Nicolau şi Gabriel Constantinescu primele intervenţii endoluminale în premieră în România şi Europa Centrală), cu prof. Constantin Copotoiu de la
Târgu Mureş, prof. Vasile Cândea de la Academia Oamenilor de Ştiinţă, şi, în mod special şi particular, cu prof. Irinel Popescu, care nu mai necesită prezentări, fiind cel care a introdus transplantul hepatic în România, cel care continuă să “lupte” în a menţine medicina, ştiinţa, chirurgia în general şi, în particular chirurgia robotică, la standarde internaţionale.

Cu tehnologie echivalentă, colegii mei din ţară efectuează cu desavârşire şi talent aceleaşi intervenţii chirurgicale ca şi în Franţa, Anglia sau SUA. Ba, dimpotrivă, aş spune că sunt chiar mai talentaţi, întrucât reuşesc să efectueze intervenţii chirurgicale complexe, cu aceleaşi rezultate ca şi colegii francezi, de exemplu, adaptând însă mijloacele tehnologice şi financiare în concordanţă cu “piaţa medicală” din România. Cu mare plăcere îl voi întâlni din nou la Paris, peste o lună, pe prof.
Irinel Popescu, care conduce delegaţia Uniunii Medicale Balcanice, cu ocazia Reuniunii Academiei Naţionale de Medicină Franceze. Iar de la fereastra biroului meu, de aici de la etajul 33 din Paris-La Défense, permiteți-mi să continui să visez la noi schimbări. Ne trebuie doar curajul de-a accepta schimbarea. Toți avem acest potențial nelimitat!

Chirurgia robotică

Robotul chirurgical a fost, iniţial, conceput, aşa cum se știe deja, de NASA, pentru a opera la distanţă, pe cale satelitară, soldaţii americani aflaţi pe câmpul de luptă. Chirurgul supraspecializat se află la adăpost, în Statele Unite, aşezat la o consolă chirurgicală, prevăzută cu joysticksuri, manete chirurgicale, stereo viewer în 3D, pedale (adevărat pupitru de comandă), în timp ce braţele robotului, articulate, se introduc în pacient de către o echipă de chirurgi mai puţin specializați în domeniul respectiv. Semnalele mecanice se transmit prin satelit, precizia fiind extrem de mare, existând chiar o demultiplicare a gestului chirurgical.

Computerul care se interpune între degetele chirurgului şi instrumentele robotice aflate în abdomenul pacientului analizează de 1 300 de ori pe secundă fiecare gest chirurgical, îl demultiplică, elimină eventualele gesturi parazit sau tremurături involuntare ale chirurgului, toate acestea traducându-se într-o disecţie extrem de precisă. Odată cu terminarea războiului “rece”, după 1989, aceste proiecte sunt în parte abandonate de NASA, care continuă însă să investească parţial, cu condiţia ca diferite start-up să preia anumite cheltuieli cu ajutorul investitorilor din Silicon Valley.  Şi astfel fondăm Intuitive Surgical Inc., în Mountain View, Silicon Valley, California (USA). Principiul e simplu: datorită preciziei extreme, dorim să lărgim şi mai mult indicaţiile chirurgiei laparoscopice. Chirurgia robotică m-a ajutat să descopăr şi să învăţ tehnici chirurgicale în specialităţi cu totul diferite de a mea.

În chirurgia ginecologică:

Chirurgia reanastomozei tubare şi a histerectomiilor am introdus-o împreună cu dr. Michel Degueldre de la Spitalul St Pierre din Bruxelles (Belgia), dr. Frédéric Marchal şi dr. François Guillemin din Nancy (Franţa); activitatea noastră a culminat cu publicarea articolului de referință în Surgical Endoscopy din Statele Unite.

În chirurgia cardiacă:

Chirurgia by-passului coronarian am introdus-o împreună cu vestitul chirurg francez, distinsul profesor Alain Carpentier de la Spitalul European Georges Pompidou din Paris. A fost un adevărat privilegiu şi o reală onoare pentru mine a lucra cu domnia sa. Am învăţat multe lucruri, au fost momente de neuitat care m-au marcat pentru totdeauna. Multe zile şi nopți de lucru, împreună cu INRIA, Institutul Naţional (Francez) al Cercetării în Informatică şi Automatică, finalizate cu lucrarea Optimized Port Placement for the Totally Endoscopic Coronary Artery Bypass Grafting using the da Vinci Robotic System, publicată de către acest institut.

Prin doar patru incizii de câte 1 cm, pe linia medioclaviculară stângă, se introduc braţele articulate robotice cu ajutorul cărora se prelevează artera mamară stângă, până la originea ei, la nivelul arterei subclaviculare. Odată prelevată, anastomoza pe descendentă se efectuează pe cord în activitate, parţial stabilizat, cu ajutorul unui instrument special introdus prin abord sub-xifoidian. Este uimitor să vezi cum aceşti pacienţi, insist, fără sternotomie sau toracotomie, părăsesc spitalul la doar patru zile după by-pass coronarian! Continui şi în prezent aceste aplicaţii în Clinica de Chirurgie a profesorului Daniel Loisance de la Spitalul Henri Mondor, din Créteil, Paris XII, unde am postul de chirurg.

În chirurgia vasculară:

Chirurgia by-passului aorto-femural am descris-o împreună cu echipa prof. dr. Pascal Desgranges şi prof. dr. Jean-Pierre Becquemin, de la Spitalul Henri Mondor, din Paris, unde lucrez în prezent, în European Journal of Vascular and Endovascular Surgery. Este prima publicaţie din lume care descrie primii cinci pacienți operaţi cu această nouă tehnică robotică, efectuată de noi.

În chirurgia generală

Tehnicile cel mai des utilizate sunt cele ale rezecțiilor hepatice, colectomiilor, recto-colectomiilor și a by-pass-ului gastric în chirurgia bariatrică.

În chirurgia urologică

Chirurgia prostatectomiei radicale am introdus-o împreună cu prof. Claude Abbou de la Spitalul Henri Mondor din Paris, unde lucrez în prezent. Am efectuat împreună prima prostatectomie radicală robotică din Franţa, în iulie 2000 şi primul transplant renal robotic din lume. Un moment major în viaţa mea. Aceasta şi datorită impactului internaţional pe care l-am avut ca urmare a articolelor acceptate de Journal of Urology din Statele Unite şi de Progrès en Urologie din Franţa.

După care urmează o alta aventură: repetate deplasări împreună cu prof. Guy Vallancien de la Institutul Montsouris din Paris, în SUA, la vestitul Spital privat al Familiei Henry Ford din Detroit, Michigan, pentru a demara primele intervenţii chirurgicale robotice în urologie cu prof. Mani Menon. Credeți că este imposibil ca un chirurg din Europa să “atingă” bolnavi americani şi să-i opereze fără a avea echivalenţa americană? Fals!

Dacă eşti specializat într-un domeniu de vârf, domeniu în care americanii au nevoie de tine, totul devine posibil şi astfel se obţine o derogare specială. Nu voi uita niciodată o discuţie cu prof. Manon de la Spitalul Henry Ford din Detroit, care îmi cere şi-i trimit toate copiile după diplomele mele. Eşti român? Mă întreabă surprins. Credeam ca eşti francez.

Da, sunt român, este vreo problemă? Deloc, îmi răspunde, dimpotrivă, totul e aranjat, te aştept, avem pacienții programaţi. Tot în urologie, am operat primele pieloplastii cu echipa profesorului Jacques Hubert din Nancy, în Franţa, cercetarea cu privire la avantajele intervenţiei chirurgicale robotice fiindu-ne acceptată de British Journal of Urology.

Popularity: 8% [?]

Revista noastră găzduiește un amplu material cu tânărul medic Dan Duda, nimeni altul decât fratele Alteţei sale Regale, Principele Radu al României. Prin activitatea sa bogată în domeniul cercetării medicale pe care o desfăşoară dincolo de Ocean, românul Dan Duda participă la decodificarea celor mai ascunse secrete ale unei boli ce înspăimîntă astăzi omenirea: cancerul.

Mentorul, lider mondial

Mentorul meu din Japonia, profesorul Makoto Sunamura m-a susţinut extraordinar şi am rămas în legături destul de strânse şi acum. Rezultatele obţinute ca doctorand în Japonia mi‑au permis să acced la un post în SUA, un lucru pe care mi l-am dorit dintotdeauna. Domeniul meu de cercetare, şi anume, apariţia de noi vase de sânge în tumori şi atacarea lor în scopuri terapeutice – este unul foarte “popular” în numeroase laboratoare de la Harvard Medical School.

Am fost invitat să susţin cinci interviuri acolo şi am ales laboratorul în care sunt şi acum, după mai bine de opt ani. Deci am ales bine! Au fost mulţi colegi, pentru că mereu am lucrat cu echipe foarte sudate. În mare parte este meritul directorului laboratorului, profesorul Rakesh Jain, un recunoscut lider mondial în cercetarea în cancer. El m-a susţinut mereu.

Mesaj către tinerii cercetători

Mesajul meu pentru tinerii in-te-resați de cercetare este să fie optimişti şi deschişi la nou. Nimic nu e imposibil dacă există disponibilitate la efort susţinut, rigoare, creativitate şi profesionalism. Toate se pot însuşi, nu sunt neapărat talente native. Știu că sună ca un şablon, dar asta e, în esenţă, ceea ce este necesar.

Din părinţi medici

Ambii mei părinţi au fost medici şi au excelat în domeniile lor. După stagiile obligatorii, tata a urmat o carieră pur academică şi a fost profesor de Medicină Socială la Universitatea “Gr. T. Popa” din Iaşi şi director al Institutului de Sănătate Publică din oraş. Mama a fost medic specialist in bacteriologie. Îmi amintesc incredibila dedicație a părinților mei pentru profesie și generozitatea față de studenți și pacienți, care mi-au fost transmise și mie. Și, bineînțeles am fost marcat de pierderea prematură a tatălui meu. Am avut marea șansă de-a avea personalități formidabile atât în familie cât şi printre cei apropiaţi, ceea ce
mi-a influenţat mult formarea mea ca om şi ca medic.

Faptul că eu am urmat facultatea de medicină a fost, în mare parte meritul părinților mei. Eu am cochetat, pe rând, cu ideea de a merge spre arhitectură sau artă dramatică, dar în cele din urmă am urmat calea profesională pe care au ales-o şi părinţii mei– medicină. Şi mă felicit în fiecare zi pentru asta! Da, am absolvit Facultatea de Medicină Stomatologică din Iaşi în 1993 şi am practicat stomatologia patru ani. Am făcut un an de stagiu la Spitalul Universitar din Iaşi, apoi un an am fost medic într‑un mic oraş de lângă Iaşi, Hârlău. Ulterior am intrat prin concurs ca preparator universitar şi medic rezident în Stomatologie Generală tot la Universitatea din Iaşi, unde am stat doi ani, până la plecarea din ţară în 1997. Au fost multe lucruri pozitive în timpul studiilor şi după absolvire. Am avut profesori excelenţi şi colegi din multe ţări (eram 25 de români în an şi peste 200 de studenţi străini). Anii aceia au însemnat mult pentru mine!

Doctorat în Japonia

Am ajuns în SUA după ce mi‑am luat doctoratul în Ştiinţe Medicale, mai exact în Chirurgie Gastrointestinală, la Universitatea Tohoku din Japonia. Asta a fost posibil deoarece am primit o bursă de studii din partea Guvernului Japoniei.
Îi datorez asta, în mare masură, prietenului meu, dr. Lozonschi, care acum e profesor de chirurgie cardio-vasculară la Universitatea din Madison, Wisconsin. El lucra acolo ca intern şi mi-a trimis informații despre bursele guvernamentale japoneze. Am aplicat pentru una şi am obţinut-o în vara anului 1997. Am avut acolo o şedere extrem de plăcută şi productivă, publicând peste 10 lucrări în cei trei ani şi jumătate de până la absolvire.

Un rol foarte important l-au jucat interesul crescut pentru cercetare al celor din Departamentul de Chirurgie, nivelul de finanţare ridicat şi, mai ales, colaboratorii excepţionali. În 2001 am avut mai multe oferte să continui studiile post-doctorale pe continentul nord-american, și am ales Bostonul, datorită tradiţiei universitare şi posibilităţilor de progres. SUA e o ţară unică din multe puncte de vedere. Energia şi potenţialul uman, organizarea, posibilităţile financiare şi infrastructura din cercetare, suportul guvernamental, experienţa, ambiţia şi tenacitatea sunt foarte greu de egalat, chiar în ţări din vestul Europei. Am fost intimidat la început, dar mai apoi am recunoscut oportunităţile uriaşe şi am făcut tot ce-am putut pentru a le valorifica. Desigur, nu totul e perfect, ba chiar sunt deficienţe în multe aspecte ale vieţii de aici. Totul trebuie pus în balanţă, nu cred că există un loc perfect.

Primul congres

Toate congresele au fost importante pentru mine, fiind oarecum la început de carieră. Cel mai important a fost, probabil, cel de-al 100-lea Congres al Asociaţiei Americane de Cercetare a Cancerului, de anul acesta, de la Denver, unde am fost invitat să prezint o lucrare în plen, care a descris noi modalităţi de a trata şi a evalua rezultatul în tumorile de creier. Dar ţin minte şi acum, cu emoţie, primul congres de gastroenterologie şi chirurgie la care am prezentat o lucrare, în 1998, la Tokyo, în faţa experţilor japonezi şi americani reuniţi.

Trăim o perioadă cu adevărat revoluţionară pentru cercetarea în cancer. Noi agenţi şi noi căi de‑a ataca tumorile apar cu o frecvenţă nemaîntîlnită în trecut. Drumul până la tratarea curativă a cancerului rămâne lung, dar e într-adevăr entuziasmant să lucrezi într-un domeniu care, pur şi simplu, a “explodat” în ultimii 10 ani.

Tumora, un adevărat organ

Încă din timpul studiilor doctorale am fost pasionat de procesul de formare al vaselor de sânge în neoplasme. Tumora malignă e un adevărat organ şi nu doar o aglomerare de celule neoplazice care proliferează necontrolat: au un sistem vascular, o matrice formată din fibre, numeroase celule derivate, fie din ţesuturile adiacente, fie provenind din circulaţia sangvină, cum sunt celulele imune. Toate acestea joacă roluri foarte importante în creşterea tumorii şi răspândirea celulelor maligne în alte organe, fie prin circulaţia sangvină, fie prin cea limfatică.

Un proiect pe care l-am continuat în toţi aceşti ani este atacarea sau modificarea vaselor de sânge din tumori pentru a le opri creşterea şi-a optimiza efectul chimioterapeuticelor. Un alt proiect este dedicat caracterizării la nivel funcţional şi molecular al rolului celulelor stem (care rezidă în măduva osoasă) în creşterea şi răspândirea tumorilor în organism. Le găsesc pe ambele fascinante!

Cercetarea la Harvard

În prezent, sunt profesor asistent In cadrul Departamentului de Radioterapie și Oncologie (Radiation Oncology) la Harvard Medical School, Boston. Munca de cercetare de la Harvard cuprinde un număr foarte mare de cercetători. Există laboratoare atât la Harvard Medical School cât şi în toate spitalele afiliate şcolii, inclusiv Massachusetts General Hospital, unde îmi desfășor eu activitatea. Fiecare spital are diverse centre (Cancer, Cardiovascular, Celule Stem etc.), iar în ultimii ani acestea s-au înmulţit enorm. Dar a existat şi o mişcare de integrare a centrelor cu temă comună. În plus, eforturile largi, multidisciplicare au devenit realitate.

Există echipe de cercetători care lucrează îndeaproape cu oncologi, radiologi, chirurgi, anatomo-patologi etc., pentru proiecte clinice “translaţionale” de interes comun (de exemplu, studiile clinice pe care le facem cu agenţi care atacă vasele de sânge ale tumorii). Există şi eforturi multi-instituţionale, cum ar fi programul comun dintre Harvard Medical School şi Massachusetts Institute of Technology numit “Sănătate, Ştiință şi Tehnologie”, în care şi laboratorul nostru este direct implicat. Finanţarea poate veni din diverse surse. Institutul Naţional de Sănătate al SUA (National Institute of Heath, NIH) finanţează laboratoarele prin granturi de diverse feluri, care sunt extrem de competitive. Cercetarea în cancer are alocate cam o treime din fondurile totale. Alte surse federale, cum ar fi Ministerul Apărării, Ministerul Energiei şi NASA, oferă şi ele granturi de cercetare, de regulă pe teme specifice. Există fundaţii private care oferă granturi, de regulă mai mici şi pe perioade mai scurte.

Nu în ultimul rând, există donaţii din partea pacienţilor sau a rudelor lor, un mecanism foarte important în SUA. Din păcate, criza economică a afectat toate aceste surse. Valorificarea rezultatelor rămâne problema cheie. Ca oameni de ştiinţă, suntem interesaţi să publicam în reviste cât mai bine cotate şi să prezentăm datele obţinute în conferințe cât mai prestigioase. Dotările pe care le avem noi sunt unice în SUA. Avem o colonie proprie de animale pentru cercetări, sisteme de microscopie şi tomografie foarte avansate. Ele sunt însă rezultatul a aproape două decenii de finanţare şi de succese în cercetare, şi, de asemenea, a unui management al resurselor excepţional.

Eficacitatea tratamentului

Exista un program specific pentru cercetare clinică, care cuprinde diverşi specialişti: oncologi, cercetători, statisticieni, personal medical specializat pentru astfel de studii, administratori şi alţii. Evident, multe studii sunt multi-instituționale. Ce se studiază în principal este eficacitatea unui anumit agent. Dar în ultimii ani s-a pus un accent din ce în ce mai mare pe studiul modalităţilor de-a evalua şi prezice eficacitatea unui anumit tratament. Se speră că asta va duce, peste ani, la tratamente individualizate. Legislaţia americană e foarte strictă, dar multe din studii se pot realiza când comisiile instituţionale şi naționale le aprobă.

E greu de spus care sunt limitele bioeticii. Pacienţii sunt incredibil de generoşi şi foarte deschişi în a participa, deşi în cele mai multe cazuri e destul de clar că nu vor beneficia în mod direct. Ce pot să afirm e că nu a existat niciodată un conflict juridic sau de orice altă natura în cei aproape zece ani în care am participat la acest program, în mare măsură datorită stricteţii şi clarităţii protocoalelor clinice și a procedeelor legale

Terapiile individualizate

Fiecare tip de tumoră are anumite caracteristici genetice şi patofiziologice, în fiecare pacient. De aceşti factori depinde răspunsul la tratament. Însă schemele terapeutice de până acum s-au descoperit şi aplicat, în mare măsură, prin metode empirice. Ele atacă fără nicio nediscriminare orice grup de celule care proliferează. Dacă am identifica, în fiecare pacient, mutaţia sau calea de semnalizare pentru care celula canceroasă a făcut “adicţie”, atunci, blocând acea “ţintă” cu un medicament (sau amestec de medicamente) am avea şansele cele mai mari de a distruge tumorile. Pentru că acest concept este acum acceptat în mod larg, a devenit un subiect de cercetare clinică foarte “la modă”. În unele tumori, care depind în mare măsură de o singură cale de semnalizare, rezultatele au fost spectaculoase. Însă şi aici drumul rămâne foarte lung pentru majoritatea cancerelor, deoarece ele depind de multiple căi.

Colaborări cu România

Colaborarea pe care încercăm să o iniţiem se bazează pe interesele ştiinţifice comune cu ale grupului condus de prof. dr. Irinel Popescu şi pe entuziasmul domniei sale. Proiectul în sine e un studiu al schimbărilor care au loc la nivel molecular şi celular în tumorile de ficat (în probe de ţesut îngheţate) după tratamentul cu un agent nou, aprobat anul trecut pentru pacienţii suferinzi de această afecţiune. Deşi e primul agent cu administrare sistemică care a arătat eficacitate în tumorile avansate de ficat, supravieţuirea rămâne, în medie, la mai puţin de un an. Evident, descoperirea de noi “ţinte” pentru o terapie și mai eficientă e absolut necesară şi urgentă.

Popularity: 7% [?]

Mircea Constantin Popescu este unul dintre putinii oameni de stiintă români care în afara unei strălucite cariere în cercetare a dobândit si o experientă importantă în business, prin valorificarea practică a rezultatelor cercetării. Este cofondatorul a două companii, a participat la procesul de cercetare şi dezvoltare a medicamentelor şi produselor biologice, iar în studiile actuale se concentrează în zona vaccinurilor personalizate anti-cancer. Aflat în România cu prilejul Simpozionului Cajal, Mircea Popescu vrea să aducă în România prestigiosul Institut de cercetare M.D. Anderson, în cadrul unei colaborări cu un partener local. Consideră că transformările în cercetarea românească ar trebui să înceapă de la patente si de la modul de finantare, care să utilizeze, în afară de resursele statului, donatiile si fondurile de investitii.

– Ce v-a impresionat în America ?

– Impresia mea despre America era foarte proastă, în anul 1978. Chiar în Germania nu veneau vesti prea bune despre SUA în privinta violentei, drepturilor omului si ordinii sociale.

Am fost remarcat însă de americani si invitat la un simpozion la New York, care îsi propunea să definească dacă omenirea va fi atacată de virusuri încă necunoscute. Fiecare era chemat să-şi spună părerea, dacă vor apărea si alte virusuri noi, si care sunt evidentele pentru acest lucru. Concluzia noastră a fost categorică: omenirea va fi atacată de noi virusuri, si la scurt timp după aceea a apărut virusul HIV. Evidentele se bazau pe studii în fiecare specialitate: erau virusologi care studiind virusurile insectelor au demonstrat că acestea ajung la păsări, iar păsările care au ingerat omizi infectate se pot îmbolnăvi. Altundeva, un cercetător care lucra cu un virus izolat de la un peste a făcut o febră extraordinară si a manifestat si alte simptome neobisnuite. Analizele au demonstrat că motivul era virusul pe care îl studia. Altii au venit cu probe din America de Sud, care demonstrau că odată cu defrisarea pădurilor, maimutele ajung la sol si virusurile transmise latent între ele se transmit si la om. Sunt o pleiadă de asemenea virusuri, numite Arena virusuri, care au trecut la om. Eu eram specialist în virusul choriomeningitei limfocitare (CML), un arenavirus, prototip pentru toate aceste infectii; de aceea fusesem invitat.

Simpozionul s-a tinut lângă Central Park. Explorând împrejurimile mi-am dat seama că impresia mea despre America ar putea fi falsă. Mi-am zis că merită s-o cunosc mai bine. Am acceptat de aceea câteva invitatii de a tine cursuri la diferite universităti din America: Houston, Boston, New York, Albany, Chicago.

Am făcut o vizită în 1978 si la Script Research Foundation din California. Această institutie este un centru renumit de cercetare medico-biologică, iar eu eram în competitie cu colegii mei de acolo pentru că demonstrasem că virusurile CML pot infecta limfocitele, si, blocând sistemul imunitar, creează o infectie persistentă caracterizată prin mutatii succesive ale virusului CML. Toate acestea înainte de a se verifica si confirma acelasi comportament în privinta virusurilor HIV si SIDA.

La Script Research Foundation  mi s-a oferit un laborator mic, urma să lucrez cu R. Zinkernagel si P. Doherty, cercetători mai tineri, foarte talentati, care ca si mine utilizau în investigatiile lor modelul virusului CML. Am refuzat gratios oferta; Zinkernagel si Doherty au luat ulterior premiul Nobel pentru cercetările lor în domeniul virusurilor limfocitare, acelasi domeniu ca si al meu.

– Vă pare rău ?

– Cred că îmi pare rău, pentru că am scăpat o ocazie unică. Totusi am acceptat o a doua ofertă, la Chicago, de a prelua functia si laboratorul prof. dr. Mollinari, în Departamentul de Microbiologie si Imunologie din Centrul Medical al Universitătii Ilinois. După ce am functionat în Universitate cinci ani, m-am stabilit în New Jersey, în urma unei propuneri pe care am primit-o de la John Whitehead, cel care a fondat cu peste 200 de milioane de dolari Institutul Whitehead pentru cercetări biomedicale din cadrul Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Boston. Directorul Institutului era David Baltimore, un virusolog de Nobel, care, atunci când dl. Whitehead i-a explicat că vrea să facă ceva similar la Princeton, New Jersey, dar la o scară mai mică, m-a recomandat foarte călduros.

Interviu de Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 26% [?]

Florin Şelaru este Profesor Asistent la Spitalul şi Universitatea Johns Hopkins. Este specializat în gastroenterologie şi, în paralel cu activitatea clinică, face cercetare fundamentală în domenii precum diagnosticul şi terapia personalizată a cancerului.

Prima mea “dragoste” a fost matematica. Datorez înţelegerea matematicii, cât şi succesul meu d-lui profesor Nicolae Guna, de la Şcoala nr. 11 din Buzău, primul dintr-o lungă serie de mentori. Printr-un concurs de împrejurări, însă, am hotărât în clasa a XII-a, să dau la medicină. În timpul facultăţii am fost atras de ştiinţele preclinice, pentru că, de exemplu, cu ajutorul unui microscop puteai explora lumi nebănuite. În plus, acel micromediu celular putea fi tratat şi efectele se puteau cuantifica relativ rapid. În ceea ce priveşte materiile clinice, în anul cinci de facultate eram convins că o să fac chirurgie. Era greu să cred, însă, că o să reuşesc să combin chirurgia cu cercetarea fundamentală, care era dorinţa mea.

În ultimul an de facultate am hotărât să plec în Statele Unite. Din relatările prietenilor deja plecaţi, pregătirea în SUA părea să îmbogăţească experienţa, atât din perspectiva medicinei clinice, cât şi a cercetării de laborator. Odată luată această hotărâre, am pornit pe calea clasică, cu examenele de echivalare pentru un rezidenţiat în SUA. Din păcate, când a venit timpul să aplic pentru rezidenţiat, nu am primit oferte prea bune, lucru cunoscut de altfel printre aplicanţii cu studii în afara Statelor Unite. Motivul este că americanii consideră că şcoala care se face la ei se continuă în mod firesc cu pregătirea din rezidenţiat. Greutăţile începutului nu au însemnat numai diferenţele de sistem, dar America e o cu totul altă societate, în nici un caz nu e o Românie în care se vorbeşte engleza!

Am hotărât atunci să amân o vreme rezidenţiatul şi să explorez în direcţia celeilalte “atracţii”, şi anume cercetarea de laborator.

Şansa începutului:

informatica!

Am fost foarte bucuros când am aflat că dr. Stephen Meltzer, de la Universitatea Maryland din Baltimore, avea nevoie de un postdoc. Am aplicat, şi dânsul mi-a cerut să fac un rezumat la un articol publicat în revista Science. Ţinând cont că pregătirea mea în cercetare era, cu îngăduinţă, preliminară, am crezut că nu am nici o şansă. Din fericire, dr. Meltzer a aflat din CV-ul meu de fostele mele aplecări către matematică şi de faptul că am absolvit un liceu cu specializare în informatică. Pentru un motiv necunoscut de mine în acel moment, mi-a oferit acel post.

Următorii trei ani au fost extrem de productivi. Iniţial, am făcut matematică şi bioinformatică, ulterior biologie moleculară. Dr. Meltzer avea nevoie de cineva cu pregătire şi cu cunoştinţe de medicină să analizeze datele produse de studiile de microarray, şi care să poată aplica matematica şi informatica acelor analize. Pentru mine, a fost situaţia ideală.

Pentru rezultatele obţinute (articole de copertă la revistele “Gastroenterology” şi “Cancer Research”, patent de invenţie etc.), am fost avansat Profesor Asistent, fără să fi făcut încă rezidenţiat în SUA. Atribuţiile mele erau legate doar de cercetare. Mai mult, am fost numit Director de Bioinformatică al Centrului de Cancer Greenebaum din Baltimore, MD.

Rezidenţiatul,

ca un stagiu militar

În 2003 am hotărât să îmi continui studiile clinice. În urma rezultatelor din cercetare, şi mai ales în urma faptului că mentorul meu, dr. Stephen Meltzer, m-a susţinut foarte mult, am fost acceptat ca rezident de medicină internă la Universitatea Maryland. Eram al doilea străin care fusese vreodată acceptat în toată istoria acestui program, după un german care în prezent este profesor de gastroenterologie la Universitatea Emory din Atlanta. Din păcate, acest pas presupunea să renunţ la funcţia de Profesor Asistent şi la cea de Director în Centrul de Cancer. În locul acestor funcţii deveneam rezident de medicină internă, o poziţie deloc de invidiat. În acea perioadă, rezidentul de anul I lucra în spital până la 100 de ore pe săptămână, ceea ce înseamnă o medie de 14 ore/zi, şapte zile din şapte. Ulterior, cei din Consiliul Naţional American de Medicină Internă au înţeles că un asemenea program nu numai că scade eficienţa muncii rezidentului, dar îl face să şi greşească, şi ulterior au redus programul la un maxim de 80 de ore pe săptămână, care este şi în prezent limita superioară a timpului petrecut săptămânal în spital.

Cei trei ani de rezidenţiat au fost dificili, din cauza combinaţiei dintre orele interminabile de muncă, bolile incurabile, pacienţii care, ocazional, mureau, şi prezentările pe care trebuia să le ţinem. La sfârşitul rezidenţiatului, însă, mă obişnuisem. Mentalitatea este aproape militară. Fiecare trebuie să facă ceea ce trebuie făcut, fără să menţioneze că este în spital de două zile, că nu a dormit sau nu a mâncat. Însă, în final, cei câştigaţi sunt pacienţii. Calitatea medicinii practicate este absolut impresionantă şi nu se precupeţeşte nici un efort – financiar şi nu numai – pentru salvarea unui pacient.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 39% [?]