Medica Academica

Dr. Sebastian Nicolau

Într-un volum de eseuri apărut în 1972 la Editura Cartea Românească, intitulat Imposibila întoarcere, scriitorul Marin Preda publică o suită de reflecţii “asupra prezentului de-atunci”, majoritatea însă cu valoare întru totul valabilă şi-n zilele noastre, deşi ne despart aproape patru decenii de acel timp. >>>

În unul dintre eseuri, confesându-se, spune: “Mi se pare că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filosofii, unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz şi când nu e cazul, şi atunci când treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de scris într-o asemenea situaţie?” (“Reflecţii asupra prezentului” pag. 5-6).

Într-altul, intitulat “Agresivitatea la volan” (pag. 126) se menţionează: “Am crezut multă vreme că tot ceea ce se spune despre psihologia omului de la volan nu sunt decât simple speculaţii menite să-i sperie pe conducătorii auto şi să-i facă prudenţi ca să se micşoreze numărul accidentelor. Omul de la volan, se spune, îşi însuşeşte psihologic o parte din puterea motorului său şi devine agresiv. Ce idee pur literară! Cum să-şi însuşească o astfel de putere? De ce? Îi lipseşte cumva o doagă? Ce să facă el cu puterea aceea, decât tot să meargă pe drum şi să ajungă cu bine la destinaţie?”

Şi încă un exemplu, din “Violenţa” (pag. 191): “Nimeni nu scapă de violenţa altora, după cum nimeni nu scapă ocazia, cel puţin până la vârsta în care devenim morali, de a fi violenţi cu alţii. După această vârstă, violenţa e o slăbiciune. M-a impresionat întotdeauna acest fenomen.”

…Iată deci consemnări din urmă cu patru decenii… Dar să
ne-ntoarcem în timpurile noastre! În ziua de 7 iulie 2010,
mass-media a anunţat mai mult sau mai puţin triumfalist, cu mai mult sau mai puţin “haz de necaz”, fără tragismul comunicatului “un nou record de viteză” al şoselelor noastre, cunoscute prin precaritatea infrastructurilor. De astă dată “recordul” de 248 km/oră aparţinea unui tânăr de 23 ani, şi era înregistrat, întâmplător, pe un drum în bună stare.

Desigur, conformistă, Poliţia rutieră a aplicat amendă şi a suspendat trei luni permisul conducătorului automobilului evaluat la 100 000 euro. Urmau să se mai facă şi alte cercetări. “Curat – murdar”, cum ar spune “nenea Iancu”!

În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Cazul comunicat nu este izolat. De ani de zile siguranţa drumurilor publice a devenit iluzorie şi mii de semeni plătesc un greu tribut nebuniei unor tembeli, veritabili agresori şi criminali, ei înşişi plătindu-şi cu viaţa dezmăţul automobilistic. Să fie o fatalitate acest fenomen?! Situaţia existentă în alte ţări anulează această idee. Severitatea autorităţilor – mergând până la draconism – a limitat la minimum accidentele rutiere, eliminându-i definitiv pe vitezomanii psihopaţi, apărând viaţa semenilor normali. Să fie atât de dificilă modificarea legislaţiei rutiere în România, în care se elaborează mereu legi care se modifică după câteva zile sau chiar se abrogă?  “Fabrica de legi” să nu funcţioneze oare atunci când e vorba de viaţa cetăţenilor paşnici?

Apoi, autorităţile de resort, acceptând din comoditate sau alte cauze situaţia existentă, nu realizează faptul că tărăgănând rezolvarea devin implicit complicii descreieraţilor şoselelor ?

Şi, în final, nedumerirea consternantă a “timidei societăţi civile”: De ce autorilor acestor crime, sau potenţiali ucigaşi de semeni, nu li se dezvăluie identitatea şi domiciliul, pentru ca opinia publică să poată acţiona după puterea sa? De când şi în ce societate astfel de specimene degradate ale fiinţei umane au dreptul la anonimat şi intimitate, ca şi la reclama indirectă pe care le-o face mass-media ? Ca de altfel şi altor elemente antisociale care ocupă pagini întregi şi emisiuni vulgare de senzaţional ieftin.

Revenind, în final, la titlul articolului: De ce şi până când răbdarea oamenilor să fie pusă la o asemenea grea încercare?

Popularity: unranked [?]

Dr. Sebastian Nicolau

La finele lunii mai, după un consult stomatologic, medicul, vechi prieten, mi-a recomandat, pentru executarea corectă a procedurii, efectuarea unei radiografii dentare panoramice. Am recurs la serviciile unui centru specializat din apropierea locuinţei, recent deschis.

În dimineaţa respectivă am ajuns la orele 9.00, oră la care activitatea unităţii trebuia să înceapă, dar lacătul din uşă m-a făcut pe mine şi pe alţi pacienţi mai matinali să aşteptăm aproape o oră. În cele din urmă a apărut un bărbat tânăr, în jur de 30 ani, încruntat, vădit nervos, întrebându-ne, înainte de a deschide uşa, ce dorim. Lămurindu-se, ne-a invitat pe rând să intrăm în sala în care se afla aparatul.

Când am pătruns în „sanctuar”, pe un ton iritat, mi-a spus să ocup poziţia de examinare. Cum radiografie panoramică nu mai făcusem până atunci, l-am rugat să-mi poziţioneze mandibula.

„Dacă nu ştiţi, nu trebuia să veniţi!” Am tăcut, cum fac, de regulă, în faţa mojiciilor, socotind inutil şi chiar periculos un dialog cu o astfel de fiinţă.

M-a aşezat în poziţia corectă, a declanşat aparatul şi, pe un ton poruncitor, m-a expediat în sala de aşteptare. După un timp m‑a chemat să-mi înmâneze radiografia şi să achit costul, pentru care nu mi-a eliberat vreo chitanţă. De altfel, ca şi predecesorilor.

Înainte de a părăsi unitatea nu m-am putut reţine să nu-i spun câteva cuvinte: „Sunteţi un om tânăr! Probabil un asistent medical! Şi de câţiva ani în meserie! Învăţaţi-vă să vă comportaţi cu pacienţii! Mai ales în sistemul privat, dar nu numai, altfel îi veţi pierde! Ei vă duc în spinare şi nu invers! Vă spun acestea pentru că eu însumi sunt medic! Păcat, mare păcat, că încă nu sunteţi om pentru semenii aflaţi în suferinţă!”…

Am ieşit în stradă cu radiografia în mână. „Şi-afară vântul bătea” a pustiu, răspândind stropi de ploaie, ca-ntr-o toamnă târzie şi tristă…

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 3% [?]

Puterea corupe! Puterea absolută corupe în mod absolut! (Winston Churchill)

Dr. Sebastian Nicolau

Fenomenul corupţiei se pierde în negura vremurilor. În istoria ţării noastre corupţia reprezintă, din nefericire, o tristă tradiţie seculară. Exemplul cel mai concludent îl reprezintă câştigarea domniei prin cumpărarea acesteia de la sultan. Cine dădea cei mai mulţi saci cu bani căpăta domnia, dar urzelile erau cvasipermanente! Şi asta, secole întregi! >>>

C

orupţia face casă bună cu linguşeala, proces nelipsit în zilele noastre. Fuga de la un partid sau altul din „decepţie ideologică” este concludentă, iar cumpărarea voturilor începe să devină o practică aproape morală. Susţinerea bănească în alegeri nu face decât să devină treptat calea către putere, ducând la perpetuarea cercului vicios. Se ridică astfel frauda la rang de virtute.

Corupţia şi mita îmbracă în lumea contemporană aspecte imposibil de cuprins datorită multitudinii şi complexităţii manifestărilor în toate domeniile vieţii sociale. Ne oprim numai la două dintre ele, educaţia şi sănătatea, şi numai cu exemple aleatorii alese dintr-un ocean de mizerii morale ale căror martori cotidieni suntem.

Astfel, într-un recent text publicat pe care l-am intitulat „Amurgul apostolatului”, evocam pe marginea dezbaterii asupra „Legii educaţiei”, strigătul de disperare al elevilor şi părinţilor către profesori, inspectorate şi minister, intitulat „Manifest pentru şcoala viitorului”, care confirmă faptul că limita răbdării omeneşti în acest domeniu a fost demult depăşită. Printre cele 20 de cerinţe ale documentului, se numără: „Nu ne mai băgaţi pe gât manuale agramate sau neacreditate numai pentru că le-aţi scris dvs! Nu ne mai cereţi bani cu nemiluita! Lăsaţi să decidem noi ce cadouri vă dăm! Nu mai faceţi meditaţii după program, contra-cost, care să suplinească nepredarea materiei la orele de curs!”

Nu ne-am fi oprit asupra acestor „monstruozităţi morale” dacă, mutatis mutandis, ele n-ar fi prezente şi în institutele sanitare cu „particularităţi specifice” şi cu alte personaje.

Ar fi cel puţin o ipocrizie dacă le‑am escamota, atât timp cât unele dintre ele – cum sunt mita, corupţia, traficul de influenţă – n-ar fi depăşit de multă vreme contururile noastre geografice, iar tentativele de prevenţie n-ar fi rămas în stadiul unei triste şi dezgustătoare “timidităţi”, în faţa căreia legile promulgate şi existente, dar neaplicate, sunt neputincioase.

Suntem, fără îndoială, îndreptăţiţi să punem o primă întrebare: Pe când un astfel de „manifest” va fi elaborat şi pentru învăţământul universitar, inclusiv pentru cel medical, al cărui amurg al apostolatului îl trăim?

În cele ce urmează supunem reflecţiei – şi de ce nu şi acţiunii conştiente a „omului răspunzător”, cum îl definea Antoine de Saint Exupéry – câteva gânduri dintr-un manuscris intitulat „Medicii credincioşi”:

“Nu, nu este vorba în mod absolut de cei ce intră în biserică, pentru că nu toţi aceia pot fi numiţi, în virtutea adevărului pur, credincioşi. Şi nici de cei ce în momente de exacerbare mediatică se încolonează în nesfârşite pelerinaje…Credinţa, gândesc, este cu totul altceva decât amintirea Naşterii şi a Învierii Domnului, când o parte din cei ce vin în Casa Sfântă se înarmează cu aparate foto şi video şi haină mentală de picnic. După cum rugăciunea nu poate fi altceva decât taina comunicării, nu a mulţimii colective, la o dată anume, scrisă cu roşu în calendar, ci a omului singur cu Divinitatea. Moment în care spiritul uman eliberat de constrângerile exterioare se tânguie sau se bucură în propriul său «zid al plângerii».

Mi-am pus întrebarea – pe 1 noiembrie 2009 -, câţi medici au ştiut şi s-au rugat, nu în sens bigot, ci al credinţei profesionale şi al Jurământului depus, la cei celebraţi în această zi, „Sfinţii Mucenici Cosma şi Damian, Sfinţii Doctori fără  arginţi”, trecuţi la loc de cinste în Cartea Cărţilor.

Şi pentru că nu sunt sigur că existenţa lor pământească este cunoscută, cred că nu este de prisos s-o evocăm, nu numai cu pioşenie, ci mai ales cu credinţă într-un ideal pierdut, acoperit de vremuri cu rugina lor ucigătoare.

Popularity: 6% [?]