Medica Academica



Drept omagiu adus personalităţii celui care a format Şcoala de chirurgie din cadrul Centrului de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic Fundeni, prof. dr. Irinel Popescu, şeful Centrului şi realizatorul primului transplant hepatic din România, alături de alte personalităţi marcante ale vieţii medicale, politice şi culturale, au dezvelit un bust al prof. Dan Setlacec în fața Spitalului Fundeni. Sculptura a fost realizată de artistul Ionel Stoicescu.

La ceremonie, care marchează un an de la trecerea în neființă a prof. Setlacec, au participat academicienii Leonida Gherasim şi Victor Voicu, prof. dr. Radu Palade, politicianul Ion Iliescu şi omul de cultură Andrei Pleşu.

„În momentul de faţă chirurgia s-a schimbat radical, au apărut metode noi, iar introducerea transplantului hepatic în Centru reprezintă un omagiu pe care dorim să îl aducem profesorului Dan Setlacec. Faptul că această metodă a putut fi introdusă în România se datorează şi muncii domniei sale, pentru că noi stăm pe umerii unor astfel de giganţi şi pe umerii lor am clădit ceea ce avem astăzi”, a declarat prof dr. Irinel Popescu, cel care a avut inițiativa acestui eveniment. „În afară de transplantul hepatic, am introdus încă din anii ‘90 chirurgia laparoscopică şi, mai recent, chirurgia robotică. Sunt elemente la care – atunci când am început pregătirea cu prof. Setlacec – chirurgii nici nu visau, şi care astăzi au devenit realităţi. În toate aceste realizări se află o fărâmă din tradiţia şcolii româneşti de chirurgie, care printr-un fel de fir roşu a reuşit să transmită, din generaţie în generaţie, acelaşi spirit: de a încerca să facă bine bolnavului, uneori chiar în situaţii disperate, şi de a nu abandona niciodată lupta cu suferinţa şi cu boala”, a adăugat prof. dr. Irinel Popescu. El a menționat şi faptul că, alături de datoria morală faţă de înaintași, monumentul dezvelit în fața Spitalului Fundeni are şi semnificaţia continuităţii școlii românești de chirurgie, care a dus la realizările de astăzi.

Prezent la eveniment, omul de cultură Andrei Pleșu şi l-a reamintit pe prof. Setlacec ca pe un patriot, deranjat să audă pe cineva „bombănind” despre defectele României. Un alt lucru remarcabil a fost „atenția sa față de tineri, capacitatea lui de a stârni discipolat, loialități. În România este esențial ca generațiile în vârstă să se preocupe de cei tineri”, a adăugat Andrei Pleșu.

Omul politic Ion Iliescu a povestit experiența sa personală care l-a legat de prof. Dan Setlacec, în urma unei operații de veziculă biliară. „Era un medic cu nişte calităţi umane care treceau dincolo de meserie, de cunoaştere. Ştia ce înseamnă relaţia medic-pacient și făcea ca pacientul să aibă încredere în medic”, a declarat Ion Iliescu.

Dincolo de sfera profesională, omul Dan Setlacec „era o personalitate puternică, un om de o ținută deosebită, cu o vastă cultură”, își amintește prof. Irinel Popescu. „Dacă îl cunoşteai îndeaproape era un om delicat, cu o structură sufletească deosebit de sensibilă, care a militat totdeauna pentru calitate, pe care o văzuse şi el – mai ales în copilărie, în perioada interbelică – la personalităţi de o ţinută şi de o factură asemănătoare cu ale sale şi cu care a rămas toată viaţa în amintire. Chiar în cele mai grele perioade a rămas un constant iubitor al României şi şi-a păstrat convingerea că dificultăţile vor fi pasagere, amintindu-şi de o Românie şi nişte români care funcţionau pe baza unui sistem de relaţii interumane bazate pe respect reciproc, pe cultivarea şi promovarea calităţii”, a declarat şeful Centrului de transplant hepatic de la Fundeni.

Raluca Băjenaru

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: unranked [?]

La a 70-a aniversare a inaugurării Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer” (20 iunie 1940), readucerea în memorie a creatorului şi fondatorului său se constituie într-o datorie de omagiu şi de recunoştinţă.

Francisc I. Rainer reprezintă personalitatea de referinţă a antropologiei româneşti, şcoala creată purtând pecetea gândirii sale interdisciplinare, novatoare şi originale. În acelaşi timp, a fost un ilustru anatomist şi embriolog care a reorientat şi modernizat şcoala de anatomie din România.

Născut în 1874, într-o familie de intelectuali austrieci din Bucovina, cu cetăţenie austriacă, obţine certificatul de naturalizare ca român în 1904. Şcoala şi-o face la Iaşi şi la Bucureşti, unde în 1892 se înscrie la Facultatea de Medicină. A fost un elev şi un student foarte dotat, impresionându-şi profesorii cu erudiţia sa. Încă din facultate este primit de prof. Al. Obregia ca preparator la Catedra de histologie (1894).

Din acest moment evoluţia marelui savant poate fi împărţită în trei etape importante, dispariţia lui (4 august 1944) în plină perioadă de creaţie frângând brusc acest destin.

Prima etapă, din 1894, este perioada de formare ştiinţifică. Lucrează mult, cu o disciplină şi o nevoie de perfecţionare excepţionale. Din 1896 devine prospector la Spitalul Colţea. În paralel îşi continuă studiile de biologie generală. Se specializează în Elveţia, Germania, Anglia, Grecia. Îşi susţine teza de doctorat în medicină în 1903, primind distincţia Cum laude. În 1900 înfiinţează împreună cu I. Brukner „Societatea Academică” din Bucureşti şi participă la întemeierea revistei Annales de biologie. Începe să strângă materiale pentru colecţiile de anatomie, embriologie şi pentru celebra sa colecţie de cranii pentru antropologie.

În 1913 este numit profesor de anatomie descriptivă la Facultatea de Medicină Iaşi. Este perioada dedicată în special preocupărilor didactice şi formative. Rainer considera că îi revine misiunea spirituală de a face înţeleasă alcătuirea omenească în complexitatea sa bio-socio-culturală. Este convins că studiul omului numai din punct de vedere biologic îl plasează pe acesta într-o condiţie subumană, iar studiul doar din punct de vedere spiritual este incomplet, evidenţiindu-se astfel necesitatea unui studiu complex, interdisciplinar, bio-spiritual. Este convins de importanţa geneticii în înţelegerea formelor şi a funcţiilor organismului.

În 1920 este transferat în calitate de profesor, apoi devine şef de catedră de anatomie şi embriologie la Facultatea de Medicină Bucureşti. Din 1921 introduce un curs de antropologie artistică la Şcoala Superioară de Belle-Arte, iar în 1931 reorganizează Institutul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport, unde introduce un curs de antropologie şi anatomie. În cursurile sale, reuşeşte performanţa de a integra învăţământul anatomic cu cel de cultură generală, viziunea sa despre anatomie fiind cu totul diferită de cea clasică. Revoluţionează şi modernizează anatomia studiind-o în legătură cu fiziologia. Realizează astfel legătura dintre formă şi funcţie, considerând că acestea constituie o unitate. Abordarea inovatoare a unei ramuri ştiinţifice medicale, considerată descriptivă, printr‑o metodă fenomenologică, îl face unic în pleiada de mari profesori şi savanţi ai începutului de secol XX. Dintr-o ştiinţă pe cadavre, anatomia devine o ştiinţă a organismului viu prin formularea „anatomia este ştiinţa formei vii”, plasată la intrarea în sălile de disecţii

Dr. Cristiana Glavce, c.s.gr.I., Directorul Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 3% [?]

Nicolae Hortolomei (27 noiembrie 1885 – 3 ianuarie 1961) este recunoscut ca fiind întemeietorul chirurgiei fiziologice în România. A fost director al clinicii de Chirurgie şi Urologie de la Spitalul Colţea din Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Medicină şi membru titular al Academiei Române şi al Academiei Franceze de Chirurgie.

După absolvirea școlii primare în orașul natal, Nicolae Hortolomei urmează liceul și Facultatea de medicină la Iași, fiind extern, intern și apoi preparator la Institutul de Anatomie. În 1909 obţine doctoratul în medicină și chirurgie cu teza “Absenţa congenitală a tibiei”, sub îndrumarea prof. Ernest Juvara. Probabil încă de atunci i s-a întipărit în minte tânărului intern fraza pe care avea să o rostească de multe ori de-a lungul întregii sale cariere și mai ales în fața tinerilor săi colaboratori: “Măi, să nu rămânem în urmă!”

După un scurt stagiu la circumscripţia sanitară Oancea, devine medic secundar în Clinica de boli genito-urinare, iar din 1911, asistent în Clinica de chirurgie condusă de Ernest Juvara și, mai târziu, de Amza Jianu. Urcă treptele ierarhiei didactice ajungând șef de lucrări. Urmează o specializare în urologie la Paris cu prof. Leguen, participă la Primul Război Mondial, organizând spitalele de campanie din Moldova împreună cu Iacob Iacobovici. După unirea Basarabiei cu România este numit șef al Secţiei de chirurgie în Spitalul din Chișinău. În 1920, devine profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Iași, în locul lui Amza Jianu, transferat la București. Hortolomei abordează o chirurgie largă – abdominală, urologică, genitală și oncologică – bazată pe principii fiziologice, fiind considerat întemeietorul chirurgiei fiziologice în România. Elaborează în colaborare monografia Chirurgia ulcerului gastric și duodenal, pe care o publică în 1931, la Paris.

În 1930 vine la București ca medic primar șef al Serviciului de urologie din Spitalul Colentina, iar în 1933 preia conducerea Clinicii de chirurgie și urologie de la Spitalul Colţea. Tot în acel an devine profesor la Facultatea de Medicină, unde desfășoară o activitate complexă, dezvoltând o școală la care s-au format șapte profesori universitari, printre care se numără Theodor Burghele, Gheorghe Olănescu, Ioan Juvara, Dan Setlacec. A fost Ministru al Sănătății între 1939 și 1940. O preocupare constantă a fost dotarea clinicii sale.

Johana Toma, redactor

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 18% [?]

Thoma Ionescu (1860-1926), întemeietorul școlii românești de chirurgie și anatomie topografică, membru de onoare al Academiei Române, profesor universitar, inițiator al unor tehnici chirurgicale noi, a renunțat la o carieră care se anunța strălucită în Franța pentru a pune bazele chirurgiei moderne în România.

Cei 150 de ani care se împlinesc de la nașterea sa sunt un prilej de rememorare a contribuțiilor sale remarcabile în medicina românească și universală.

Absolvent al Liceului “Sf. Sava” din București, Thoma Ionescu se înscrie la Facultatea de Medicină din Paris în 1879, în paralel studiind și științele juridice. Între anii 1882 și 1890 lucrează ca extern, apoi ca intern al spitalelor din Paris. Încă din studenție este recompensat cu Premiul Laborie al Academiei de Medicină pentru o lucrare despre hernii, iar ulterior pentru activitatea sa primește Medalia de argint a spitalelor din Paris. În 1887 devine profesor asociat de anatomie al Facultății de Medicină din Paris, prin concurs, unde s-a clasat primul.

În 1890 obține titlul de laureat al Academiei de Chirurgie din Franța cu lucrarea Herniile intraperitoneale, iar doi ani mai târziu își susține teza de doctorat cu lucrarea “Evoluția intrauterină a colonului pelvian” devenind doctor în medicină și chirurgie. În același an obține titlul de profesor agregat, începându-și colaborarea cu profesorii Poirier și Charpy la cel mai important tratat de anatomie al vremii. Thoma Ionescu a elaborat capitolul privind anatomia tubului digestiv, descriind pentru prima dată fosetele duodeno-jejunale, fosetele sigmoidiene, teaca rectului și aripioarele rectale.

În 1895 decide să vină ca profesor la Facultatea de Medicină din București, preluând conducerea Institutului de Anatomie Topografică și Chirurgie Operatorie, pe care tot el îl crease cu doi ani înainte. Institutul cuprindea o secție de anatomie patologică, una de anatomie comparativă și una de chirurgie experimentală, un muzeu, o sală de operații experimentale și o bibliotecă. Prin acest institut și prin activitatea didactică și clinică creează o adevărată școală de chirurgie, punând în legătură anatomia comparativă cu chirurgia experimentală. Contribuțiile sale la studiul faringelui, peritoneului, regiunii pilorice, colonului pelvin sunt considerate clasice și au fost publicate în literatura de specialitate a vremii.

Popularity: 22% [?]

Dacă Nicolae Paulescu (1869-1931) nu s-ar fi ocupat deloc de secreția endocrină pancreatică prin care a devenit celebru, el ar fi rămas, totuși, o piatră de hotar în cunoașterea rolului hipofizei, ca glanda cu secreție internă vitală pentru om.

A ajuns la această concluzie, pornind cu imaginarea unei tehnici chirurgicale noi de abordare transtemporală a hipofizei, pe care Harvey W. Cushing (1869-1939) o considera „cea mai mare contribuție în domeniu”. Printr-o descriere a tehnicii chirurgicale, pe cât de simplă, pe atât de clară, ea a beneficiat și de o formulare plastică: vizualizând transtemporal baza creierului și ridicând lobul frontal și creierul cu levierul chirurgical, hipofiza se evidențiază ca o pară atârnând de codița ei. Secționarea acestei codițe realizează hipofizectomia totală. Folosind acestă metodă la animale de diferite vârste, care împiedica de fiecare dată dezvoltarea ulterioară a animalului, Paulescu demonstrează rolul vital al acestei glande endocrine. Subiectul a fost abordat pe larg într-o celebră monografie publicată în 1908 la Paris și intitulată L’Hypophyse du Cerveau.

Harwey Cushing nutrea o puternică admirație față de Paulescu, pe care l-a invitat de mai multe ori să conferențieze în clinica sa. Paulescu, deja suferind, n-a putut răspunde invitațiilor lui. În schimb, Paulescu putea recomanda medici români care să fie instruiți în chirurgia cerebrală, domeniul său predilect. Dintre cei care au beneficiat de acestă instruire s-a bucurat și viitorul profesor Dimitrie Bagdasar, reputatul nostru neurochirurg.

Tot puțin se cunoște și despre con-tri-buția sa în domeniul fiziologiei și fiziopatologiei altor glande endocrine (suprarenala și tiroida) sau organe interne (rinichiul sau splina).

Despre descoperirea insulinei, pe care am numit-o descoperirea medicală a secolului XX și poate chiar a mileniului II, s-a scris mult și se va mai scrie și de acum încolo încă și mai mult. Din varii motive, posteritatea răzbună o activitate științifică unică în istoria științelor din țara noastră, aproape total ignorată în timpul vieții lui și chiar mult după moartea lui. Prevăd că apogeul valorii lui în posteritate va fi atins în 2021, când se va aniversa centenarul marii lui descoperiri.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Prof Constantin Ionescu-Tîrgoviște

Popularity: 12% [?]