Medica Academica

Bolile cronice consumă cele mai multe resurse în cadrul sistemelor sanitare, implică numărul cel mai mare de pacienți dar, totodată, reprezintă și rezervorul de unde se pot obține cele mai mari economii, mai ales în condițiile presiunilor financiare sub care se află sistemele de sănătate în ultimii ani.

Bolile cronice evoluează lent, durează mult și, în cea mai mare parte, nu sunt niciodată vindecate. Un management corect, desfășurat împreună cu doctorul, cu implicarea asistentelor medicale, poate preveni dezvoltarea unor episoade acute și poate menține bolnavul cronic în cadrul unui regim de viață cât mai aproape de normal. Între bolile cronice cu impactul cel mai extins se numără diabetul, cardiopatia ischemică, astmul, hipertensiunea, bolile hepatice cronice, bolile renale cronice, artrita reumatoidă, BPOC. Există și boli care au devenit cronice în urma dezvoltării medicinei și a unor tratamente noi, care au prelungit cu mult durata de viață a unor pacienți, altădată condamnați la moarte. Un exemplu ar fi leucemia mieloidă cronică, care în urmă cu zece ani era o boală letală, și care acum beneficiază de tratamente care cresc speranța de viață cu mai mult de 10 ani. Depresia, scleroza multiplă, lupusul, diferite boli mentale se adaugă celor larg răspândite și fac ca numărul bolnavilor cronici să ajungă la cifre impresionante. Statisticile arată că unul din doi americani, aproape 133 de milioane de persoane, au o afecțiune cronică, iar aproape 60 de milioane dintre ei au chiar două afecțiuni cronice. Peste 75% din bugetul sănătății e consumat de bolile cronice. Respectivele maladii, în special afecțiunile cardiovasculare și diabetul, cauzează până la 70% din decesele din SUA. Conform previziunilor, până în 2030 populația de bolnavi cronici este estimată să ajungă la 171 de milioane.

Asistentele medicale, în prima linie

Rolul asistentelor medicale este primordial, unul din principalele scopuri ale Consiliului Internațional al Asistentelor Medicale (The International Council of Nurses – ICN) fiind mobilizarea și coordonarea efortului internațional pentru prevenirea, controlul și tratamentul afecțiunilor cronice.

“Știm că cea mai mare parte a bolilor cronice are factori de risc precum alimentația, sedentarismul și fumatul. Bodenheimer, un medic care a dezvoltat Modelul de Îngrijire Cronică (CCM), afirmă că asistentele medicale sunt cheia către implementarea modului de îngrijire cronică, centrat pe pacient”, a declarat dr. Tesfamicael Ghebrehiwet, reprezentant al ICN. Organizația, înființată în 1899, este cea mai veche și extinsă organizație profesională la nivel mondial, reunind 13 milioane de asistente din 135 de state.

Certificarea

Un program de management al bolilor cronice derulat de Universitatea Standford, care a implicat 1000 de pacienți cu afecțiuni cardiovasculare și pulmonare, a arătat că pacienții au avut nevoie de mult mai puține zile de spitalizare, mai puține vizite la medic, iar rata economiilor a fost de 1:4. Rezultatele programului s-au menținut până la trei ani. Este important ca programele pentru managementul bolilor cronice să fie sigure și de calitate.

“Certificarea este un proces în cadrul căruia o entitate separată și distinctă de programul de îngrijire, de obicei non-guvernamentală, evaluează programul pentru a vedea dacă îndeplinește o serie de standarde, menite să îmbunătățească siguranța și calitatea tratamentului.

Certificarea este de obicei voluntară și dovedește angajamentul real al liderilor programelor de a îmbunătăți siguranța și calitatea îngrijirii. Programul de certificare al JCI a câștigat recunoașterea internațională ca un instrument eficient de management și de evaluare a calității programelor”, apreciază Carlo Ramponi, Managing Director Europa, Joint Commision International.

Eficiența furnizorilor, în atenția pacienților

Sub presiunea cost-eficienței, o mai bună armonizare a mecanismelor de plată poate asigura performanțe suplimentare ale programelor de îngrijire. Elemente de e-Health, precum dosarul electronic al pacienților sau înregistrarea medicală electronică pot ajuta din această perspectivă.

“În majoritatea ţărilor, grija pentru pacient nu este abordată din toate aspectele, dar este conformă intervenţiilor fiecărui furnizor. În Europa, conform sistemelor de finanţare Beveridge sau Bismarck, continuitatea îngrijilor oferite pacienţilor nu este pe deplin eficientă, aceştia având nevoie de sprijinul mai multor furnizori. În prezent, speranţele se pun în dezvoltarea de înregistrări medicale electronice care vor permite contribuabililor o urmărire a eficacităţii diverşilor furnizori de asistenţă medicală.” a spus Eric de Roodenbeke, CEO International Hospital Federation.

Presată de criză și de constrângerile financiare, CNAS a fost nevoită să recurgă la optimizări ale tratamentelor care să aducă economii la buget. Coplata a fost introdusă inclusiv pentru bolnavii cronici. Într-un interviu acordat în primăvară revistei Medica Academica, președintele CNAS, Nicolae Duță, previziona informatizarea care urma să transparentizeze folosirea resurselor, dar dădea asigurări privind lipsa problemelor privitoare la tratamentul bolnavilor cronici.

“Pe bolile cronice probabil cel mai important aspect e consumul de medicamente.

Tot ce pot să vă spun este că toţi bolnavii cronici vor beneficia de medicamente corespunzătoare pentru bolile lor conform, mai ales, noţiunii de eficienţă. Toţi vor avea medicamente, nu m-aştept la sincope”, a declarat Nicolae Duță.

Reprezentanții companiilor farmaceutice spun însă că un mecanism care implică coplata restrânge accesul bolnavilor la tratament.

”În Programul de Evaluare a Stării de Sănătate a Populației din 2009, singurul proiect național de sănătate publică efectuat în România pe mai mult de 11 milioane de asigurați adulți, se arată că marea majoritate a acestora suferă de boli cronice și că riscul de îmbolnăvire cardiovasculară, metabolică și malignă este alarmant de mare. În asemenea condiții managementul bolilor cronice este o urgență de sănătate publică. De exemplu, în managementul bolilor cardiovasculare, odată cu creșterea numărului de generice din categoriile sartanilor, statinelor și a clopidogrelului, în paralel cu reducerea drastică a prețului acestora, ar fi de conceput de programe de sănătate publică în care toți pacienții cu astfel de boli să primească medicamentele fără coplată”, spune Dragoș Damian, CEO Ranbaxy și președintele Asociației Producătorilor de Medicamente Generice din România.

Stephen Stead, CEO Labormed Pharma, consideră că medicamentele incluse în programele naționale trebuie să urmărească o utilizare eficientă a resurselor financiare.

“Avem o serie de produse pentru tratamentul diabetului (antidiabeticele orale) care nu sunt incluse în programele naţionale, deoarece guvernul oferă gratuit medicamente originale. Suntem, de asemenea, activi în ceea ce priveşte medicamentele destinate tratamentului afecţiunilor sistemului nervos central”, declara Stephen Stead la începutul acestui an pentru Medica Academica.

Dan Ivan, CEO sanofi-aventis, cea mai mare companie farmaceutică activă pe piața locală, subliniază necesitatea programelor de screening și diagnosticare precoce, “care trebuie corelate cu măsuri adaptate de informare medicală la nivelul publicului larg și nu doar al corpului medical”.

Nu în ultimul rând, în cazul depistării unei boli cronice, toți pacienții trebuie să aibă acces la tratament, indiferent că este vorba despre unul inovator sau despre unul cu medicamente generice. “Sanofi-aventis investește în inovație pentru noi soluții terapeutice, dar în egală măsură avem în vedere accesul cât mai larg la tratamente moderne, punând la dispoziție numeroase generice la prețuri accesibile”, a declarat Dan Ivan, CEO sanofi-aventis și președinte al CA Zentiva.

Transplantul, o soluție pentru unele afecțiuni cronice

“Există boli cronice de rinichi, ficat, plămâni și cord care pot fi vindecate prin transplant. Este deja un fapt dovedit că bolnavii care până atunci erau dependenți de dializa cronică sau de spitalizări re-petate, cu o calitate a vieții mizerabilă și cu costuri mari atât pentru ei cât și pentru societate, redevin, cu ajutorul transplantului, oameni sănătoși. De aceea, susținerea unor programe naționale coerente și solide de transplant de organe și lupta permanentă pentru creșterea numărului de donatori de organe trebuie să fie printre obiectivele prioritare ale oricărui sistem de sănătate din lume.

Un alt aspect se referă la faptul că anumite boli cronice sunt mari consumatoare de resurse. În mod particular în cazul cancerului această problemă riscă să ia amploare. În fiecare an apar noi molecule, tot mai scumpe și a căror eficacitate nu a fost totdeauna testată. O decizie recentă luată la nivelul NHS (National Health System din Anglia) stabilește să nu deconteze costurile Bevacizumabului. Dacă un sistem de sănătate în care se cheltuiesc anual cca 3000 euro/locuitor a ajuns să ia astfel de decizii, este ușor de înțeles cu ce dificultăți se confruntă țările sărace în tratamentul cancerului. Prima soluție ar fi promovarea profilaxiei și a depistării precoce, o a doua soluție ar fi crearea unor comisii interdisciplinare care să stabilească pe baze științifice care medicamente s-au dovedit cost-eficiente și deci merită finanțate și care nu. În sfârșit, o a treia soluție ar fi utilizarea genericelor, acolo unde este posibil”, apreciază prof. univ. dr. Irinel Popescu, directorul Centrului de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic Fundeni.

Economii prin analiza genomică?

Instrumente moderne precum analiza genomică ar putea fi folosite pentru a personaliza inclusiv tratamentul bolnavilor cronici, după ce teoria privind șablonizarea tratamentului a dat greș, consideră prof. Mihai Voiculescu, de la Spitalul Fundeni: “Mult timp s-a crezut că uniformizarea tratamentului și statuarea acestuia în ghiduri de bună practică ar putea proteja mai bine pacientul și medicul de malpraxis, dar totodată ar putea genera și importante economii. Nimic mai fals! Pe termen scurt s-au putut obține aparente economii, însă mai ales de timp”.

Pe măsură ce costurile scanării genomice vor scădea, un număr tot mai mare de persoane își vor cunoaște limitele și defectele biologice față de care pot fi luate atitudini profilactice sau terapeutice țintite pe fiecare anomalie genomică. În acest mod se pot imagina investigații și tratamente restrânse la defectul genomic și, de ce nu, din ce în ce mai probabil corectarea sau minimalizarea acestor defecte. “O viziune altădată îndepărtată – farmacoterapia genomică – și-a făcut intrarea în tratamentul bolilor pulmonare, cardiace (HTA, cardiomiopatia etc.), hepatice (ciroza hepatică, litiaza biliară etc.) sau renale (litiaza renală, boala polichistică, etc). Chiar și cei mai aprigi susținători ai terapiilor șablon admit că terapiile personalizate, țintite, sunt mai ieftine și mai eficiente. Finanțiștii estimează că astfel se vor realiza costuri mai mici, cu rezultate terapeutice mai bune”, spune prof. Voiculescu.

Pacienții, parteneri în managementul bolilor cronice

Termenul lung, care reprezintă specificul afecțiunii cronice, face din pacient un expert al bolii sale. Asociațiile de pacienți pot susține acest demers, oferind sprijin, experiență și forță. Nicolae Oniga, președintele Asociaţiei Naționale a Hemofilicilor din România,  spune că pentru a putea realiza o protecție reală a bolnavilor, “asociaţiile de pacienţi trebuie să-şi dezvolte capacitatea de intervenţie pe lângă factorii de decizie, pentru a determina aplicarea în practică a drepturilor lor”. În România, asociaţiile de pacienţi au şi un rol de educare a opiniei publice. Luminița Rusen, medic primar, de la Institutul de Hematologie din București, analizează situația bolnavului de hemofilie, care are mare nevoie de ajutor medical şi social. Un program care poate îmbunătăți viața hemofilicului privește tratamentul la domiciliu. “Fiecare hemofilic care doreşte să scape de succesiunea «spitalizare – imobilizare – viaţă normală – viaţă anormală» este un potenţial candidat la acest program. Triunghiul Pacient şi familie, Centru de tratament, Personal medical devine absolut necesar fiecărui pacient pentru obţinerea unui beneficiu maxim”, spune Dr. Rusen.

Controlul riscului cardiometabolic

Bolile civilizației, determinate de stilul de viață și de alimentație furnizează cel mai important contingent de bolnavi cronici și, după unele opinii, necesită chiar acțiuni conjugate la nivel mondial.

“Obezitatea, diabetul și sindromul metabolic – cu consecința lor, boala cardiovasculară – au căpătat un caracter epidemic, creșterea lor având un caracter accelerat în special în țările aflate în tranziție. Nu numai organismele medicale internaționale, dar și Organizația Națiunilor Unite și președintele SUA, alertați de o patologie aparent de neoprit, s-au exprimat în favoarea unor acțiuni de prevenție la nivel planetar. Întrucât costurile finale ale patologiei metabolice – în care, de curând, au intrat și unele neoplazii – sunt insuportabile pentru orice stat, oricât de dezvoltat ar fi, singura soluție rațională este prevenția. Asociația Medicală Română a lansat un Program de Prevenție care, pentru a fi pus în practică, necesită participarea nu numai a întregului corp medical, dar și a tuturor instituțiilor statului, a societății civile și a mass-media”, a declarat Prof. Constantin Ionescu-Târgoviște, directorul Institutului de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice “Nicolae Paulescu”.

Controlul riscului cardiometabolic este un concept al medicinei preventive moderne, reprezentând ansamblul acţiunilor de identificare, evaluare şi intervenţie terapeutică asupra tuturor factorilor de risc pentru bolile cardiovasculare şi diabet zaharat tip 2- dislipidemii, hipertensiune arterială, obezitate abdominală, disglicemie. “Intervenţia terapeutică beneficiază de mijloacele optimizării stilului de viaţă şi de tratamentele adresate concomitent tuturor factorilor de risc. Apare necesitatea aplicării unor tratamente complexe, ce cuprind mai multe clase terapeutice şi care trebuiesc urmate pe termen lung”, explică dr. Cornelia Bala, medic primar diabet, nutriție și boli metabolice, UMF “Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca.

Delia Budurcă

Popularity: unranked [?]

Deşi pare incredibil, cancerul va putea fi descoperit în stadiu incipient în doar şase minute cu ajutorul unui senzor care urmează să intre în faza testelor clinice. Pentru toţi oamenii din întreaga lume este o ştire extraordinară, dar pentru noi, românii, este şi mai importantă pentru că descoperirea aparţine unei femei din România. Raluca-Ioana van Staden, medaliată cu aur la Salonul Internațional de Invenții de la Geneva, vorbeşte despre invenţia sa, despre stadiul în care se află realizarea practică a dispozitivului, dar şi despre statutul cercetătorului în societatea românească şi despre opţiunea sa de a reveni din străinătate pentru a munci în ţara părinţilor şi bunicilor săi. Senzorul pentru cancer va arăta ca un laptop şi va intra în teste clinice în luna noiembrie, cercetările fiind mai avansate în depistarea precoce a cancerului ovarian, de sân, gastro-intestinal şi de prostată.

– Cum v-a venit ideea acestui dispozitiv pentru detectarea precoce a cancerului  ?

Am lucrat înainte la senzori şi dispozitive pentru depistarea rapidă a unor boli cum ar fi hepatita B, tuberculoza, HIV. La cancer, problema de rezolvat era ca depistarea bolii să fie făcută în stadiul în care se mai poate face ceva pentru pacient. Am lucrat până când am găsit un senzor care să poată depista biomarkeri la nivel de ng/ml şi pentru care matricea probei biologice să nu interfereze în analiză.

– Cum a început toată cercetarea? Aţi lucrat alături de soţul dumneavoastră  ?

Căutam împreună senzorul al cărui răspuns să nu depindă de matricea sângelui, de mulţi ani. Am obţinut rezultate bune şi cu alţi senzori – la Universitatea din Pretoria – dar nu suficient de bune pentru a putea fi brevetate pentru fluide biologice.

– V-aţi dat seama de la început de impactul pe care îl va avea invenţia dumneavoastră  ?

Am realizat că am în mână o “mină de aur” pe care trebuie să o descifrez foarte bine, astfel încât să poată fi de folos celor care vor avea nevoie de ea.

– Invenţia a fost recompensată cu Marele Premiu de la Geneva. V-aţi aşteptat la această distincţie  ?

Invenţia a mai fost premiată la Salonul Internaţional de la Moscova cu medalie de aur şi cu Premiul Technopol Moscova. La Salonul de la Bruxelles a fost premiată cu medalie de aur cu felicitări din partea juriului şi premiul AGEPI. Salonul de la Geneva este însă cel mai greu şi cel mai mare din lume – juriul de clasă a fost format din medici oncologi – şi într-o astfel de competiţie nimeni nu îndrăzneşte să aspire la un anume premiu. După ce am fost premiaţi cu medalie AGEPI am fost foarte bucuroşi că avem un Premiu special şi medalia de aur cu felicitări din partea juriului. A fost o mare surpriză şi bucurie să păşesc pe covorul roşu – pentru a doua oară în aceeaşi festivitate de premiere – pentru a primi premiul OMPI.

– Cum vi s-a schimbat viaţa odată cu recunoaşterea internaţională  ?

Imediat după câştigarea premiului a fost o perioadă foarte încărcată, în care, pe lângă activităţile de zi cu zi de cercetare şi administrative, a trebuit să răspund şi solicitărilor ziariştilor şi numeroaselor e-mailuri de la pacienţi şi de la români de pretutindeni. Am răspuns acestor solicitări cu mare plăcere.

– Am înţeles că dispozitivul va fi produs de o companie românească. Cum va arăta şi când va fi gata  ?

Compania românească este MBTelecom şi este cea pe care o căutăm de foarte mult timp pentru a putea pune în practică cercetările noastre în domeniul analizei clinice. Dispozitivul va fi de mărimea unui laptop. Împreună cu MBTelecom sperăm să intre în testele clinice în luna noiembrie.

– Mai există ceva asemănător în lume? Un alt aparat care să depisteze cancerul atât de rapid  ?

Există în lume mai multe centre de cercetare care lucrează intens la aparate care să depisteze cancerul cât mai repede din sânge, majoritatea fiind bazate pe măsurarea biomarkerilor specifici diferitelor tipuri de cancer. Niciunul nu a trecut încă de testele clinice.

Toate folosesc sângele cel puţin filtrat, inclusiv la nivel de membrane de electrod. Noi suntem cu un pas înaintea lor, pentru că folosim sângele şi saliva ca atare, fără să le prelucrăm înainte de analiză.

– La ce alte proiecte mai lucraţi? Vreţi să extindeţi utilizarea acestui dispozitiv sau pregătiţi ceva nou  ?

În primul rând vrem să extindem utilizarea acestui senzor la alte tipuri de cancer. Avem deja alţi senzori în studiu care pot fi folosiţi pentru determinarea biomarkerilor din sânge şi salivă. Avem multe proiecte noi legate de analiza alimentară, de mediu, farmaceutică.

– Cum de aţi renunţat la străinătate şi aţi revenit în România  ?

Niciodată nu am fost convinsă că mă voi stabili definitiv în Africa de Sud. Aveam un laborator dotat cu tot ce-mi trebuia pentru cercetare, un grup internaţional de 15 studenţi: asistenţi, masteranzi, doctoranzi, postdoctoranzi, mă bucuram de recunoaşterea rezultatelor de către Universitate şi Fundaţia de cercetare, din punct de vedere profesional eram un om realizat. Dar nu asta este totul! Mai importante decât toate aceste lucruri sunt locul unde m-am născut, părinţii, bunicii.

Îmi doream ca toate rezultatele mele să fie asociate cu ţara unde m-am format profesional. Îmi doream să pot forma studenţii români aşa cum am făcut-o cu cei din grupul de cercetare din Pretoria.

– Ce a însemnat experienţa muncii în Africa de Sud, ce aţi învăţat din această experienţă  ?

A fost pentru prima oară când am lucrat într-o echipă multidisciplinară – aceasta a fost o experienţă unică. Am învăţat că nu este obligaţia statului sau a universităţii să ne asigure condiţiile pentru o cercetare de vârf, ci noi, cercetătorii, trebuie să o facem câştigând granturi, publicând lucrări în reviste cât mai bine cotate, cărţi, făcând parteneriate cu industria şi cu mediul privat.

– Cercetarea românească este de multă vreme o cenuşăreasă, lipsită de bani şi investiţii, şi se consideră că nu aduce valoare adăugată. Ce credeţi că ar trebui făcut pentru revigorarea cercetării româneşti, ce lipseşte  ?

În ţara noastră sunt foarte mulţi cercetători de valoare. Din păcate, dintre aceştia, mulţi şi-au pierdut încrederea că se mai poate face ceva din diferite motive: pierderea finanţării unor proiecte, subfinanțarea altora, imposibilitatea angajării de tineri cercetători, imposibilitatea participării la conferinţe internaţionale şi – nu în ultimul rând, şi tot din lipsa fondurilor – imposibilitatea punerii în practică a propriilor invenţii.

Avem însă multe laboratoare de cercetare dotate cu aparatură modernă şi oameni cu idei geniale.

Punând în practică brevetele muncite cu trudă de aceşti oameni valoroşi, oare n-am putea clădi industria românească? Tinerii cercetători pot veni ca bursieri în centrele sau institutele de cercetare urmând să fie integraţi în colectivele de cercetare; sunt destule fundaţii care pot oferi astfel de burse. Trebuie să formăm în România echipe internaţionale de cercetare prin atragere de doctoranzi, tineri cercetători şi cercetători cu experienţă din străinătate.

Nu suntem cu nimic mai prejos faţă de colegii noştri din alte ţări unde obişnuim să facem stagii de cercetare, pentru a organiza astfel de stagii şi în România. Finanţarea proiectelor de cercetare în derulare şi deschiderea de noi competiţii la nivel naţional sunt esenţiale.

– Ce sfat aţi da tinerilor cercetători  ?

Să încerce să înveţe cât mai mult de la cercetătorii cu experienţă. Să fie consecvenţi în ceea ce fac. Dacă J.F. Kennedy a câştigat alegerile prezidenţiale clamând “Întreabă-te nu ce poate face America pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ea!”, sunt sigură că ei pot câştiga un loc de frunte în cercetarea românească propunându-şi să lase un lucru util omenirii şi societăţii în urma lor.

– Viaţa personală se îmbină foarte bine cu cea profesională. Tatăl dvs. este profesor de chimie, lucraţi alături de soţul dumneavoastră, Jacobus Frederick van Staden. Aveţi şi un master în compoziţie muzicală. Ce rol joacă muzica? Cum se împacă chimia cu muzica  ?

Muzica şi chimia se completează reciproc. Muzica este cea care mă ridică spiritual, care mă înalţă şi care îmi dă puterea, mai ales când sunt obosită şi am ceva de terminat, să merg mai departe. Atât în chimie cât şi în muzică arta domină: în chimie este o artă să găseşti o soluţie simplă unei probleme complexe. În ambele, pentru atingerea performanţei este nevoie de multă muncă, răbdare, de voinţa de a merge până la capăt, de necesitatea de a repeta acelaşi lucru de sute de ori pentru a tinde spre perfecţiune. Am învăţat foarte multe lucruri din muzică – lucruri care mi-au servit la elaborarea unor principii trainice de lucru în laborator.

Suținere în Parlamentul European

Europarlamentarul Petru Luhan a organizat în cadrul Parlamentului European, în luna iunie, conferinţa cu tema “Combaterea cancerului – o prioritate a UE”, având-o ca invitată specială pe Raluca van Staden, care a avut astfel ocazia să prezinte oficialilor senzorul care depistează cancerul. Va urma, până la sfârşitul anului, o altă conferinţă, de această dată în cadrul Parlamentului României. “Este esenţial să ne mişcăm repede, mai repede decât o face cancerul. În prezent, cu peste 3 milioane de noi cazuri şi 1,7 milioane de decese pe an, cancerul constituie a doua cea mai frecventă cauză de deces în Europa. Din nefericire, statisticile arată că numărul pacienţilor diagnosticaţi cu cancer se va dubla în următorii 20 de ani. Aproape 40% dintre bolnavi au însă mari şanse de supravieţuire dacă boala este detectată din timp. Invenţia d-nei van Staden reuşeşte să detecteze în doar 6 minute dacă pacientul va fi afectat sau nu de cancer. Sperăm ca senzorul să intre cât mai curând în dotarea spitalelor româneşti. Am asigurat-o pe d-na van Staden de întreg sprijinul meu, pentru ca invenţia să ajungă rapid în folosul celor suferinzi. Pe de altă parte, Comisia Europeană trebuie să facă mai mult pentru a elimina diferenţele mari legate de accesul la tratamentele de care beneficiază bolnavii de cancer din statele membre. Egalitatea înseamnă şi şanse egale de supravieţuire în faţa unei astfel de boli. În cadrul Parlamentului European îi voi mobiliza pe colegii mei din alte state membre să ceara Comisiei Europene elaborarea de programe concrete pentru combaterea cancerului”, a declarat Petru Luhan.

Raluca-Ioana van Staden

S-a născut pe 16 iulie 1969 la Câmpulung, Argeş. A absolvit Facultatea de Chimie din Bucureşti în 1992 şi Conservatorul, Specializarea pian şi pedagogie muzicală, în 1996. Şi-a început activitatea ca preparator şi apoi asistent la Facultatea de Chimie. După doctorat a optat pentru o bursă postdoctorală în Pretoria (Africa de Sud), condusă de Jacobus Frederick van Staden, care i-a devenit soţ. După câţiva ani petrecuţi în Africa de Sud, timp în care a urcat treptat treptele carierei universitare devenind profesor asociat, s-a reîntors în România în 2006, punând bazele, unui laborator propriu de cercetare, PATLAB, împreună cu soţul său.

Cristina Toader

Popularity: unranked [?]

Acreditarea spitalelor intră în linie dreaptă, odată cu primele evaluări de spitale, aşteptate pentru luna septembrie. Dan Romulus Şerban, şeful Comisiei de Acreditare a Spitalelor (CoNAS), explică dificultăţile unei instituţii la început de drum, mecanismul de acreditare şi scopul final al acestui demers, menit să crească calitatea într-un sistem de sănătate greu încercat financiar.

– Despre acreditarea spitalelor se vorbeşte de mult. Putem spune că a intrat în linie dreaptă  ?

Comisia de Acreditare a Spitalelor (CoNAS) a fost înființată în ianuarie 2009, am fost primul angajat. De la 1 mai am început, împreună cu colegii angajați până atunci, să facem standardele, procedurile și acreditările, care au fost finalizate pe 28 iunie. În 59 de zile am terminat materialul în baza căruia trebuiau acreditate spitalele.

Au început apoi discuțiile în interiorul Comisiei de acreditare, pentru avizarea acestora de către Organul Colegial – Consiliului de Administrație al CoNAS, format atunci din cinci membri. Ulterior, am constatat că a apărut un anumit blocaj, pentru că de fapt nu se luau în discuție indicatorii. Astfel că în septembrie 2009 apare o OUG care, printre altele, introduce încă două persoane în Consiliul de Administrație. Imediat după aprobarea legii, indicatorii sunt aprobați și sunt înaintați în noiembrie Ministerului Sănătății (MS), condus atunci interimar de Adriean Videanu. Acesta dispune înființarea unei comisii care să analizeze indicatorii – pentru că MS trebuia să emită Ordinul de indicatori, standarde,  proceduri, metodologie și să le valideze. Comisia și-a continuat activitatea sub Ministrul Cseke și, la începutul lui februarie, şi-a dat avizul. Era formată din 15 reprezentanți – doi de la CoNAS, doi de la Colegiul Medicilor, doi de la Asociația Managerilor de Spitale, doi de la Asociația Spitalelor și șapte directori de Direcții din MS. În acel moment încep alte rezistențe și i se cere ministrului Cseke să mai înființeze încă o comisie, care să evalueze din nou standardele. Noua comisie este condusă de secretarul de stat Streinu Cercel şi la sfârșitul lui aprilie îşi dă și ea avizul. S-a acceptat forma finală, iar pe 28 iunie 2010 s-a emis Ordinul 972.

E interesant de semnalat că Ordinul MS a apărut la un an de zile după ce indicatorii fuseseră făcuți. Deși aceștia n-au fost, până la urmă, practic, contestați de nimeni, abia la un an de zile au putut intra în vigoare.

– Ce doriți să faceți aici la Comisie, ce vă propuneţi  ?

Eu cred că sistemul spitalicesc din România este ineficient, în principiu, și are niște cutume de care e greu de dezbărat. Cred că sistemul spitalicesc trebuie să meargă după regulile normale ale unui sistem din orice țară, nu așa cum crede fiecare și mai ales nu după un management făcut după ureche. Și, ca atare, este nevoie de o evaluare clară a spitalelor, care să permită compararea între ele și cu celelalte spitale europene, pentru că suntem în UE și suntem, practic, în concurență. Spitalele din Ungaria și Bulgaria au început deja să mănânce practic o parte din pacienți. Cei din sudul țării se duc și în Bulgaria, pentru că ei au făcut reformarea sistemului, noi n-am făcut-o. Echivalentul nostru în Bulgaria, CoNAS-ul lor, există din 2001. Pentru ei reforma a însemnat la un moment dat închiderea și restructurarea spitalelor; n-au menţinut un număr de spitale numai ca să fie. Dacă n-au fost eficiente le-au închis și, eventual, le-au redeschis pentru alte activități, tot de îngrijire medicală, pentru geriatrie, pentru îngrijiri paleative… Există mai multe posibilităţi de reorientare, nu trebuie să fie toate neapărat spitale de urgență. Poate fi însă un bun spital municipal axat pe două din specialități, pe care le oferă mult mai eficient decât alţii.

– Deci viziunea e eficientizarea. Până unde ar trebui să se meargă? Câte spitale ar mai trebui să rămână  ?

Avem acum 483 de spitale, inclusiv ale unor ministere sau instituții, și vreo 53 de spitale private.

Cred că trebuie regândit managementul fiecărui spital și mai ales să poată fi comparată eficiența serviciilor, ceea ce va genera o competiție între spitale. Treaba mea aici, la Comisie, este să standardizez, să pun la punct standardul de calitate. Să mă asigur că am același nivel de calitate în orice spital, că drepturile pacientului sunt respectate la fel, nu într-un spital mai mult și în altul mai puțin, nu în unul este mai curat și în altul mai puțin curat. Comisia de acreditare evaluează spitalele şi spune: Aici e bine, aici nu e bine! Treaba voastră dacă vreți să continuați așa, noi în schimb vă spunem că nivelul vostru nu e un standard de calitate!

– În ceea ce privește metodologia, standardele și procedurile, ați inventat ceva românește? Sau totul este preluat şi validat deja în străinătate  ?

N-am inventat nimic. Totul este în principiu validat în străinătate; standardele, criteriile sunt aproximativ similare cu cele de la nivelul UE. Indicatorii sigur că sunt ai noștri, ai românilor, pentru că sunt extraşi din diferite Ordine de Ministru.

Sunt Ordine de Ministru care trebuiau aplicate până acum; eu nu-i cer unui spital un indicator care nu ar fi trebuit să existe în spitale, ci care poate ulterior a fost eludat de spital. El trebuie să-l aibă, şi eu verific dacă îl are sau nu. N-am inventat în plus nimic față de legislația existentă. În momentul în care am intrat în UE a trebuit să standardizăm și noi serviciile medicale şi asta permite o comparație cu spitalele din alte state.

– Standardele le avem, cine le evaluează  ?

Sunt persoane pregătite de CoNAS. Probabil că la nivel naţional ar fi nevoie de circa 400 de evaluatori. Scoatem la concurs, prin licitație, un număr de spitale care trebuiesc evaluate. Cursul de evaluatori le oferă o pregătire, ulterior pot forma echipe cu care să participe la licitații, va fi o concurență. Comisiile de evaluare au între 3 și 7 membri. Se înscriu juriști, economişti, medici, asistente. Un jurist n-o să evalueze actul medical, ci drepturile pacienţilor, nu va controla siguranţa transplantului și a transfuziilor, ci gestiunea datelor pacientului.

Cursurile încep în fiecare zi de luni, durează o săptămână și includ o probă practică și o probă scrisă. Proba practică este o simulare de acreditare pentru unul din cele patru spitale menționate în Ordinul 972/2010, Institutul Naţional de Diabet “Prof. Dr. N. Paulescu”, Spitalul Municipal de Urgenţă Caransebeş, Spitalul Clinic de Nefrologie “Dr. Carol Davila” şi Spitalul Comunal Călineşti – Argeş.

– Sunt cele care fac parte din proiectul pilot. Ce v-a spus acesta  ?

Că evaluatorii trebuie să învețe indicatorii foarte bine, că trebuie să aibă simț de observație pentru a sesiza ce se întâmplă într-un spital, şi nu sunt obișnuiți cu asta…Pot fi oameni din sistem şi pot fi din afara sistemului, pentru că spitalul are evaluări pe tehnico-administrativ, pe economic, și economicul are aceleași reguli. Spitalul nu are o regulă diferită pe economic. Au vrut ei să dea particularităţi, dar au aceeaşi regulă, legea finanțelor publice se aplică și în spitale.

– Poate e bine că ieşim până la urmă din această specificitate  .

Pe mine mă omoară această specificitate. Este clamată peste tot, şi e și o formă de a te sustrage controlului şi evaluărilor: Dom’le, e specifică această activitate, noi dăm sănătate şi asta nu poate fi evaluată! Eu întotdeauna mi-am pus întrebarea: cum alții reușesc să evalueze și la noi nu se poate, pentru că la noi e specific. Dar în Franța n-o fi la fel de specific, în Marea Britanie n-o fi la fel de specific? Şi ei au şi performanţă!

Cum reușesc să nu fie așa de specifici și să aibă performanțe, și noi să fim foarte specifici și să n-avem performanțe? Asta e o chestie foarte interesantă! Eu vreau să “sparg” așa ideea asta de specificitate, să se înțeleagă foarte clar că lucrurile sunt cât se poate de normale într-o instituție care funcționează normal. Aspectele se pot extinde pe zona administrativă, pe zona de siguranţă a circuitelor, de apă şi gaz… N-am înțeles, de ce într-un hotel circuitul de apă poate să fie intact, să nu curgă, să nu te inunde, și într-un spital nu! Nu e aceeași regulă? Am înțeles că există probleme de bani, dar problemele de bani derivă de multe ori și din incapacitatea administrativă.

– Cum ați fost primiți? La ce vă aşteptaţi în restul spitalelor  ?

În cele patru spitale am fost primiţi bine, există o relaţionare bună cu managerii, nu au fost introduşi în Ordinul 972 fără să se vorbească cu ei.

În general reacția sistemului medical este să nu fie evaluat, pentru că o evaluare developează care sunt defectele sistemului. Din sistem se dorește să nu se pună accent pe ceea ce este greșit, cel puţin deocamdată. Eu îmi doresc să pun accent pe ceea ce este greşit, pentru că eu cred că şi pacientul îşi doreşte asta. În loc ca sistemul să participe la evaluare, el este însă în stare de reacție, în reacţie de apărare. E oarecum de înțeles atitudinea, având în vedere cheltuielile din sistem: câtă vreme 85% din fondurile pe spitale sunt consumate cam de 150 de unităţi, restul de peste 300 de spitale n-au cum să fie performante. Şi atunci sigur că îşi pun problema: ce vor ăştia de la noi?  Însă ei ar putea să înțeleagă – chiar dacă reprezintă restul de 15% din cheltuieli – că o reorganizare a întregii modalităţi de prezentare a serviciilor de sănătate ar putea fi eficientă pentru ei. Deocamdată nu ştiu dacă înţeleg asta.

– Până acum rezistenţa a fost cea mai bună politică  ?

Rezistenţa a funcţionat, dar până la urmă există pași care se întâmplă. Evaluarea spitalelor este un pas important, care trebuie subliniat, chiar dacă a venit mai greu. Descentralizarea e un alt pas! Sigur că are hopuri, că ar putea fi îmbunătăţit, dar e un pas care trebuie subliniat.

Dacă vreţi, nemulţumirea mea e legată de lentoare, de faptul că totul se face cu paşi foarte înceţi. Cred că ar trebui să se facă totul ceva mai rapid, ca să recuperăm bani şi timp.

– Când vor avea loc primele evaluări de spitale  ?

Ca principiu, după data de 7 septembrie. Există însă două aspecte care ne împiedică primul este Ordinul Ministrului care este legat de taxa de acreditare a spitalului, care se face în baza unei propuneri a Organului colegial. Va fi un ordin comun CoNAS – MS, se lucrează la acest ordin și se fac simulări. A doua problemă e că după ce se stabilește taxa, spitalele nu au în buget sume prevăzute pentru această taxă.  Aici, o rectificare ar putea să ajute.

– Sunt sume atât de mari? La cât poate ajunge  ?

Suma e pe pat. Dacă e un spital mare, sumele pot fi mari, dar nu sunt mari comparativ cu bugetul lor. Există o simulare cu 1 euro /pat /lună, sau cu 1,5 euro /pat /lună. În principiu se calculează în funcţie de rulajul pe pat. Poate fi de ordinul a câtorva zeci de mii de euro la un spital mare, ţinând cont că acreditarea se face pentru cinci ani.

Aceste sume trebuie să asigure funcţionarea instituţiei, pentru că nu ne finanţează Guvernul. Guvernul ne-a dat impulsul, trebuie să fim pe picioarele noastre, iar banii de la UE sunt pe proiecte precise, nu pentru personal şi plata evaluatorilor.

– Cât o să câștige un evaluator  ?

Aproximativ 1000 – 1500 de euro pe acreditare. Depinde de spital, de mărimea lui. În România sunt 143 000 de paturi de spital, 140 000 la stat, restul în spitale private.

– Cum sunt văzute aceste taxe  ?

Managerii de spital încă nu văd acreditarea ca pe o acțiune extrem de serioasă. Nu se gândesc că de fapt  conducând un spital conduc un mare hotel – cu sute de paturi, un restaurant – care dă de mâncare la 46 000 de oameni pe an, ca exemplu, că de fapt conduc un trust economic. Un spital mare rulează mai multe fonduri decât Consiliul Judeţean Covasna. De aici și aceste reacții de rezistență.

În ceea ce priveşte actul medical, sunt foarte multe aspecte legate de infecțiile nosocomiale, de siguranța actului medical în general, dar și de modul în care drepturile pacienților sunt respectate.

CV Romulus Dan Şerban

Director general, Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor

2006 – prezent – Medic primar ortopedie – traumatologie, Spitalul de Urgenţă Floreasca

iunie 2006 – iulie 2007, director CNAS

2005 – 2006, Director general, Spitalul de Urgenţă Sf. Pantelimon

2001 – ASE Bucureşti

1996 – UMF “Carol Davila” – Bucureşti

1983 – Liceul Sanitar Buzău

Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: unranked [?]

Dr. Speranța Iacob este unul din tinerii medici implicați în Programul Național de Transplant inițiat de Prof. Dr. Irinel Popescu la Institutul de Boli Digestive și Transplant Hepatic Fundeni din Capitală. La mijlocul lunii august, la Congresul International de Transplant de la Vancouver, Speranța Iacob a fost recompensată cu un important premiu. Este la Fundeni din timpul rezidenţiatului, din 2002, şi a fost cooptată încă de atunci în echipa de transplant a Prof. Dr. Irinel Popescu. E un medic pasionat, devotat, care consideră că medicina implică o muncă de misionariat pe care nu oricine o poate face.

– Ați primit recent un important premiu, la ultima ediție a Congresului de Transplant. Despre ce este vorba  ?

La mijlocul lunii august am participat la a XXIII-a ediție a Congresului Internațional de Transplant. Am luat un premiu care se numește “Emerging Economy Travel Award”. Este de fapt al
28-lea premiu luat de mine din 2001, de când am început să contribui la lucrările elaborate în cadrul Clinicii de gastroenterologie, dar a fost primul premiu pe care l-am primit pe scenă, în sesiune plenară, și a fost o surpriză extrem de plăcută. Au mai fost acordate numai șapte astfel de premii. Am luat un premiu similar și la ediția trecută a Congresului Internațional de Transplant, de la Sidney, unde am participat cu trei lucrări. Acum am participat cu patru lucrări. Lucrarea premiată a fost un poster cu titlul: “Survival Outcomes following liver transplantation (SOFT) score – A useful predictor of short term mortality in Romanian Liver Transplant Program”. Scopul lucrării este identificarea rolului predictiv al scorurilor SOFT și MELD (scoruri create de americani) pentru evaluarea supraviețuirii la 3 luni post-transplant în cadrul Programului Național de Transplant. Am raportat în experiența românească abilitatea bună a scorului MELD de a prezice mortalitatea la pacienții aflați pe lista de asteptare pentru transplant hepatic (TH) în trei articole publicate în 2005, 2007 și, respectiv, 2009. În România se folosește scorul MELD încă din 2004, când am inițiat, în cadrul unui proiect Viasan, primul registru computerizat de înregistrare prospectivă a tuturor pacienților listați pentru TH în centrul nostru și vizualizarea în timp real a pacienților prioritari la fiecare grup în funcție de valoarea scorului MELD. La Vancouver am mai participat cu trei lucrări făcute în cadrul unui stagiu în Germania – două prezentări orale și un poster. Două dintre lucrări sunt legate de anumite polimorfisme prezente în genele ce codifică receptorii de chemokine sau genele ABC transporterilor, mutații ce pot constitui factori de risc pentru diferite răspunsuri la tratamente sau complicații post-transplant. O lucrare privește riscul apariției complicațiilor biliare post-transplant – stenozele biliare non-anastomotice, care se corelează cu prezența anumitor mutații în receptori de chemokine (CCR5, CX3CR1), și o prezentare orală legată de recurența histologică severă a virusului C post-transplant, în cazul existenței unei mutații punctiforme în genele ABCG8 și MDR1 (ABCB1). A doua prezentare orală a fost legată de diagnosticul neinvaziv al fibrozei post-transplant printr-o metodă numită elastografia tranzitorie (Fibroscan) și prin anumite scoruri ce includ parametrii clinico-serologici, astfel încât să reduci frecvența biopsiilor hepatice post-transplant. La acest moment pacienții cu virus C transplantați necesită efectuarea biopsiilor seriate anual pentru detecția precoce a fibrozei.

– Cum au fost primite aceste lucrări  ?

Consider că au fost primite bine deoarece preocuparea legată de îmbunătățirea supraviețuirii
post-TH și optimizarea alocării organelor este continuă din 2002, de la introducerea scorului MELD, precum și individualizarea strategiilor de management și terapeutice funcție de prezența anumitor polimorfisme genetice ce pot modifica funcția genelor pe care le codifică. Sunt multe lucruri pe care alții le fac mai bine. Eu am învățat biologie moleculară în Germania, știu metodele, avem cea mai mare parte din aparatură, foarte puține lucruri ne lipsesc, însă și reactivii costă mult. Sunt însă lucruri – legate de genetică – pe care putem să le facem și cu bani mai puțini: am început întâi cu cercetarea unor polimorfisme genetice (polimorfismul genei IL28B) la pacienții netransplantați cu hepatită croni-că C, care au făcut tratament antiviral și care au avut sau nu răspuns virusologic susținut. Pentru viitor se are în vedere modularea schemelor de tratament antiviral în funcție de aceste particularități genetice.

La Vancouver americanii au prezentat studii similare efectuate post-transplant, care au stabilit că prezența genotipului C/C din IL28B (IFNλ3) atât la primitor cât și la donator se corelează cu prezența răspunsului virusologic susținut la aproximativ 80% din pacienți. Marea problemă cu care ne confruntăm post-transplant la cei infectați cu VHC este rata scăzută a răspunsului virusologic susținut (aproximativ 30-40%). În plus, aproximativ 25 până la 40% dintre primitorii VHC pozitivi ajung din nou la ciroză hepatică în 5-10 ani. De aceea, îmi doresc să particip în continuare la studierea diverselor modalități de prevenție și tratament a pacienților cu hepatită cronică C recurentă post-TH, preocuparea pentru virusul hepatitic C fiind tema tezei mele de doctorat și o pasiune mai veche. Scorul MELD a revoluționat alocarea organelor în SUA, a redus numărul deceselor pe lista de așteptare, a redus numărul pacienților incluși pe lista de așteptare, mai ales a celor cu scoruri MELD mici <15. Este însă imperfect, fiind un predictor prost al mortalității post-TH. Provocarea actuală o constituie găsirea unui sistem de scorificare pre-TH care să îmbunătățească și supraviețuirea post-TH.

Concluzia lucrării premiate la Vancouver  este că scorul SOFT poate prezice cu acuratețe supraviețuirea post-TH la 3 luni și în Programul Național de TH. În combinație cu scorul MELD care prezice mortalitatea pe lista de așteptare, scorul SOFT poate cuantifica mai bine beneficiul supraviețuirii post-TH, poate ajuta clinicienii să decidă care pacienți ar trebui transplantați și care nu, și să îmbunătățească matching-ul donor – primitor.

– Ați lucrat un an la Essen. Ce ați învățat din experiența germană  ?

Mi-a plăcut foarte mult colaborarea între chirurgi și hepatologi, cum discutau și se completau. Acolo, de pacienții post-transplant se ocupau în special hepatologii, aici se ocupă mai mult chirurgii. Noi ne ocupăm de urmărirea pacienților pe parcursul tratamentului antiviral cu interferon și ribavirină, mai puțin de celelalte complicații post-TH sau de urmărirea pacienților în sine.  De asemenea, mi-a plăcut modalitatea în care îmbinau partea clinică cu cercetarea de laborator. Și cum uneori se pot desprinde de clinică și pot sta doar să scrie un articol. Publicarea rezultatelor îi ajută să ceară finanțări pentru cercetări ulterioare.

– Cum percepeți condiția medicului tânăr, în România? Inclusiv legat de cum sunt plătiți medicii  ?

Am plecat de două ori din țară la stagii. Puteam rămâne în străinătate nu o dată, ci de mai multe ori. Eu și soțul meu, care are aceeași specialitate, am decis să rămânem… A fost o alegere grea, dar nu consider că a fost rea. În altă parte ne-ar fi fost probabil mult mai ușor, fără lupta cu lipsurile, fără să te stresezi că nu sunt medicamente de bază sau uneori chiar eprubete de recoltat. Aici, deși știi unele lucruri, uneori nu poți să le aplici practic pentru că lipsesc mijloacele necesare. În ceea ce privește partea științifică, avem aceste colaborări internaționale, pe care dorim le continuăm, inclusiv la nivel de institut.

Suntem plătiți extrem de puțin, a fost și un puternic argument pentru plecare la un moment dat. De asta vreau să încep să lucrez și în privat…Dar întâi am vrut să devin specialist, acum vreau să îmi termin teza de doctorat. Apoi, pe plan științific, aș vrea să continui cu un proiect postdoctoral care să includă pacienți transplantați atât în România cât și în Germania poate…

– Considerați că sunteți un om norocos  ?

Știu că am muncit foarte mult. Am lucrat încă din 2003 cu d-na conf. Liana Gheorghe, care a hotărât ca eu să mă implic în îngrijirea și urmărirea pacienților de pe lista de așteptare pentru transplant, și așa am fost cooptată în echipa de transplant a d-lui prof. Irinel Popescu. Mi-am dorit mult ca dl. prof. Irinel Popescu să fie conducătorul tezei mele de doctorat pentru că îmi place și mă fascinează ideea de transplant. Cred că cineva trebuie să facă meseria asta doar dacă își dorește cu adevărat…E o meserie prea grea și cu multe responsabilități, nu poți să o faci doar pentru că mama sau tata sunt medici sau din alte rațiuni.

Imaginea medicului în conștiința publicului e destul de zdruncinată. Cum o percepeți, ca om care muncește foarte mult, pe bani foarte puțini  ?

Unele lucruri sunt justificate, vorbesc și din propria experiență cu membri ai familiei mele, sunt clar niște lucruri care nu sunt în regulă. Consider că spitalul nostru e printre cele mai bune, cu oamenii cei mai pregătiți și mai devotați.

Este normal să fii plătit corespunzător pentru ceea ce lucrezi. Pe noi ne-au ajutat mult părinții, inclusiv cu bani pe toată perioada rezidențiatului, și chiar și acum ne mai ajută.

– Planuri de viitor  ?

Finalizarea doctoratului, un copil – pe care îl așteptăm în decem-
brie – și, poate, un alt stagiu în străinătate pentru a aprofunda imunologia de transplant.

Speranța Iacob

1995-2001 – UMF “Carol Davila”

Oct. 2007 – medic specialist gastroenterologie

Oct. 2006 – Oct. 2010 - doctorat la Prof. Univ. Dr. Irinel Popescu

2005-2006 – Bursa DAAD

2009 – specializare la Departamentul de Chirugie Generală, Viscerală și Transplant; Unitatea Interdisciplinară de Transplant Hepatic, Spitalul Universitar Essen, Germania

2010- Congresul Internațional de Transplant, premiul “Emerging Economy Travel Award”

Delia Budurca

Popularity: unranked [?]

Delia Budurcă

Consilierul prezidenţial prof. dr. Virgil Păunescu, în acelaşi timp unul dintre primii cercetători români implicaţi în studiul celulelor stem, consideră că, deşi amplu discutat în media, acest subiect este încă marcat de multă confuzie. Virgil Păunescu evocă studiile făcute la Timişoara pentru tratarea cu celule stem hematopoetice a cazurilor de infarct miocardic acut, care s-au bucurat de un mare interes la nivel european, şi principala problemă a transplantului de celule stem în România, Registrul Naţional al Donatorilor de Măduvă, care face foarte dificilă găsirea unui donator compatibil cu pacientul.  >>>

– Ce înseamnă terapiile celulare  ?

– Terapia celulară se referă la acea procedură medicală care presupune  administrarea  la nivel local sau general, pe cale intravenoasă, a unor celule sau amestecuri de celule.

Cea mai cunoscută formă de terapie celulară este aşa-zisul transplant de măduvă care, în fapt, înseamnă administrarea pe cale intravenoasă de celule stem hematopoetice în vederea reconstituirii ţesutului medular hematogen.

Dacă ne referim la celulele stem trebuie făcute câteva precizări pentru că, de multe ori, termenul este folosit în mod incorect. Există mai multe tipuri de celule stem şi este foarte important să înţelegem la ce ne referim.

Cele mai multe şi cele mai spectaculoase discuţii din mass-media au făcut referire la celulele stem embrionare care provin din sacrificarea unor embrioni umani sau animali.

Referitor la celulele stem embrionare umane a existat şi există încă o dezbatere de natură etică în care s-a implicat şi biserica, aceasta opunându-se cercetărilor ce utilizează celule stem embrionare. Această dezbatere de natură etică a făcut ca pentru câţiva ani, în SUA, acest gen de cercetări să fie mult îngreuiate şi chiar oprite.

Problema etică ţine de faptul că celulele stem embrionare umane se obţin cu preţul sacrificării unor embrioni umani.

Cu toate acestea, în prezent celulele stem embrionare umane, ca şi cele animale, se găsesc pe piaţă şi se comercializează ca orice altă linie celulară şi pot fi utilizate în scop de cercetare de orice laborator care are facilităţile necesare unor astfel de studii.

Până în prezent cercetările pe celule stem embrionare nu s-au finalizat cu un rezultat terapeutic, ele având însă un important potenţial ştiinţific care ne-ar putea permite înţelegerea diferitelor mecanisme ce controlează multiplicarea şi diferenţierea acestora spre diverse alte linii celulare.

Terapia celulară presupune înlocuirea unor celule distruse dintr‑un anumit ţesut cu celule viabile de acelaşi tip sau cu celule stem care au capacitatea de a se diferenţia în direcţia dorită şi de a înlocui ţesutul care, din diverse motive, a murit.

Spre exemplu, în infarctul miocardic celulele miocardice şi endoteliale distruse ar putea fi înlocuite prin injectarea la nivel local de celule stem care, teoretic, se pot diferenţia şi pot înlocui ţesutul afectat de infarct. Acelaşi tip de raţionament se poate aplica şi în bolile de ficat, în diabet şi în diverse alte boli degenerative.

Cercetările pe celule stem embrionare umane ne permit să punem la punct tehnologiile de diferenţiere specifică a acestora spre diverse linii celulare, în perspectiva unor potenţiale terapii.

Dincolo de problemele de etică, celule stem embrionare pun şi o problemă  greu de depăşit şi care este legată de faptul că ele provin de la un alt organism şi sunt practic un transplant. Organismul le identifică ca fiind străine şi le respinge.

În ţările occidentale, în momentul de faţă, celulele stem embrionare nu sunt utilizate în scopuri terapeutice, atât din motive etice cât şi datorită riscurilor legate de terapia imunosupresoare. Celulele stem embrionare sunt adevăratele celule stem pe care noi ca şi organism le-am avut în viaţa intrauterină o scurtă perioadă de timp. În afară de aceste celule stem embrionare mai există şi celulele stem adulte care se găsesc şi pot fi recoltate atât din măduva hematogenă a diverselor oase, dar şi din alte ţesuturi cum ar fi: ţesutul adipos, ţesutul hepatic etc.

– În ţara noastră există în desfăşurare astfel de cercetări de laborator? Se pun şi aceste probleme de bioetică corelate  ?

În România există, după ştiinţa mea, la ora actuală două sau trei laboratoare care deţin şi pot face cercetări pe celule stem embrionare umane sau animale, în principal de la şoareci. Noi, la Timişoara, în laboratorul de imunofiziologie şi biotehnologii deţinem şi lucrăm în scopuri ştiinţifice pe linii celulare embrionare umane cât şi de şoarece, de mai mulţi ani.

Liniile celulare pe care le deţinem au fost cumpărate de pe piaţă, de la companii specializate în producerea şi comercializarea acestora.

Reamintesc că, deşi nu sunt utilizate, celulele stem embrionare reprezintă un instrument de cercetare foarte important. Aceste celule au capacitatea de a se diferenţia spre orice alt tip de celule şi permit identificarea mecanismelor care stau la baza formării şi dezvoltării diferitelor ţesuturi. Rezultatele obţinute sunt deosebit de importante pentru pacienţii cu diverse afecţiuni degenerative, începând cu infarctul miocardic, aşa cum am mai precizat, diabetul zaharat, insuficienţe hepatice şi diverse boli neurologice.

Din cauza problemelor de natură etică, în SUA, în timpul mandatului preşedintelui Bush, a fost o perioadă în care studiul celulelor stem embrionare a fost interzis, dar datorită presiunii comunităţii ştiinţifice americane s-a revenit asupra deciziei iniţiale.

Cercetătorii americani, ca şi autorităţile, au înţeles că fără accesul la acest tip de cercetări ar fi avut un mare handicap din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic faţă de ţările care permit cercetări pe celule stem embrionare.

În Timişoara, în ultimii trei ani, am desfăşurat o serie de cercetări pe celule embrionare umane cât şi animale în vederea stabilirii şi optimizării tehnologiilor de cultivare şi diferenţiere a acestora în direcţia celulelor producătoare de insulină.

Din considerente de ordin financiar am fost însă nevoiţi să stopăm temporar aceste experimente.

– Deci deocamdată nu putem vorbi de utilizarea celulelor stem embrionare ca şi terapie  ?

Nu, din câte cunosc. Dincolo de aspectele etice sunt încă multe necunoscute legate de comportamentul celulelor stem embrionare odată injectate într-un alt organism şi, în plus, ele sunt teoretic recunoscute ca fiind străine şi respinse de sistemul imun al gazdei.

– Cum pot fi folosite celulele stem adulte  ?

În afară de celulele stem embrionare mai există şi alte tipuri de celule stem numite celule stem adulte pe care le avem cu toţii de-a lungul întregii vieţi. Definiţia şi caracterizarea acestor tipuri de celule stem adulte face de asemenea obiectul unor studii ample la nivel mondial. Putem spune însă, fără rezerve, că există cel puţin două tipuri de celule stem adulte.

Primul tip sunt aşa-numitele celule stem hematopoetice, care se găsesc în măduva oaselor late şi care se pot diferenţia spre linia celulelor roşii sau a celulelor albe din sânge, sau spre celule endoteliale. Aceste celule stem hematopoetice se folosesc la transplantul de măduvă. Practic se recolteaza măduva hematopoetică prin aspiraţie. Măduva care  conţine un număr suficient de mare de celule stem hematopoetice adulte se prelucrează şi se transferă fie unui alt organism (alotransplant), fie aceluiaşi organism, caz în care e vorba de un autotransplant.

Procedura în sine este mult mai complexă, eu am încercat să o simplific pentru o înţelegere mai uşoară a lucrurilor.

În afara acestor celule, tot în măduvă, dar nu numai, mai avem şi celule stem mezenchimale care sunt tot celule stem adulte. Acestea seamănă foarte bine cu fibroblastele, celule foarte răspândite în organism. Celulele stem mezenchimale se pot cultiva uşor şi se diferenţiază în celule aparţinând ţesutului adipos (grăsime), ţesutului osos (osteoblaste) şi chiar în ţesutul muscular.

Diferenţa dintre celulele stem embrionare şi celulele stem adulte este că celulele stem embrionare se găsesc doar într-o anumită fază de dezvoltare a organismului, şi anume în viaţa intrauterină, şi au capacitatea de a se transforma în orice alt tip de celule. Celulele stem adulte  sunt prezente de-a lungul întregii vieţi, deci şi la organismul adult, şi au o capacitate de diferenţiere mai limitată spre alte tipuri de celule. Fiecare tip de celulă stem adultă are o anumită predeterminare către anumite linii celulare şi prin urmare diferenţierea lor este mai restricţionată.

Celulele stem adulte au în schimb avantajul că pot fi utilizate în scop terapeutic, nu există impedimente de ordin etic, şi se pot recolta şi administra aceluiaşi organism. Este vorba de un autotransplant, caz în care este exclusă reacţia de respingere şi terapia imunosupresoare.

– Care sunt aplicaţiile practice  ?

În cazul celulelor stem adulte există deja câteva aplicaţii la îndemâna medicilor practicieni.

Prima aplicaţie a fost în cazul celulelor stem adulte hematopoetice recoltate din măduvă şi care poartă numele de transplant medular. Între timp s-a descoperit o a doua sursă de celule stem hematopoetice utilizabilă şi anume sângele din cordonul ombilical şi placentă.

În placentă, la momentul naşterii, se află o cantitate de cca.
150 ml. de sânge bogată în celule stem hematopoetice care pot fi congelate şi stocate pentru o perioadă de cca. patru – cinci ani. Ele pot fi utilizate în principal pentru copilul de la care s-au recoltat, într-un anumit număr limitat de boli cum sunt, spre exemplu, leucemiile. Celulele stem hemato-poetice fac obiectul unor cercetări ample la nivel mondial şi este posibil ca în următorii ani să constatăm că sunt utile în mult mai multe boli decât cunoaştem acum. În momentul de faţă principala lor utilizare este de autotransplant în cazul unor boli maligne sau iradieri masive. Există indicaţii rare dar foarte grave şi  marea problemă  în aceste cazuri este lipsa unui donator compatibil. Practic, stocând sângele din cordonul ombilical al copilului se creează o rezervă de celule stem hematopoetice.

– De ce doar patru-cinci ani  ?

Pentru că transplantul de măduvă este condiţionat  de raportul celule stem transplantate/kg.corp, peste vârsta de patru – cinci ani nu mai sunt suficiente celule stem stocate, raportat la greutatea corporală, pentru ca un transplant să fie eficient. De aceea, după patru -
-cinci ani el devine problematic.

În afară de autotransplant, aceste celule din cordonul ombilical pot fi utilizate şi la alte persoane compatibile imunologic, cel mai adesea fraţi sau surori.

La Timişoara, două echipe de medici, una de medici pediatri şi hematologi, coordonată de d-na prof. dr. Marghit Şerban, şi alta coordonată de mine, formată din medici aparţinând laboratorului de imunologie, au realizat în premieră naţională primul transplant de celule stem hematopoetice autolog în anul 2000 şi primul transplant alogen între două persoane în anul 2002.

Laboratorul pe care îl conduc s-a ocupat în principal de prelucrarea şi stocarea celulelor stem hematopoetice. Marea problemă a transplantului de celule stem hematopoetice în România a fost şi este Registrul Naţional al Donatorilor de Măduvă, care  face foarte dificilă găsirea unui donator compatibil cu pacientul.

Tot celulele stem hematopoetice au fost utilizate în ultimii ani şi în tratamentul infarctului miocardic. La Timişoara s-a derulat un studiu la care au participat Institutul de Cardiologie – condus de prof. dr. Ştefan Iosif Drăgulescu – şi laboratorul nostru, care a constat în administrarea de celule stem hematopoetice proprii la 11 pacienţi cu infarct miocardic acut extins.

După colectarea unei anumite cantităţi de măduvă osoasă s-a izolat un număr de două – opt milioane celule stem hematopoetice viabile care apoi au fost injectate intracoronarian, în zona de infarct. Studiul s-a desăşurat în anul 2004 când la nivel european se raportaseră circa 100-200 de cazuri, ceea ce a făcut ca raportul nostru pe cei 11 pacienţi să fie important.

– Care au fost concluziile  ?

Prima concluzie este că procedura nu este periculoasă: nici un pacient nu a decedat, chiar dacă a fost făcută sub anestezie generală. Pe de altă parte este însă greu de tras o concluzie fermă din 11 pacienţi. La nivel european încă există o dezbatere pe tema terapiei cu celule stem hematopoetice în infarctul miocardic. Deşi pacienţii se simt evident mai bine şi procedura este sigură (s-au făcut controale la trei luni, șase luni, un an), există întrebări referitoare la cât din succesul final s-a datorat procedurii şi cât unei reparaţii spontane, pentru că toate ţesuturile au până la un anumit punct o capacitate de reparare. Încă se caută cea mai bună indicaţie.

Prima noastră observaţie a fost că dacă nu se intervine cu această metodă în primele trei zile după infarct nu se mai obţine efectul scontat. Cu cât  te îndepărtezi de infarct lucrurile sunt mai greu de realizat, regenerarea e mai redusă. Premisa este una care porneşte din cercetare. S-a văzut în laborator că celulele stem hematopoetice au capacitatea de a se transforma în celule epiteliale şi în celule musculare, astfel că ar avea efect în infarct.

O altă direcţie de cercetare  şi-a propus să utilizeze al doilea tip de celule stem adulte, cele mezenchimale. De aici ajungem la cercetările care au luat avânt în ultimii ani, cele pe celule stem mezenchimale, care se găsesc în principal în măduva oaselor late, dar şi în ţesutul adipos şi în muşchi. Din măduvă le izolăm cel mai uşor şi le cultivăm. Din trei-patru celule se obţin sute de mii de celule uşor diferenţiabile în alte direcţii.

– Ce ar trebui să ştie medicii în legătură cu celulele stem  ?

Noi am fost preocupaţi încă din anul 2000 în Timişoara de cercetarea celulelor stem, în principal de celulele stem adulte. Cred că am fost primii din ţară şi acum ne poziţionăm la fel, şi am văzut că acest lucru a luat amploare.

Există însă multă confuzie în rândul populaţiei şi al mass-media. Pentru a aborda celulele stem sunt necesare dotări complexe de sute de mii de euro şi de colective de oameni formaţi în ani de zile, capabili să izoleze şi să diferenţieze celulele stem. Sunt foarte sceptic când văd oameni care nu aparţin unor centre universitare sau unor colective de cercetare serioase vorbind de celule stem. Nouă ne-a luat zece ani pentru a începe să vorbim despre acest lucru şi pentru a fi luaţi în serios de cei din Occident. Suntem deja la al patrulea proiect european pe celule stem  şi am intrat în aceste consorţii de nivel european după mulţi ani de încercări şi punere la punct a tehnologiei din România.

M-aş fi aşteptat ca măcar lumea academică şi centrele universitare să ia din când în când atitudine când televiziunile promovează diverse persoane care vorbesc despre celulele stem în necunoştinţă de cauză. Pe noi, cei din UE nu ne-au luat în seamă decât după un efort financiar şi de organizare uriaş. Practic, din cele 20 – 30 de persoane din Centrul de Imunofiziologie şi Biotehnologii Timişoara, nu există nici unul care să nu fi avut ani buni de cercetare în străinătate. Centrul se află în cadrul Spitalului Judeţean şi deserveşte şi unităţile clinice de transplant de măduvă şi de rinichi din Timişoara.

– Sunt promovate tratamente spectaculoase cu celule stem în China sau în Ucraina. Ce puteţi spune despre acestea  ?

Am văzut că există anunţuri şi oameni care fac eforturi supraomeneşti de a merge în China sau Ucraina pentru a face tratamente cu celule stem. Am încercat să aflu de la cei care au fost acolo despre ce e vorba exact şi am constatat, spre surprinderea mea, că este vorba de celule stem hematopoetice din cordonul ombilical. Nu se cunoaşte sursa, probabil că provin din unităţile lor şi este cel mai probabil vorba de sânge recoltat din cordonul ombilical. Nu cunosc condiţiile în care sunt izolate celulele, însă aceste celule care nu aparţin organismului sunt injectate în diferite zone ale corpului. <<<

Curriculum Vitae

2006  –  prezent Consilier prezidenţial
• Profesor de Imunologie, UMF “Victor Babeş” Timişoara, doctor în ştiinţe medicale
• Director, Centrul de Imunofiziologie şi Biotehnologii Timişoara (centru CNCSIS)
• Medic primar Imunologie clinică, medic primar medicină de Laborator

2006  –  Secretar de Stat, MS

2000  –  Preşedinte, CNAS

1997-2000  –  Director al Direcţiei Resurse Umane şi Formare Profesională, MS

1987  – absolvent UMF Timişoara
• coordonator al echipei de imunologi la primul transplant autolog (2000) şi la primul transplant alogen (2002) de măduvă osoasă din România

• 15 articole cotate ISI (factor de impact total = 31,31)

• 11 articole cotate PubMed

• peste 150 de publicaţii, dintre care 5 cărţi

• două brevete de invenţie

• participant în şase proiecte de cercetare internaţionale (FP6, SANCO, FP7), 28 de proiecte naţionale

Popularity: 13% [?]

Delia Budurcă

Prof. Miron Bogdan și-a legat numele de sănătatea plămânului, implicându-se activ în campaniile antifumat și în evenimentele care atrag atenția publicului asupra prevenirii și tratării afecțiunilor respiratorii. Prof. Bogdan atrage atenția asupra eforturilor medicilor români de a face performanță în ciuda finanțării simbolice, asupra tragediei plecării medicilor în străinătate, dar și asupra ofertei mai reduse de medicamente pentru patologiile respiratorii, ca efect al unui nivel mai scăzut al investițiilor în cercetare. >>>

– Ce înseamnă Institutul de pneumologie “Marius Nasta”? Ce s-a-ntâmplat, aici, în ultimii 20 de ani  ?

– Pot spune că am rectitorit o specialitate. Vocaţia, dar şi denumirea veche a Institutului era legitimată de problematica TBC.

Prima moleculă care a apărut în tratamentul acestei boli a fost streptomicina, ulterior au apărut şi alte molecule, hidrazina şi rifampicina, care au făcut din TBC o boală vindecabilă. Din păcate, în timp bacilul Koch a “imaginat” strategii de rezistenţă, mutaţii genice care au consecinţă rezistenţa la diferite molecule anti‑TBC, ceea ce se cheamă acum tuberculoza multidrog rezistentă. Când nu existau medicamente antibiotice bolnavii trebuiau să sufere pneumotorax terapeutic, care se făcea cu consecinţe foarte grave pentru pacient. Şi acum mai descoperim oameni de 75 de ani cu torace fibrozat, urmare a perioadei când TBC-ul se trata prin colapsoterapie.

Această boală a fost destinul a milioane de oameni, dar odată cu apariţia medicaţiei care a făcut TBC-ul vindecabil raţiunea acestor spitale de izolare – sanatorii – a dispărut. Au început să se reprofileze – cam de acum 35 de ani – către o specialitate care și-a extins expertiza către toate bolile respiratorii. Din anii `70 încoace s-a născut pneumologia, specialitate derivată din medicina internă.

– Cât de mare este decalajul dintre noi și vestul Europei în pneumologie  ?

– La Institutul “Marius Nasta” sunt din februarie 1990, de 20 de ani am reînceput transformarea vechii ftiziologii. În `90 aveam un decalaj de 25 de ani în evoluţia specialităţii faţă de ceea ce se întâmpla în vestul Europei.

Primii mei mentori au fost Radu Păun, al cărui elev am fost, şi – din `78- Leonida Gherasim, la Spitalul Universitar. Acum 15 ani – între 94- 96 – am lucrat ca pneumolog în Franţa, la Paris, și aș menționa un al treilea mentor, prof. Pierre Duroux, cu care am colaborat acolo.

În timp lucrurile au evoluat, treptat, şi acum avem următoarea situaţie: au crescut aici nişte echipe extraordinare, care fac 70 -80 % din oferta de servicii a unui spital francez, cu numai 10% din finanţarea pe care o au ei.

– Deci, într-un fel, am putea spune că suntem mai buni  !

– E un paradox în România că funcţionăm atipic, acoperim ceea ce putem cu dedicaţie personală, cu o mare investiţie de timp, care sunt sacrificii personale foarte mari.

De şapte-opt ani suntem nişte parteneri ai medicinii avansate, nu cum eram până în 2000 – 2002, nişte clienţi. Înainte de 2000 trimiteam în străinătate tot ce puteam: medicii la cursuri de specializare, pacienţii pentru asistenţă medicală, acum trimitem mult, mult mai puţin decât atunci.

Diferenţa majoră între noi şi occidentali este că ceea ce se face aici necesită un consum foarte mare, foarte multe eforturi, şi, de aceea, creativitatea noastră – la nivel de cercetare – e mult mai mică decât în Occident.

Am reuşit să obţinem un grant de autodotare, un proiect de 200 000 de lei, aproape am reuşit să facem o reţea de spitale de reabilitare respiratorie. Totuşi, consider că nu‑i normal ca un Institut naţional să fie echipat cu produse de grant, când ar trebui să existe un influx constant de investiţii. Din 2009 avem o conducere foarte bună şi spitalul funcţionează vizibil mai armonic şi mai eficient. Se caută soluţii şi noi dezvoltări pentru a creşte oferta de diagnostic a Institutului.

O mare absurditate este faptul că nu putem angaja – pentru că schemele Ministerului Sănătăţii sunt blocate – şi cei mai buni trebuie angajaţi sub formă de PFA. Ni se spune că avem foarte multe paturi de spital, dar din cauza subfinanţării acestea au o putere de diagnostic mult mai mică decât în străinătate.

Eu, pentru o tomografie computerizată, îmi programez bolnavul peste patru – cinci zile, pentru că sunt foarte puţine locuri unde se poate face această investigație. Ca exemplu, la noi se fac 80 de examinări de funcţie respiratorie pe zi. De către doi medici. Normal ar trebui să nu fie mai mult de 15 – 20 de examinări /medic.

Ca și spital suntem ultima redută, ultimul aliniament, în spatele nostru nu mai e nimeni.

– Când vom vedea realizat şi la noi, în România, transplantul de plămâni  ?

– În doi – trei ani, dacă ne-ajută Dumnezeu. Trebuie să ai o legislaţie foarte bună şi echipe antrenate, pentru că presupune o medicină decent susţinută financiar, logistic şi cu un staff medical configurat care să fie susţinut din toate punctele de vedere – tehnic, de investigaţie, al circuitelor normale de comunicare medicală, astfel încât să nu se-ntâmple lucruri făcute pe jumătate. Importăm aparatură, dar nu plătim service-ul! Importăm tehnologii, dar nu şi materialele consumabile! În România, tradiţional, suntem scumpi la tărâţe şi ieftini la făină!

Este motivul pentru care în ultimii ani ne confruntăm cu „brain drain”, exodul de creiere, evaziunea medicilor cei mai specializaţi, dar inclusiv a medicilor de familie. Sunt mii de medici care deja au plecat şi alţii pe liste de aşteptare, ca să plece. E o mare problemă, pentru că nu se poate face creaţie cu nivele subliminale. Mizeria e mizerie, chiar dacă o mai drapezi şi o mai cosmetizezi, chiar dacă faci scenarii de tipul Potemkin şi pe traseul prinţilor pui decoruri de mucava iar în spate ai bordeie. Suntem ţara europeană cu cele mai mici investiţii din ultimii 20 de ani, iar necazurile din sistem exprimă o delăsare şi o proastă gestiune cronice.

Realizarea transplantului de plămâni semnifică o politică de construcţie pentru un program concret, la care lucrăm de un an şi jumătate. Este un program care înseamnă şi echipă, dar şi spaţii medicale…Avem idei de‑ajuns de coerente, ne-am branşat în legături profesionale de cel mai înalt nivel, lucrăm – un număr de oameni – pentru a construi acest lucru.

Momentan ne chinuim la programele care le avem deja, de TBC, de hipertensiune pulmonară, de control al fumatului.

– Cât va costa un transplant de plămâni la noi  ?

– La Viena costul unui transplant de plămâni este de 140 000 de euro, la noi ar fi 50-60 000 de euro. În spitalele occidentale spitalizarea e 800 de euro /zi, la ATI ajunge la 2 000 de euro/zi. Dacă e să faci performanţă trebuie să ai condiţii comparabile. Profilul imunologic al pacientului e ca al pacienţilor cu SIDA, apar o mulţime de probleme. Dacă vrem să facem o dezvoltare într-o asemenea direcţie nu trebuie să curgă apa în saloane. Ultimele reparaţii s-au făcut aici acum opt ani, aşteptăm acum repararea acoperişurilor.

Toate acestea decurg din faptul că România are cea mai mică cotă de investiţii alocate sănătăţii, şi Republica Moldova alocă mai mult. E motivul pentru care dr. Mircea Bârsan, de la Cluj, a răspuns cu o scrisoare deschisă preşedintelui Băsescu, care acuza nivelul ridicat al diagnosticelor greşite; această decădere – reală – în oferta medicală are cauze reale.

– Ce se poate face  ?

– Condiţia e să se facă mai puţină “politichie” în sănătate. Au fost promovaţi manageri cu un profil extrem de dubios, în timpul lui Nicolăescu s-au schimbat două treimi dintre managerii de spital. Legea 95 a dat puteri foarte mari oamenilor, dar asta ar fi însemnat să fi existat ceea ce în străinătate se numeşte “trustee” – așa‑numite “persoane de încredere”.

Eu cred că în mod compensatoriu suntem într-o epocă de ofensivă de proiecte, însă sunt îngrijorat de perspectivele privind finanţarea. Sper să nu asistăm la crahul sistemului de sănătate.

N-aş dori ca cineva din această ţară să vadă soluţiile de atenuare a efectelor crizei economice sacrificând sănătatea.

– Cum vedeţi relaţia 
dintre industria farmaceutică şi lumea medicală  ?

– Medicamentele sunt produse de marile companii, ca să le poată produce fac cercetare. Medicii sunt interferenţi, facem cercetare clinică și devenim actori ai validării ipotezelor de lucru din cercetarea farmaceutică fundamentală. Companiile farmaceutice finanţează cele mai noi cercetări academice, se află în spatele unor programe de educație medicală continuă (EMC) sau de educare a populaţiei.

În comparație cu alte specialități, aș spune că în patologia respiratorie există un decalaj de cercetare fundamentală şi aplicativă care face ca oferta de medicamente să fie mai săracă. S-a investit mai puţin.

Este nevoie de mult mai multă atenție pentru acest domeniu, munca trebuie să fie sisifică, și cred că efortul trebuie să fie major. Acum pe stradă sunt mult mai multe infarcturi de inimă, atacuri cererale, dar în 2020 BPOC va fi a patra cauză de mortalitate în lume.  <<<

Barbu Bellu, cel care a donat terenul pentru un spital TBC

Spitalul de Pneumoftiziologie “Marius Nasta” s-a născut printr-o donaţie a boierului Barbu Bellu (1825-1900), un personaj foarte special, proprietarul unei mari suprafeţe de teren în sudul Bucureștiului. În anii 1855 – `56 a donat terenul, mai întâi pentru cimitirul care azi îi poartă numele şi apoi pentru spitalul TBC. Boierul Bellu era celebru în epocă inclusiv pentru atenția acordată frumoaselor vremii: se plimba pe Calea Victoriei, oferind flori doamnelor. Și, ca din întâmplare, la ora la care se plimba boierul Bellu erau foarte multe doamne pe Calea Victoriei.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 6% [?]

Delia Budurcă

Profesorul Mihai Lucan a pus Clujul pe harta europeană a transplantului de rinichi. De la o clinică insalubră la începutul anilor ’90, prin muncă tenace, determinare și ambiție a reușit să creeze o clinică de nivel european, unde a realizat 1251 de transplanturi. Pe 19 iunie, de Ziua Recunoștinței în Transplant, prof. Lucan a rememorat pentru cititorii Medica Academica dificultățile începutului, cu aceeași energie și vervă cu care a reușit să surmonteze, în timp și în ciuda tuturor adversităților, greutățile care i-au apărut în cale.   >>>

– De ce ați ales ca specialitate urologia  ?

– Am terminat Facultatea de Medicină din București…am fost și intern, și extern. Am stat foarte mult în secțiile de Chirurgie, am lucrat mult la Spitalul de Urgență Floreasca împreună cu un doctor foarte mare – mie mi s-a părut foarte mare – pentru că era o combinație foarte specială de intelectual, artist, poet și chirurg, care m-a impresionat! Omul ăsta mare se numea Cezar Petrescu. Fuma țigară de la țigară, ceea ce  era un lucru rău – eu nu fu- mam -, nu făcea nici un sport, stătea toată ziua în spital, cânta la pian și opera toate urgențele. Am stat cu el patru ani, eu eram student extern, toate gărzile le‑am făcut cu el. Avea o înclinație spre artă și spre poezie fantastică, era un tip cu totul special. Am fost convins să fac chirurgia, dar în cadrul stagiilor de internat mi-am schimbat părerea. Primul stagiu l-am făcut la ginecologie, am zis atunci că mă fac ginecolog. Era interesant și atractiv dintr-un anumit punct de vedere, dar ulterior m-am răzgândit. Stagiul următor a fost la urologie la Spitalul Fundeni, am ajuns acolo întâmplător…Sunt oameni care schimbă destine, așa se întâmplă întotdeauna…și eu am schimbat destinul multora… Acolo, în secția de urologie de la Fundeni lucra un conferențiar, Dragoș Bocancea, care era din Moldova și familia lui se cunoștea cu familia soției mele. Au vorbit între ei și l-au rugat pe Bocancea: “Ia-l și pe-ăsta lângă tine să vezi de ce e bun!”  Așa am ajuns să fiu intern. Eram singurul intern pe o secție de 120 de paturi. Stăteam în spital zile întregi și lucram fantastic, așa se face că intern fiind am început să operez, ceea ce nu era foarte frecvent. Atunci când am dat specialitatea – urologia – aveam un stagiu important într-o secție clinică, văzând și rezolvând cazuri. M-a fascinat urologia pentru că mie îmi place tehnologia, și prin prisma asta urologia este cea mai tehnologizată specialitate dintre toate specialitățile medicale. M-a cucerit ideea
de-a înlocui operațiile clasice, care în urologie sunt foarte dificile, pentru că organele sunt situate profund, iar raporturile anatomice sunt periculoase. Rinichiul se găsește sau lângă cavă ori lângă aortă, ureterul trece pe unde nu te-aștepți, suprarenala este lipită și de cavă și de aortă și undeva sus, sub diafragmă…Cu toate acestea, în locul unor incizii delabrante, mari, care invalidează omul pe perioade lungi de timp, urologia se pretează la un abord minim invaziv, tot prin tehnologie.

Cam astea au fost motivațiile pentru care m-am apucat de meseria asta!

– Ați sesizat oportunitatea aceasta, a tehnologiei, încă la acel moment  ?

– Exact! Ca să dau numai un exemplu, primele endoscopii – în medicină, în general – în sec. XIX, 1810 au fost făcute de un urolog german numit Philipp Bozzini, care a inventat o lampă într-un suport și cu un tub cu care se putea uita în interiorul uretrei, până în vezică. Primele endoscopii s-au făcut în urologie. Mai mult decât atât, după ce s-au perfecționat endoscoapele, cu un cistoscop s-a făcut prima gastroscopie din lume, tot de către un neamț. Tot un neamț a făcut prima celioscopie cu un cistoscop. La vremea respectivă, pe la începutul secolului XX, mijloacele de diagnostic radiologic erau destul de slabe. Ca să pui un diagnostic de abdomen acut sau de colicistită acută ori de complicații ginecologice se folosea un cistoscop care se introducea printr-o gaură în perete, cu anestezie locală, și se vedea unde este organul bolnav. Ăsta este și motivul pentru care urologia a fost una dintre primele specialități care au beneficiat fantastic de laparoscopie și de robotică. Pentru că organele de care spuneam, situate profund și cu raporturi periculoase, pot fi abordate prin orificii mici create în mod artificial, pe unde se poate ajunge la organul țintă pentru tratament.

Asta este, pe scurt, de ce m-am făcut urolog. Am făcut bine!

– Ce a urmat  ?

– În evoluția mea profesională am avut șansa să ajung la Spitalul Fundeni unde la început am lucrat cu Bocancea și am fost favorizat și pentru faptul că eram muncitor și eram singur. Dar ulterior la Spitalul Fundeni, printr-un concurs de împrejurări a venit profesorul Proca, un om cu o inteligență sclipitoare, ordonat, determinat, foarte citit, foarte muncitor și foarte rece. Dar care știa ce vrea! Am avut o perioadă în care am lucrat extraordinar cu el, cam vreo 11 ani. După aceea când m-am dezvoltat și au început să mă caute pacienții…Asta a fost.  Îi sunt recunoscător pentru ce m-a învățat și mai ales pentru ceea ce nu m-a învățat, dar m-a stimulat, el a fost cel care a sădit în mine dorința nebună de a face transplant.

– Clujul a fost o reacție a principiului “la umbra marilor arbori nu crește decât iarba”  ?

– La umbra marilor stejari nu crește nici iarba! Plus că a fost o reacție de revoltă, cam prostească, dar mi se părea atunci că dacă a reușit să dispară Ceaușescu este posibil să dispară și să se schimbe orice în țara asta. Încercam să o conving pe soția mea că în America doctorii pleacă de la un oraș la altul foarte frecvent, din zona tropicală se duc în zona Cercului Polar.  De fapt, m-am înșelat pentru că am plecat din Capitală într-un oraș de provincie; am crezut că aici este Vestul, dar nu e, e un alt oraș de provincie. Rectorul de atunci și prorectorul, care au venit la București și mi-au propus să dau concursul pentru poziția de Șef de secție – Nicolae Ghilezan și Nicolae Maier – m-au asigurat de tot sprijinul lor.  În 1990, sfârșitul lui septembrie-octombrie, m-am urcat într-o Dacie 1300 de culoare albastră împreună cu unul dintre colegii mei mai tineri pe care am reușit să-l conving în ideea că mergem în vest și arătăm că și noi putem face ceva pe lumea asta. Cum spunea Sorescu: “Du-ne undeva,/ Nu ne interesează locul,/ Pentru că oriunde în viață/ Noi avem de gând să facem/ Niște fapte grozave.”

Mi-am lăsat soția și copiii plângând în fața porții casei, mi-am pus în portbagaj sonde și endoscoape, instrumente chirurgicale pe care le adusesem din străinătate, din foarte multe stagii în străinătate, și am făcut drumul Clujului.  Când am ajuns la clinică, am vrut să plec înapoi! Clinica de Urologie era atunci, sub toate aspectele, o literă de la finalul alfabetului. Nu degeaba mă chemaseră aici rectorul și prorectorul:  aveau un motiv foarte clar, era o clinică care se potrivea secolului 19 atât ca și structură cât și din punct de vedere al mentalității. Oamenii erau plictisiți, în clinică se făceau 300 de operații pe an, majoritatea mici sau nefrectomii ca o consecință a complicațiilor după o tentativă de operație conservatoare. Era o clinică murdară, cu saloane de până la 18 paturi și cu două grupuri sociale demne de o gară de provincie pe unde nu mai trece trenul. Îngrozitor!  Medicii erau împărțiți în două grupări, pe mine m-au chemat și m-au aruncat între două grupări. Erau puțini, patru-cinci medici, dar se certau între ei care să fie șef. Atributele cu care se băteau ca să fie șefi – lucrările științifice – erau lucrările de sfârșit de facultate. Și eu trebuia să calmez apele! N-am reușit, dar am reușit să-mi fac dușmane ambele grupări. Asta nu m-a împiedicat pentru că treptat am început să schimb lucrurile. Cei care au înțeles au rămas cu mine – unul sau doi -, ceilalți au plecat pe rând.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 6% [?]

Delia Budurcă, redactor sef

Prof. Nicolae Hâncu împlineste 70 de ani pe 6 iulie. La moment aniversar, ne-a împărtăsit opiniile sale cristalizate în ani de reflectii asupra medicinei, puterii, creatiei, frumosului. Si a rememorat momentele cele mai semnificative ale prodigioasei sale cariere, clădită pe muncă si un optimism si o încredere în oameni neobosite.

Cu ce simtăminte intra tânărul Nicolae Hâncu în profesie, în anul 1963?

Eram ferm convins atunci că voi fi cel putin urmasul prof. Iuliu Hatieganu ca valoare, prestigiu si glorie.

Care au fost oamenii care v-au marcat cariera profesională?

În ordinea cronologică, acestia ar fi:

• Prof. I. Manta, fondatorul scolii de biochimie medicală din România, de formatie profesională germană si franceză; extrem de metodic, un cercetător autentic, auster în profesie, dar mare orator si  iubitor de viată
• Prof. Octavian Fodor, care a pus stăpânire pe primii mei pasi ca medic clinician. Vedeam în el persoana completă, adică medicul, cercetătorul si profesorul, împătimit de pictură si de eseistică. Când îmi spunea “mă copile!”, eram în culmea fericirii
• Prof. V. Grigore, căruia îi datorez “repartitia” la Centrul de Diabet, desi intrasem în Universitate la Catedra de Semiologie. Avea o scoală a vietii iesită din comun si stia să fie sef de clinică, pe care o conducea cu o mare abilitate
• Dr. Olimpiu Lucaciu, primul si unicul meu “sef direct” de la Centrul de Diabet (1967-1969) care era tânăr, inteligent, foarte cult, învătându-mă cât de important este să visezi cu ochii deschisi, chiar si în viata profesională
• Prof. Iulian Mincu, pe care l-am cunoscut în 1973, era si este încă un exceptional receptor la nou, bun organizator si un mare luptător. A creat specialitatea Diabet, Nutritie, Boli Metabolice si pentru aceasta noi toti trebuie să îi aducem un prinos de recunostintă.

Îmi amintesc cu plăcere că în urmă cu 25 de ani eram primit într-un grup universitar de elită, bucurându-mă să stau alături de profesorii Puiu Quai, Roman Vlaicu, Barbu Cuparencu si fostul Rector, Gicu Ionescu. Erau exceptionali profesionisti, fascinanti si vizionari, încărcati de un umanism lucid, nediscriminatoriu. Gândirea lor superbă a contribuit mult la dăltuirea mea.

În anul petrecut în Spania (1989-1990) am cunoscut „floarea” diabetologiei spaniole, care era dominată de personalitatea Prof. Emanuel Serrano-Rios, de la Universitatea Complutense. Nu doar că am colaborat cu el, dar, împreună cu sotia mea, am fost găzduiti în vastul său apartament din Madrid, de pe Cea Bermudez. Era un „catedratico” (sef de catedră), enciclopedic, cu cele mai înalte functii în Federatia Internatională de Diabet, clinician exceptional, cunoscut si recunoscut ca valoare absolută peste tot în lume. De la el am învătat că din viata profesională a unui sef de clinică nu poate lipsi activitatea privată. Aici ai timp să îti etalezi arta actului medical, a conversatiei, a diplomatiei si chiar a carismei.

Privind retrospectiv, ce momente importante ati evidentia din prodigioasa dvs. activitate profesională?

În cercetare pot spune că mi-am legat numele de conceptul de “lipidologie clinică”, materializat în monografia cu acelasi nume, scrisă împreună cu Prof. I Mincu, apărută în 1976 si premiată de Academia Română în 1978. Din cunostintele pe care le avem, am fost între primii în lume care am încadrat interesul pentru dislipidemie sub forma acestui concept clinic.

A doua contributie ar fi preluarea conceptului de “risc cardiovascular”, adaptarea lui la specialitatea noastră si diseminarea lui prin toate canalele posibile. În 2003 această preocupare s-a materializat în monografia “Cardiovascular risk in type 2 diabetes mellitus” care a apărut în Editura Springer. Am coordonat atunci activitatea unor exceptionali specialisti din întreaga lume. În ultimii ani interesul meu s-a îndreptat spre farmacoterapia diabetului zaharat, concretizat în monografia “Farmacoterapia diabetului zaharat”, apărută în 2008. La ea au contribuit colaboratorii mei apropiati de la Centrul de Diabet Cluj.

În cele trei aparitii editoriale se regăsesc principalele contributii proprii, atât practice, cât si teoretice.

În anul 2000 am iniţiat studiul EPIDIAB, care înseamnă epidemia de diabet din România. S-a desfăşurat în 13 judeţe şi a constat din monitorizarea cazurilor noi de diabet zaharat. Rezultatele au fost transferate la nivel naţional, rezultând aproximativ 50.000 de cazuri noi de diabet în România. Aceasta a fost prima demonstraţie că epidemia de diabet a pătruns şi în România. Fenomenul a fost semnalat în calitatea pe care o aveam de preşedinte al Comisiei de Diabet a Ministerului Sănătăţii, dar măsurile au întârziat să fie puse în practică.

Pe plan organizatoric, pot spune că sunt extrem de încântat că am contribuit direct la înfiintarea Federatiei Române de Diabet, Nutritie, Boli Metabolice (2001), a Asociatiei Române pentru Studiul Obezitătii (1993), a Asociatiei Române de Ateroscleroză si Lipidologie (1999), a Asociatiei Române de Educatie în Diabet (2001) si a Societătii Române de Nutritie (2003). Finalizarea operatională a acestor societăti stiintifice s-a făcut cu ajutorul colegilor din clinică si din tară si îi mentionez cu plăcere pe: Conf. Dr. I.A. Veresiu, Conf. Dr. Gabriela Roman, Prof. Dr. Maria Mota, Prof. Dr. Mariana Graur.

Cea mai mare realizare profesională cred că este reînfiintarea Centrului de Diabet în anul 1992. Istoria lui a început în 1963, când a fost fondat de Prof. V. Grigore. A functionat 6 ani, după care, în mod surprinzător, tot dânsul l-a desfiintat. Asistenta diabetologică s-a transferat în câteva saloane din Clinica Medicală 2, ambulatorul a fost preluat de Policlinica din vecinătate, iar clădirea a fost „oferită”, pur si simplu, autoritătilor de atunci. Practic, timp de 23 de ani Centrul de Diabet din Cluj nu a mai existat. Noi stim care a fost substratul desfiintării Centrului, dar acum comentariile pe această temă sunt inutile.

După mari eforturi, în 17 martie 1992, am reintrat în clădirea actualului Centru de Diabet, Nutritie, Boli Metabolice. În cei 18 ani care s-au scurs Centrul s-a dezvoltat foarte frumos sub toate aspectele: în îngrijirea pacientilor, în cercetare, într-o bogată colaborare internatională, iar în ultimii ani, în instruirea cu asiduitate a studentilor. De aceea, este firesc să considerăm că ziua de nastere a Centrului este 17 martie 1992.

Un alt aspect al vietii mele profesionale a fost prezenta ca membru în Consiliu, concomitent cu pozitia de Secretar al Grupului de Lucru Învătământ Postuniversitar, ambele sub egida Societătii Europene de Diabet (2001-2005). A fost cea mai înaltă pozitie ocupată de un diabetolog român într-un for stiintific european. În această perioadă am participat la organizarea a numeroase Cursuri Postuniversitare în Dublin, Budapesta, Viena, Kaunas, Wroklaw si, evident, în România. La noi în tară aceste cursuri au purtat numele lui Nicolae Paulescu si s-au desfăsurat la Cluj (de două ori), Arad si Craiova, toate constituindu-se în exceptionale momente de pregătire postuniversitară. Coordonarea era făcută de Facultăti Internationale formate din marcante personalităti europene, din care, cu mândrie spun, făceam si eu parte.

Colaborarea cu Societatea Europeană de Diabet (EASD) continuă si acum. În 2007 am fost ales în Comitetul Executiv al Grupului de lucru „Diabetes and Cardiovascular Diseases” ce apartine EASD. În această calitate am organizat în România primul Curs postuniversitar pe această temă care s-a desfăsurat la Sibiu în 2008, iar în 2009, tot în cadrul acestui grup de lucru, a avut loc la Cluj a doua reuniune europeană în domeniu. Ambele manifestări stiintifice s-au bucurat de un mare succes.

În 2001 se împlineau 80 de ani de când inegalabilul savant român N. Paulescu comunica lumii stiintifice contributia sa extraordinară la descoperirea insulinei. După cum se stie, meritele nu i-au fost recunoscute. Dar noi, Federatia Română de Diabet, Nutritie, Boli Metabolice, al cărei presedinte devenisem între timp, am organizat la Sinaia, împreună cu Fundatia Culturală Română, Academia Română si Academia de Stiinte Medicale, un simpozion international care a marcat decisiv semnificatia descoperirii lui Paulescu. În acelasi an, în urma propunerii noastre, Federatia Internatională de Diabet a recunoscut meritele lui Paulescu în descoperirea insulinei si a hotărât să patroneze acordarea Premiului “N. Paulescu” în cadrul unei sesiuni speciale de la Congresul ce s-a desfăsurat la Paris la finele lunii august. Eram deci foarte aproape de oficializarea repunerii în drepturi a marelui nostru savant. Din păcate, evenimentul a fost anulat în ultimul moment datorită acuzelor de antisemitism care i s-au adus lui Paulescu de către ziarul Le Monde. A fost una din cele mai triste pagini din viata mea profesională.

De ce Galele Medicină, Artă, Cultură?

Medicina a fost şi rămâne o profesie aparte. Au rostit aceasta mari gânditori, scriitori, creatori ai frumosului sau performeri ai inteligenţei umane. Aproape toţi medicii adevăraţi, adică acei iubitori de semeni şi de profesie, au simţit pe parcursul activităţii lor impulsul ca la un moment dat să se desprindă de seducţia actului medical, lăsându-se seduşi de „altceva”. Iar acel „altceva” a însemnat pentru Cronin literatură, pentru Starobinski interdisciplinalitatea, pentru Victor Papilian teatrul, pentru Octavian Fodor şi D. Dumitraşcu pictura şi eseistica, pentru Crişan Mircioiu Albert Schweitzer. Iar pentru Schweitzer însuşi a însemnat îmbrăţişarea lui Bach, mângâind orga în neasemuite interpretări ce au tămăduit sufletele suferinde din pădurile tropicale. Pentru medicul „de toate zilele”, dar sensibil, seducţia de „altceva” înseamnă că, aplecat fiind spre omul bolnav sau cufundat în tratate, să evadeze pentru clipele de respiro spre fiordurile lui Grieg, spre Tamisa împreună cu Haendel, spre grădinile Spaniei ale lui de Falla sau către Munţii Apuseni ai lui Marţian Negrea.

De ce această veritabilă competiţie a seducţiilor şi această evadare? Pentru că întotdeauna acel „altceva” înseamnă frumosul din pictură, din muzică sau din subtilitatea textelor literare. Dar nu numai arta este o fântână a frumosului. Frumosul este pretutindeni. Nu el lipseşte ochilor, ci ochii noştri nu ştiu să-l vadă. Evadând spre frumos şi contaminându-se cu el, medicul îşi reâncarcă energiile sufleteşti, reîntorcându-se spre profesie şi prin ea spre semeni.

Aşadar, aceste evadări nu sunt un hobby. Nu reprezintă un „violon d’Ingres”. Ele sunt acel „altceva”. Sunt ceva vital, pentru că frumosul însăşi este vital pentru împlinirea noastră spre dragoste, înţelegere şi solidaritatea cu semenul suferind. De solidaritate! Pentru că actul medical este exemplara mărturie a solidarităţii umane. Dar pentru ca medicul să fie solidar are nevoie de solitudinea necesară creatorului, fiecare act medical fiind un act de creaţie. Aici, în solitudine, medicul îngemănează ştiinţa cu evadările spre frumos, pregătindu-şi reîntoarcerile spre împlinire.

Cum se poate defini frumosul? L-aş lăsa pe Kandinski să rostească aşa cum a făcut-o în strălucitul său eseu „Spiritulalul în artă”:…„frumosul este tot ce rafinează şi îmbunătăţeşte sufletul”.

Pe acest fundal afectiv a apărut ideea Reuniunilor „MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ”. Ea s-a născut din repetabilele dialoguri cu mine însumi la sfârşituri sau începuturi de zile când, descătuşat de cotidian, îmi descopeream disponibilităţi afective. Am comunicat-o oficial la o şedinţă a Filialei din Cluj a Academiei de Ştiinţe Medicale. D-nul Acad. Ion Baciu a acceptat-o imediat, Dânsul conducând apoi „Reuniunile” în primii trei ani.

Debutul -în 26 martie 1997- a fost un succes total, cu sala Tonitza a Muzeului de Artă arhiplină. De atunci Galele s-au desfăsurat în Sala Studio a Academiei de Muzică “Gh. Dima”, în fastuoasa sală a Operei Române si, în cele din urmă, la Casa de Cultură a Studentilor. Din toamna anului trecut ne-am reîntors în sala Tonitza, datorită faptului că Dl. Stejereanu, directorul Muzeului de Artă, a înteles că promovarea artei se poate face si fără bani.

Doresc să subliniez că un merit deosebit în dezvoltarea Galelor în Cetate l-a avut Dl. Prof. Marius Bojită, care imediat după alegerea ca Rector al Universitătii noastre a decis sustinerea oficială a Galelor. A fost alături de noi de atunci si până în prezent. Am ajus acum la Gala cu numărul 124, si iată cum descrie Prof. Ion Vlad, fost Rector al Universitătii Babes Bolyai semnificatia lor: „este vorba de o tradiţie a spiritului universitar, emblematic pentru Clujul intelectual. „Alma Mater”, loc al convergenţei ştiinţelor şi al valorilor umaniste înregistrează programul, vechi şi în mare parte uitat al extensiunii universitare, în sensul aceluiaşi dialog absolut legitim dintre magistru şi oamenii cetăţii. În felul acesta, spaţiul universitar trece dincolo de amfiteatre, celebrând cunoaşterea şi meditaţia asupra valorilor umane….Sigur, nu e momentul evocărilor şi al convocării mărturiilor marilor personalităţi care au iniţiat şi dezvoltat extensiunea universitară. Ceea ce ni se pare, însă, semnificativ, e faptul că iniţiativa acestor „Reuniuni” a venit de la un reprezentant al Şcolii Medicale Clujene de azi şi cred că este perfect justificată o atare constatare.

Cum ati ajus la eseistică?

Eseurile au venit spre mine dintr-un senin încărcat cu energii afective. Treptat, când acumularea lor a atins pragul disponibilitătilor, m-am îndreptat eu spre ele. Ideea de a le publica apartine celor ce le-au citit. Recunosc că m-a stimulat. Volumul de eseuri, care se numeste “Evadări spre reîntoarceri”, a apărut în anul 2003.

Ce face acum Profesorul Hâncu?

“Sunt cât sunt”, pentru a îl cita pe prietenul si colegul meu de facultate Academicianul Buzura. Împing la căruta care ne trage si privesc cu admiratie la un frumos colectiv care continuă drumul început împreună. Conferentiarii I.A. Veresiu si Gabriela Roman, si mai tinerele colege Anca Cerghizan, Cornelia Bala, Cristina Nită, Adriana Fodor sunt persoane admirabile. Însă am o teamă neascunsă că restrictiile legislative generate sau nu de cele economice ar putea deveni o frână serioasă în dezvoltarea lor profesională.

Care a fost cel mai important suport în viată?

În mod neîndoielnic familia. Sotia mea, Luciana, este în spatele multor realizări, iar spre fetele mele (Anca si Luana) si spre nepotii (Teodora si Andu) îmi zboară mereu gândul când nu reusesc să ies din labirintul iluziilor si al deziluziilor. Prietenia si colaborarea majoritătii colegilor din clinică este al doilea mare suport, fără de care realizările amintite ar fi fost doar partiale.

Cum ati defini medicina? Dar medicul?

Octavian Fodor spunea că “medicina este o dureros de plăcută profesie”, iar Iuliu Hatieganu amintea mereu că “medicul este student toată viata”. Eu îmi permit să îl pastisez, spunând că “diabetologul este rezident toată viata”. Vă citez dintr-un eseu al meu: “Esteticul si eticul în medicină sunt inseparabile. Îndrăznesc a spune că ele formează goticul profesiei noastre. Pe un arc al lui este frumosul, pe celălat morala, iar din punctul maxim al jonctiunii lor tâsneste lumina perpetuă care în interiorul domului veghează drumul stiintei spre sănătatea semenilor”.

Cum vedeti relatia între putere si morală în medicină?

Puterea este fascinantă. Ea îi seduce atât pe cei ce o au, cât şi pe cei care o visează. Puterea provoacă şi satisface, construieşte sau dărâmă, excită delirant sau deprimă maladiv, te îmbracă în aur sau te stropeşte cu noroi. Formele ei, extrem de multiple în manifestare, se întâlnesc peste tot, în marile perioade istorice, clase şi orânduiri sociale, medii politice, profesionale şi familiale.

Enormul interes pentru putere este deci explicabil, la fel ca larga paletă a exprimării lui. De la „Arta regală”, definită elegant de Maurice Druon, la „Puterea în mişcare”, descrisă vizionar de Alvin Toffler, de la cancelariile în care puterea politică devine executivă, la bucătăriile de familie unde se reglementează banii de coşniţă…totul nu este decât o luptă  pentru putere.

Dar în medicină, unde arta îmbrăţişării ştiinţei cu conştiinţa se face de către oameni şi pentru oameni, există vreo faţă a puterii? Puterea defineşte posibilitatea unei acţiuni de obţinere a unei schimbări,  îndeplinirea unei  nevoi ori dorinţe sau, cu alte cuvinte, de realizare a unui obiectiv. Tripodul ei ar fi forţa, banul şi cunoaşterea. Atunci când a descris-o astfel, Toffler a precizat că elementele puterii sunt intercondiţionate dar că, în zilele noastre, rolul cunoaşterii sau a informaţiei a devenit covârşitor.

Medicina are ca trăsătură definitorie actul medical preventiv sau curativ, vizând sănătatea semenilor. Organizarea şi aplicarea lui este complexă şi condiţionată de factori multipli. În contextul acestor precizări, puterea în medicină ar însemna capacitatea de a organiza şi efectua actul medical, astfel ca acesta să fie performant, adică intensiv, extensiv şi nediscriminator. Aici, în profesia noastră, puterea este deci o metodă şi nu un scop în sine.

Care este poziţia elementelor tripodului puterii faţă de actul medical? Trebuie să precizăm de la început că elementele lui, în medicină, au o serie de particularităţi.

Cunoaşterea este cu certitudine componenta esenţială, rezultată din cea mai îndelungată perioadă de studii universitare şi postuniversitare dintre toate specialităţile academice. Se adaugă ceasurile receptivităţii maxime ale solitudinii repetitive.

Cunoaşterea devine fapt, adică act medical, printr-un proces complex în care celelalte două componente ale puterii au roluri bine precizate. Factorul economico-financiar face posibilă implementarea cunoaşterii, iar autoritatea administrativă trebuie să decidă structurile funcţionale şi circulaţia eficientă a banului prin ele. Ea, administraţia, ar fi echivalentul forţei din definiţia toffleriană a puterii, deoarece trebuie să recunoaştem că o semnătură poate să despartă calitatea de contrariul ei, să alunge ciulinii incompetenţei sau, din contră, să-i aşeze pe masa prezidiilor.

Rezultă că, într-un scenariu ideal, componentele tripodului puterii în medicină ar avea ca punct de plecare cunoaşterea ce capacitează administraţia să decidă printr-o bună organizare şi finanţare actul medical. Repet, aşa ar fi ideal.

Adeseori realitatea ne loveşte dureros, obligându-ne să acceptăm şi scenarii neplăcute. Unul ar fi acela în care actul medical depinde prioritar de disponibilitatea bugetară care, de fapt, constrânge şi administraţia, limitându-i culoarele de acţiune. Dacă criza financiară este reală ar exista o înţelegere, situaţie în care tot cunoaşterea ar trebui să găsească soluţii alternative. Mai grav este când boala economiilor cu orice preţ refuză deliberat rolul cunoaşterii, adică al faptelor. Atunci preţul economiilor este sănătatea care, de fapt, nu are preţ.

Cel mai grav scenariu este cel al exercitării autorităţii administrative, decis în mare parte de factorul politic, prin ignorarea tuturor evidenţelor faptice, puterea devenind cinică şi transformată într-un scop în sine. Iar cinicul, spunea Oscar Wilde, “stie pretul la toate si valoarea la nimic”.

Care ar fi locul medicinii private în medicina actuală din România?

Ar trebui să fie unul foarte important si, pe alocuri, asa este. Din păcate, imorala persistentă neoficială a actului medical privat în institutiile statului este o mare pacoste. Eradicarea lui, dacă se va dori asa ceva, va aduce multiple beneficii calitative actului medical propriu-zis, iar pe plan moral va redesena imaginea medicului adevărat în Cetate.

Pe 6 iulie împliniţi 70 de ani. Care este pretul cuceririlor în viată?

Mereu am fost un luptător, nu întotdeauna un cuceritor. Succesul m-a sărutat nu o dată, dar nici loviturile nu m-au ocolit. Pentru mine, viaţa a însemnat în primul rând muncă, muncă disciplinată şi fără preget. Prin ea mi-am făurit un perimetru de siguranţă pe care apoi l-am extins şi l-am convertit în faptele şi împlinirile ce se cunosc. Şi tot în muncă m-am refugiat atunci când, aproape năucit de loviturile unor semeni, eram împins spre căderi abisale. Pot spune, alături de gânditor, că „sunt omul muncii mele”. Am căutat ambientele competitive, în care am evitat culisele, ţintind doar protagonismul scenelor, chiar dacă aici am fost multă vreme doar sufleur. Nu mi-a lipsit curajul deciziilor dramatice, radicale, dar nici forţa îndeplinirii lor.

Asadar, nimic nu a venit de la sine. Nimic nu a fost facil. Totul a rezultat din lupta neobosită a unui optimist fără egal si a unui entuziast contaminant. Am stiut întotdeauna că doar crezând nebuneste în ceva reusesti să cuceresti acel ceva. Că mult visata sansă întâlneste doar spiritele pregătite si că binele vine spre tine în măsura în care si tu te îndrepti spre el. Borges ne avertizează că „nu există o eternitate de fericire”. Eu sunt convins că există doar o eternitate de strădanii pentru a cuceri clipele de fericire.

Cum este viata după ce ai impresia că ai cucerit-o?

Nu cred că am atins coarda curcubeului, dar având primăvara în mine de-a lungul celor patru anotimpuri, stiu că sunt „îndrăgostit de dragoste” si de frumos. Dragoste pentru semeni, dragoste pentru valorile profesionale si morale, dar si pentru frumosul din viată pe care am stiut să îl descopăr. Părintii mei minunati mi-au dăruit o fire bună care îmi permite să mă bucur sincer de bucuria altora si, mai ales, să fiu cu adevărat fericit atunci când fac un bine. Am mereu în fată ceea ce a citat Buzura din Seneca: “Este destul timp să începi să trăiesti, exact din clipa în care ar trebui să te opresti”.

Popularity: 18% [?]

Maria Vasilescu

Vladimir Hotineanu, ministrul Sănătăţii din Republica Moldova, consideră că experienţa specialiştilor români în adoptarea aquisului comunitar trebuie valorificată în perspectiva integrării ţării în UE, iar programele de colaborare cu specialiştii români, de exemplu în domeniul transplantologiei, nu pot fi decât benefice. Oficialul moldovean nu este adeptul gestiunii în sistem privat a unui segment din fondul social de asigurări de sănătate, considerând că este mai costisitor din punct de vedere al administrării. >>>

– Care sunt problemele cele mai acute în sistemul sanitar din Republica Moldova şi care sunt soluţiile pe care aveţi în vedere ?

– Din momentul investirii Guvernului Filat, s-a trecut la implementarea Programului Guvernului „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” cu scopul de a soluţiona problemele din sănătate. Cu toate că Guvernarea comunistă a adoptat Politica Naţională şi Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate, situaţia falimentară în care se afla medicina la momentul investirii actualului Guvern poate fi apreciată ca rezultat al lipsei unui Plan Anticriză, care ar fi diminuat într-o oarecare măsură efectele negative ale crizei financiare. La 25 septembrie am preluat conducerea Ministerului Sănătăţii (MS) într-o situaţie în care exista pericolul major chiar de sistare a unor servicii medicale necesare populaţiei.

Practic, în conturile Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină (CNAM), la începutul lunii octombrie, nu existau surse pentru finanţarea contractelor cu instituţiile medicale pentru luna în curs, iar finanţarea programelor naţionale de sănătate de la buget era stopată încă din mai.

Investiţii în sectorul spitalicesc nu s-au făcut în toată perioada guvernării comuniste, tehnica medicală fiind totalmente depăşită, iar sălile de operaţie şi secţiile de terapie intensivă fiind dotate cu aparatură din anii ‘70. Astfel, tehnologii medicale noi precum chirurgia miniinvazivă sau transplantul de organe nu au fost dezvoltate, iar transplantul de rinichi, care se practica din 1981, a fost stopat.

Pentru a rezolva aceste probleme, Guvernul a crescut finanţarea de la bugetul de stat prin majorarea transferurilor către fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală cu 5,8% faţă de nivelul aprobat şi cu 32,2% faţă de cel din 2009. Pentru 2010, cota transferurilor va reprezenta 57% din totalul fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală, ceea ce garantează accesul persoanelor neasigurate la asistenţa medicală primară şi de urgenţă. În condiţii de criză, Guvernul a reuşit să redirecţioneze spre asistenţa medicală primară 31% din Fondul de asigurări obligatorii de asistenţă medicală (FAOM), cu 82 mil. lei mai mult decât în 2009, şi a mărit cheltuielile pentru medicamentele compensate cu 51% comparativ cu 2009. Am creat condiţii pentru creşterea numărului beneficiarilor de poliţe medicale, costul acesteia pentru 2010 fiind redus cu 160 lei, la 2 478 lei. Pentru proprietarii de terenuri agricole costul poliţei a fost stabilit la 619,5 lei. Guvernul a reuşit să menţină nivelul de angajare a personalului medical, deşi în 2010 este constrâns să micşoreze cu 5% cheltuielile administrative ale instituţiilor medicale finanţate de la bugetul de stat. Am iniţiat un pachet întreg de legi, cum ar fi modificarea legii sănătăţii, a activităţii farmaceutice, legea spitalelor, legea Colegiului Medicilor, în acord cu legislaţia europeană.

– Ce surse de finanţare aveţi la dispoziţie – Bugetare şi Extrabugetare – şi care este bugetul alocat sistemului sanitar în acest an ?

– Bugetul instituţiilor medico-sanitare publice provine din sumele contractate la CNAM din sursele bugetate de fondator – administraţia publică centrală, locală, venituri extrabugetare: serviciul de contraplată, granturi, sponsorizări, donaţii. FAOM este format din transferurile de la bugetul de stat, primele de asigurare achitate de angajatori şi de salariaţi, prime de asigurare achitate de persoane fizice, alte venituri. Cele mai importante surse ale FAOM sunt transferurile de la bugetul de stat, stabilite în 2010 la
1 926,4 mii lei, cu 469,8 mil. lei mai mult ca în anul 2009, şi  primele de asigurare în formă procentuală achitate de angajat şi angajator, cu un cuantum stabilit în sumă de 1 406,3 mil. lei, cu 96 mil. lei mai mult decât în 2009.

Bugetul consolidat al sistemului de sănătate al Republicii Moldova în 2010 este de 3 930,2 mil. lei. Fondurile de asigurări obligatorii de asistenţă medicală deţin cota preponderentă în suma totală a cheltuielilor  din sistemul de sănătate. În anul 2010 reprezintă 86% din total.

În condiţiile crizei economice Guvernul Republica Moldova a asigurat finanţarea Programelor de Stat cum ar fi MoldDiab, Hemodializă, Tuberculoză, Hepatitele virale etc. În primul semestru din 2010 au fost reduse investiţiile capitale şi investiţiile în aparatură. Sperăm însă ca la rectificarea de buget să obţinem finanţare şi pentru aceste zone.

Un domeniu aparte al speranţelor mele ar fi relansarea proiectelor transfrontaliere cu România.

– Câte spitale sunt în Republica Moldova şi cum sunt ele structurale? Câţi medici sunt în spitale ?

– Sectorul spitalicesc este reprezentat de 82 spitale, 62 fiind deţinute de MS. Din acestea, 16 sunt spitale republicane cu asistenţă medicală de nivel terţiar. 34 spitale sunt deţinute de Consiliile raionale, iar zece de Primăria Chişinău. În ţară sunt 11 spitale Departamentale – subordonate altor ministere decât MS. Sectorul privat deţine nouă spitale. Pentru comparaţie, avem 2,32 spitale la suta de mii de locuitori, iar în UE media e de 2,56. În spitalele MS sunt 19 997 de paturi, 46,8% în Chişinău. Avem 884 000 de internări pe an, 88,3% fiind pacienţi asiguraţi.

În Republica Moldova activează 12 684 medici şi 27 378 de asistente medicale, datele fiind apropiate de media europeană, însă ne confruntăm cu aceleaşi probleme în domeniul resurselor umane ca şi multe alte ţări:

lipsa medicilor în rural şi concentrarea excesivă în urban;

insuficienţa cadrelor medicale în asistenţa primară şi un număr mare de medici specialişti;

calitatea scăzută a serviciilor;

motivarea scăzută etc.

În contextul elaborării Strategiei resurselor umane din sănătate, vom implementa un şir de reforme menite să amelioreze starea de lucruri. O problemă acută este migraţia medicilor şi a asistentelor medicale. Chiar dacă nu există date concrete referitor la migraţie, în instituţiile medico-sanitare începe să se resimtă lipsa cadrelor cu studii medii. Deoarece echivalarea actelor de studii pentru medici este un proces mult mai complicat şi mai îndelungat, migraţia medicilor este una controlată. Pentru cadrele cu studii medii însă, echivalarea actelor de studii este mai simplă şi ele se integrează mai uşor în sistemul european.

– În decembrie aţi semnat un parteneriat cu OMS. Care sunt priorităţile ?

– Colaborarea cu OMS este reglementată prin Acordul de Bază, semnat între Guvernul Republicii Moldova şi Biroul Regional al OMS pentru Europa în iulie 1994. OMS acordă asistenţă în baza Acordului-tip de asistenţă tehnică între Guvernul Republicii Moldova şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, semnat în 1992. Acordului Bienal de Colaborare 2008-2009 s-a cifrat la 1,8 mil. dolari, în decembrie fiind semnat un nou Acord, pentru 2010-2011, în valoare totală de 2,3 mil. dolari. Acordul vizează următoarele priorităţi: întărirea capacităţii administrative, sănătatea mamei şi copilului şi a reproducerii, supravegherea şi controlul bolilor contagioase – HIV/SIDA şi TB, maladiile majore necontagioase şi sănătatea mediului ambiant şi pregătirea pentru dezastre.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 15% [?]

Delia Budurcă

Dan Jinga, şeful Departamentului de Oncologie de la Spitalul Universitar Bucureşti şi preşedintele Comisiei de experţi din CNAS, vrea să aducă în ţară medicamentele esenţiale care lipsesc pacienţilor cu cancer, să repună România pe harta europeană a raportării în oncologie şi să extindă experienţa de standardizare şi raportare a Clujului la nivel de țară. Şi, în condiţiile grele de criză economică, să contribuie la performanţa supravieţuirii sistemului. Ca în oncologie. >>>

CV

Coordonator al Compartimentului de Oncologie Medicală și al Programului Naţional de Oncologie şi Hematologie din Spitalul Universitar

Preşedinte al Comisiei de experţi pentru oncologie şi hematologie din CNAS

1995 – UMF “Carol Davila”

sept. 2001 – specialist în oncologie medicală

ian 2005 – coordonator al Departamentului de Oncologie Medicală din Spitalul Universitar București

sept 2008 – medic primar

ian 2008 – doctor în medicină

– De ce ați ales această specialitate ?

M-am întâlnit cu specialitatea în 1991, ca student, şi nu m-am mai desprins de ea de-atunci. Mi s-a părut o specialitate de mare deschidere, o mare provocare, am simţit că e foarte mult de făcut, şi n-am greşit. La vremea res-pectivă era şi un suport extern destul de puternic pentru a aduce oncologia din România la nivel european, şi ca student şi rezident am beneficiat de multe granturi ale ESMO (European Society for Medical Onchology). La nivel european oncologia a fost și este extrem de organizată, practic toate ţările fac parte din ESMO și există un preşedinte pentru România. Preşedinţii din toate țările se întâlnesc în Elveţia, iau decizii comune.

– Ce s-a întâmplat în România de când sunteţi în acest domeniu ?

Au fost şi lucruri bune, şi mai puțin bune… Aş începe cu cele bune. În ’91, când am început stagiul în oncologie erau extrem de puţine citostatice în România, dureros de puţine. Nu existau foarte multe, ca astăzi, nici la nivel mondial, dar în România se găsea a zecea parte din citostaticele existente în lume. În toţi aceşti ani, prin efortul şi al societăţii oncologice dar şi al statului, numărul citostaticelor a ajuns să fie extrem de mare. M-am uitat în noua calitate pe care o am la Casă (Șeful Comisiei de oncologie, n. red.) câte medicamente s-au prescris anul trecut în ţară. Sunt 14 pagini de medicamente. De la medicamente care se scriau pe cel mult o jumătate de pagină A4, la 14 pagini! Eu zic că asta e partea cea mai bună, iar cine n-o recunoaşte zic eu că e răuvoitor. Între  timp a crescut şi finanţarea.

Tot o parte bună este faptul s-au mai deschis centre de oncologie, inclusiv acest Departament de la Spitalul Universitar. Sectoarele 5 şi 6 aveau o nevoie acută de un centru oncologic mare aproape de casă. A străbate Bucureştiul dinspre Militari către Institutul Oncologic este un dezastru. S-a organizat un nou Institut la Iași, centrele de la Timişoara şi Braşov au crescut, s-a dezvoltat mult domeniul paliaţiei.

– S-a tradus şi într-o creştere a speranţei de viaţă ?

– România nu iese din datele europene nici ca incidenţă, nici ca mortalitate. Suntem pe medie, cu o singură excepţie. Este bine că a crescut numărul cancerelor diagnosticate. Am aflat că există, şi am aflat că le putem trata. Acum doi ani erau
70 000 de pacienţi în tratament, iar în 2009 au fost 95 000.

Partea cea mai rea este mortalitatea prin cancer de col uterin. Şi programul de screening al Ministerului Sănătății încearcă să readucă depistarea de cancer de col uterin măcar la nivelul anilor ’90. Însă o politică inadecvat condusă în primii ani după ’90 a dus la creşterea mortalităţii pentru că a scăzut numărul cazurilor nou diagnosticate. România are un mare minus: se moare inacceptabil de mult prin cancer de col uterin, fără să avem mai multe cancere decât restul Europei. Dar cele diagnosticate târziu, mor. Rezultatele a ceea ce s-a început în 2008 mă aştept să apară abia în 2015 – 2016. Dar e bine că se face în sfârşit ceva, că în sfârşit am conştientizat ce înseamnă cancerul de col uterin măcar la nivel de specialişti, şi poate că şi populaţia, treptat, va înţelege. Pentru că deși tentaţia oncologului este de a drena banii către citostaticele pentru bolnavi, ca sistem trebuie să ai grijă în special de cei care sunt potenţial bolnavi, pentru că acolo salvezi mult mai multe vieţi.

– Cu câţi ani suntem noi în urmă la modul cum este gestionată problema cancerului, comparativ cu Europa? Există încă un decalaj ?

– Consider că e greu de cuantificat. Oncologia în Europa funcţionează datorită a cinci state, și în 1978, România a făcut parte din cele cinci. Nu degeaba Institutul Oncologic se numeşte prof. Trestioreanu. Ce face Europa astăzi este şi parte din ce a gândit acest profesor. Comisia de indicaţie terapeutică, prima încercare de stadializare sunt priorităţi româneşti care sunt extrem de puţin cunoscute. Deci poate că nu este nevoie să vorbim de cât de în urmă suntem. Suferim cel mai tare pentru că, avem legi bune, deşi le respectăm extrem de greu.

– De Registrul Național de Cancer se vorbește de câțiva ani. De este atât de complicată crearea lui ?

– Registrul Naţional a existat, dar după ’90 toată lumea a crezut – în aburii de atunci ai democraţiei – că nu trebuie să mai raportăm şi că raportarea este proastă. La fel, ce
s-a făcut între ’90 şi ’95 s-a văzut după 2000. Dacă te uiţi pe o raportare europeană, constaţi că România e aproape singurul stat care nu mai raportează la nivel european date despre cancer de ceva vreme. Ultimele conduceri de la nivelul Ministerului au încercat să reactiveze ordinul de raportare. Ordinul de raportare este din 1978, a fost înnoit de nenumărate ori, ultima dată în 2007. În continuare raportarea nu a funcţionat şi funcţionează greu. Pentru a rezolva cu raportarea am legat raportarea de finanţare. Cine nu raportează, nu primește banii! Nu aveam, practic, altă soluție.

În două luni, când vor începe datele să se acumuleze – pentru că de la 1 septembrie nu se va mai putea trata un pacient oncologic fără să îl raportezi – odată cu finanţarea se va face şi raportarea. Acum se raportează sporadic. Legarea de finanţare se face de la 1 iulie, însă am hotărât să lăsăm o perioadă de graţie, pentru că este vorba de 95 000 de pacienţi, şi nici un computer nu va putea primi în mai puţin de două luni toată această informaţie.

Poate dacă am urât ceva în viaţă a fost legenda meșterului Manole, în care munca este zadarnică și ești silit să o iei de la capăt. Și când am ajuns la nivelul Casei am zis: “hai să vedem care sunt ordinele în vigoare pentru oncologie din ultimii 20 de ani, nu din ultimii doi ani, şi cum putem clădi ceva bun pornind de la ordinele existente”.

Am fost surprins văzând ce au făcut celelalte comisii înaintea mea, faptul că toată lumea a mers pe ideea corectă: au adoptat ghidurile ESMO, avem scrisoare de aprobare din partea lor de a le publica şi utiliza în România, sunt traduse, s-a mers pe ideea de raportare – şi raportarea a crescut în calitate extrem de mult -, dar totul nu s-a finalizat. Actuala Comisie și-a propus să strângă ce s-a făcut până acum bun, să le pună una lângă alta şi să le ducă spre ceea ce dorim: finanţarea fiecărui caz, individual, şi raportarea acestui caz.

Să nu uităm că şi la Cluj există un Institut de același calibru ca în București, că şi prof. Chiricuţă a fost alături de prof. Trestioreanu în ceea ce s-a-ntâmplat bun în România, iar actualul model al CNAS se aşează pe ceea ce Clujul face din 1997. Am preluat datele existente acolo şi le vom duce la scară naţională. Clujul a standardizat toate schemele terapeutice pentru fiecare localizare, fiecare doctor intră într-un program de computer, astfel încât computerul păstrează datele cu ce s-a făcut pentru fiecare individ în parte, şi se poate face o statistică. Ei sunt singurii care raportează date pentru România. La nivel european nu apare România, apare Cluj County (Judeţul Cluj, n.red.). Deci dacă a apărut Cluj County pe acest sistem, trebuie ca într-un an, cel mult, să apară România cu toate datele.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Popularity: 14% [?]