Medica Academica

A fost şi este încă un caz dramatic, cum mor bebelușii arși în incubatoare, unul după altul. S-a întâmplat la Maternitatea Giulești, floarea maternităților din Capitală. Un caz trist în care s-a adunat laolaltă o succesiune nefericită de evenimente cu lipsa de responsabilitate cu care mulţi dintre noi ne facem treaba, specifică anilor de comunism sau detașării mioritice, și cu racilele adânci ale sistemului de sănătate. Sistem care crapă unde nu te aştepţi, ca o haină veche făcută dintr-un material mult prea purtat, rărit, care se rupe oricând, oriunde. La CF2, la Slatina, la Giuleşti, la Constanţa…şi mulţi oameni, inclusiv din sistem, spun că în orice moment se poate întâmpla ceva…

Procurorii pot scoate vinovații direcţi, acarii Păun de la macaz: asistenta supraaglomerată, cu prea mulți copii în grijă, lipsa unei alte asistente care să o înlocuiască, muncitorul iresponsabil care nu a izolat două fire într-o cameră unde se lucra cu oxigen, ideea sinistră de a încuia copiii cu cartela magnetică.

Ora la care s-a petrecut totul e, iarăși, absolut halucinantă: șase seara. Să ardă copiii și nimeni să nu-i vadă!

Am născut de două ori.
Prima dată n-am știut să verific asistentele și, când am desfășat copilul acasă, era plin de bube cu puroi la funduleț.
A doua oară nu m-am dezlipit de copil, a fost și la incubator pentru un scurt timp, ușa era deschisă și mă duceam permanent acolo să verific
cum e, dacă respiră
sau plânge.

Da, eram în spital, erau acolo niște oameni care pot şi trebuie să te ajute, care de multe ori te şi ajută, dar unde, de fapt, eşti pe cont propriu. Şi uneori, singur împotriva tuturor, cu Dumnezeu alături…

Am auzit medici care spun că ştiu că se fac operaţii cu instrumentar nesterilizat. Şi care îşi sfătuiesc apropiaţii să se opereze în Israel sau la Viena. Dar ceilalţi?…

Am vorbit acum câteva săptămâni cu o persoană care își aștepta de doi ani rândul la coadă pentru transplant. Nu uit lipsa de speranţă din ochii ei…Spunea că a fost infectată cu virusul hepatitei C la o operație banală, în anii ’80, într-un spital din Transilvania. În contrast, o știre din SUA spune că s-au stabilit despăgubiri de 500 de milioane de dolari într-un caz în care un pacient a fost infectat în spital cu virusul hepatitei C.

Responsabilitatea, de fapt lipsa ei, e prima cauză a tuturor catastrofelor. Nenorociri se întâmplă-n fiecare clipă, coincidenţe tragice, mai ceva ca în filme…dar responsabilitatea poate să le limiteze, să-ţi dea confortul de a şti că ai făcut tot ce e omeneşte posibil.

Sunt profesionişti care se luptă cu firicelul de viaţă şi copilaşi care au norocul să trăiască…Nimic nu se compară cu satisfacţia de a auzi plânsetul mic al bebeluşului după ce a stat inert pe masă…Îmi spunea un medic neonatolog: “Noi facem munca cea mai grea şi care nu se vede, pe ginecologi nu-i interesează copilul, ci să-l scoată oricum şi să ia banii… Şi noi ne chinuim să-i facem să trăiască…”

E trist că munca profesioniştilor nu se mai vede din cauza găurilor din halat. Prin ele se vede sistemul, gol şi schilod.

Totuşi, despre profesionişti continuăm să scriem. Despre cei care reuşesc, acolo unde majoritatea dau greş. Despre cei care perseverează, acolo unde cei mai mulţi renunţă. Despre performanţe, despre cei care continuă să viseze, să-şi dorească şi să croiască, printr-o muncă minuţioasă, un sistem bun, acolo unde asemenea catastrofe nu rămân decât un trist moment de aducere aminte.

Delia Budurcă

redactor șef

delia.budurca@tarus.eu

Popularity: unranked [?]

Delia Budurca

Redactor Sef

delia.budurca@tarus.eu

Se dă un buget. Pentru care plătesc un număr de cetățeni, din care consumă un număr de cinci ori mai mare de beneficiari. Trei sferturi din bani sunt cheltuiți în spitale, un sfert pe medicamente.

Cât mai rămâne pe pacient?

Și mai ales, pentru câți ajung banii?

Sunt datele fixe, matematice, ale unei ecuații implacabile, lipsită de sentimente. Așa e, avem dreptul toți la cel mai bun medic, la cel mai bun tratament, la cele mai moderne medicamente, la investigația care descoperă cea mai infimă urmă de tumoare. Avem dreptul la sănătate așa cum avem dreaptul la viață. Dar asta rămâne doar o pură teorie altruistă atunci când n-ai bani.

Sănătatea e și dreptul celui fără cunoștințe, fără pile, fără acces la internet, fără asfalt la poartă, la două ore distanță de mers cu Salvarea. Care e ultimul la coadă și e puțin probabil să ajungă la spital în timp util. Care nu protestează, fiindcă nu e obișnuit, și care se roagă să fie sănătos. Care n-a cotizat cine ştie ce, e drept, pentru că a muncit la colectiv şi mănâncă din ce creşte în grădină. Statul e și al lui, sau ar trebui să fie. Sau poate mai mult al lui.

În practică, sănătatea costă bani. Uneori, chiar foarte mulți. Și banii nu ajung să ne tratăm toți bine, modern, cu medicamente de ultimă generație.

Și-atunci, se tratează bine numai primii pe listă, premianții. Până unde ajung banii. Și-avem listă de așteptare pentru cancer și hepatită, dosare de boală care stau la coadă pentru a fi finanțate. Oameni disperați care sunt amânați și medici puși între ciocan și nicovală, chinuiți să împace misiunea nobilă în care s-au angajat sub jurământ și tragedia de‑a nu avea cu ce să lupte. Niște misionari hărțuiți și, în marea lor majoritate, oameni admirabili care se chinuie să lucreze într-un  mediu advers.

Cine poate, pleacă afară, să nu stea la mila fondului social și să se trateze și să se opereze la timp.  Cine poate, folosește o pilă să mai înainteze pe listă. Până la urmă, nici nu e de condamnat. E vorba de sănătate, uneori chiar de viață și în acest punct, ca și în dragoste, totul e permis.

Dar bugetul trebuie să asigure minimul tuturor. De câți bani sunt! Și cine poate și vrea mai mult, să plătească în plus.

Sunt milionari care își iau lunar insulină de mii de lei pe gratis. Poate spune cineva că și cotizează mult. Dar el și-o poate plăti, fără să facă un efort.

E-adevărat, suntem un popor de asistaţi, obişnuiţi astfel în decenii lungi de comunism. Ca exemplu, un primar dintr-un mare oraș spunea că aproape 200 000 din cei 300 000 de locuitori ai unui mare oraș primesc ceva de la Primărie.

Şi oricât încerci să tragi de plapumă, nu se întinde.

Că atâta e!

Și-atunci micșorăm porțiile de prăjitură. Și dăm negrese la toată lumea, iar diplomatul numai celui care chiar are nevoie de așa ceva. Că poate ajunge, până la urmă, la toți cei care au nevoie de diplomat.

La cât mai mulți. <<<

Popularity: 17% [?]

Delia Budurcă redactor șef delia.budurca@tarus.eu

Nu am auzit pe cineva mulțumit de sistemul nostru de sănătate. Nici medicii, care protestează plecând în masă unde văd cu ochii, nici asistentele medicale, care s-au consacrat în îngrijirea vârstnicilor italieni,  nici pacienții, care evită până în ultima clipă să ajungă la spital, și se roagă la Dumnezeu dacă totuși au ajuns. Nici directorii de spitale, care, fără buget, trebuie să joace mereu cartea supraviețuirii, și nici măcar firmele care fac businessuri conexe cu sistemul de sănătate, și care își iau banii de pe medicamente după un an de zile.

Dar sistemul rezistă, paradoxal, de ani de zile, în condiții limită, cu toate că nimeni, absolut nimeni nu e mulțumit de el. Să fie oare fatalitatea mioritică balcanică a resemnării împotriva inevitabilului? Să fie un sistem mai rezistent decât suma tuturor nemulțumirilor din care este constituit? Pentru că pare cel puțin ciudat că oameni care se luptă cu moartea și cu boli grave să nu poată face nimic cu niște reglementări și ordine administrative făcute, până la urmă, tot de oameni. Că toți specialiștii și mințile luminate puse cap la cap nu reușesc să finalizeze efortul de organizare necesar ca să se schimbe lucrurile în bine.

Și, până la urmă, nici nu trebuie să reinventăm roata. Doar să adaptăm modele care funcționează, verificate în afară. Dar nici asta se pare că nu merge la noi. Undeva, simptomele nu se leagă și pacientul nu răspunde la tratament, numai se cheltuie banii. Sistemul se îndreaptă spre un colaps așteptat și medicii care muncesc zi de zi în sistem îl văd și îl prevăd. Și, obosiți de efortul de zi cu zi al supraviețuirii, se uită la colegii lor care au plecat către zări mai bune.

De ce sănătatea e ultima redută a reformei? Pentru că numai proclamăm schimbarea și reforma până la demonetizare, dar nu avem, până la urmă, cu adevărat nevoie de ea. Decât la modul declarativ. Pentru că politica nu vrea să plătească prețul reformei în sănătate, cel mai scump. Pentru că, în fond, nu vrem să plătim, ci doar să beneficiem. Dacă se poate, pe gratis.

Spunea un medic intervievat într‑un material din acest număr că în 2010 e prima dată când nu vrea maximul. Când supraviețuirea e performanța supremă. Și că ceea ce face e încercarea de a pune cap la cap ceea ce au muncit alții. Care nu au reușit să mai finalizeze, astfel încât meciul s-a încheiat nul.

De ce sistemul nostru nu poate raporta, de ani de zile, cazurile de cancer la nivel european? Când o soluție simplă ca legarea raportării de finanțare a rezolvat problema. Și e numai un exemplu, pentru că asemenea noduri gordiene se întâlnesc la tot pasul.

Însă sabia trebuie să stea în mâna neînfricată a lui Alexandru Macedon. <<<

Popularity: 15% [?]

Abia mai zărim prin perdele de fum… abia mai distingem ceea ce este real de ceea ce este contrafăcut. abia mai vedem prin ceața aruncată de fumigene în media, abia se zăresc sforile care îi conduc pe cei care se mișcă pe scenă… Și când se împrăștie ceața, nu suntem siguri dacă ceea ce se vede este o imagine reală sau doar o hologramă, o imagine virtuală făcută de creatori specializați. Și totuși, în afara spectacolelor de fațadă de la televizor viața reală bate filmul, iar în noianul știrilor proaste, dure sau de-a dreptul oribile normalitatea devine o știre. care restabilește încrederea, optimismul, puterea exemplului bun. Atunci, zumzetul inutil al vedetelor de mucava ar trebui să dispară și cei care au ceva de spus să înceapă să vorbească. există cercetare în România! ar trebui să fie o știre! există oameni care încearcă să facă celulele canceroase vizibile pentru sistemul imun. aici, la București. Care publică în străinătate și sunt apreciați de mari nume ale științei de la Oxford. care au revenit sau vor reveni acasă din universități celebre. Și care lucrează, la propriu, într-un institut încăpățânat de pe malul dâmboviței.

Există oameni care au înțeles peste Ocean că cercetarea nu e o milogeală continuă pentru fonduri aruncate în vânt de stat, ci o investiție și un argument pentru viitor. că știința e putere, izvorul de bogăție al unei națiuni și că legătura dintre industrie și știință va face regulile în economia viitorului. Și care vor să revină acasă și să pună experiența lor pe masă! există spitale profitabile! cu profituri de ordinul milioanelor de euro. există oameni care au știut să atragă fonduri europene în sănătate și în cercetare. Și care au creat oaze de viață, sănătate și prosperitate în ariditatea sistemului românesc. am auzit profesori de la Oxford elogiind cercetarea românească. care cercetare?! În biochimie?! ce biochimie? Nu știam decât stereotipul cu copy paste. da, există și copy-pasteul. Face parte din noul stil de viață, asta e, trăim și în lumea lui copy-paste. dar există și valoare adăugată, în cercetare, în jurnalism, în medicină, în fiecare domeniu. Oameni în care merită să investești încredere, care merită să fie văzuți, cunoscuți și ascultați. Oameni care creează, care construiesc, care se luptă pentru ca ideile lor să capete formă reală. Și despre care, iată, vorbim iar în revistă!

Delia Budurca, Redactor Sef

Popularity: 23% [?]

Ne luptăm zi de zi cu traficul, cu grijile mărunte, cu birocraţia. Cu invidiile, cu răutăţile altora, cu oboseala. Cu limitele noastre, cu ale celorlalți. Ne luptăm cu ce ne dă viaţa, cu ce vrem noi de la ea. Ne luptăm să ne împlinim visele, cei fericiţi, care nu au renunţat încă la ele. Ne luptăm, până la urmă, cu noi înşine!

Unii se bat pentru un an, o lună, o zi de viaţă. Oana Pellea povestea că mama ei, care a smuls cinci ani unui diagnostic implacabil, i-a zis către sfârşit: “Viaţa e pe zile!”

Şi când viaţa e pe zile, o vedem cât e de preţioasă! Şi realizăm cât de bogat poate fi cel care are, în mâinile sale, puterea de a o dărui.

Sunt oameni care îşi trăiesc viaţa de parcă ar fi în misiune! Cu determinare, cu perseverență, cu energie, fără să se lase doborâţi de insuccese, de probleme mărunte, care trec de ele şi văd în mintea lor cum se încheagă zilele, una după alta, într-un sens unic, al întregului. Păsări Phoenix care reușesc să renască din propria cenușă și să construiască, și să se reconstruiască, interior, atunci când totul pare pierdut!

Sunt oameni care testează limitele vieţii, ale chirurgiei, ale ştiinţei. Care nu se sfiesc să ajungă acolo unde nimeni nu a ajuns vreodată. Care vor să facă din Terra Incognita un loc familiar. De ce?

Poate pentru că nu ştiu să renunţe la visul lor, poate pentru că e o soartă pe care şi-au ales-o, poate pentru că e o soartă care i-a ales!

Delia Budurcă

redactor șef

delia.budurca@tarus.eu

Popularity: 25% [?]

Nu o să mai fie un an mai bun de a profita de criză decât 2010. E ultima oportunitate în sănătate, cel puţin în viitorul apropiat şi previzibil. Pentru că, în 2010, încă o mai avem.

Dacă în alte domenii criza economică a curăţat piaţa de companiile slabe, în sănătate puţinătatea veniturilor şi ineficienţa cronică a folosirii lor a împins sistemul, uriaşul cu picioare de lut, nereformat de decenii, lăsat baltă de medici şi asistente, cu spitale insalubre, fără feşe şi dezinfectante, la limita subzistenţei.

Până acum măsurile privind reorganizarea în sănătate s-au lăsat aşteptate. Au fost numai povestite aşa, la televizor, ca să ne mai obişnuim cu ele, să nu ni se pară că o să plătim mult 5 lei consultaţia la medic, o dată pe an, când ne ducem, deşi tot noi plătim lună de lună, ani de zile, zeci de lei, şi nu beneficiem de nici un serviciu. Ba mai luăm şi medicamentele fără reţetă, fără compensare, direct din farmacie. S-a vorbit de coplată, descentralizare, pachet minim, asigurări private, pachet minim de servicii, ghiduri de diagnostic, marea informatizare. Sistemul moare, dar se predă greu. Acum, criza e o oportunitate. Poate singura.

Vinovaţi nu mai sunt autorităţile, partidele, managementul defectuos, ci un inamic neaşteptat, invizibil, dur şi inflexibil, care a venit aşa, ca o tornadă, şi a păpat toate resursele.

Între timp, sistemul privat a crescut încet, cu resurse puţine, parcă nebăgat în seamă. Trece acum prin prima fază de consolidare. Deja avem actori notorii, tranzacţii de zeci de milioane de euro, reţele naţionale, fonduri de investiţii care se bat să preia părţi din piaţa locală. Acum nu e mare, dar creşte. Şi va fi mare. În numai câţiva ani.

În farma nu prea mai e loc. Deja, primele 20 de companii ţin 80% din piaţă. Apetit de consolidare mai e, dar nu prea mai e cu ce să fie potolit. În schimb în zona serviciilor medicale lucrurile sunt încă la început. E loc destul.

Medicina va începe din nou să fie o afacere bună. Şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că la medicină trebuie să intre vârfurile unei generaţii. Pentru că din Facultăţile de medicină trebuie să iasă specialişti, oameni capabili să însănătoşească oameni. Să lupte cu boli necruţătoare, cu diagnostice implacabile, să adauge ani speranţei noastre de viaţă, cea mai mică din Europa. Să ne scoată din statisticile ruşinoase privind decesele evitabile, mortalitatea infantilă, incidenţa tuberculozei şi a hepatitelor.

Conform statisticilor, 50 000 din cele 250 000 de decese dintr-un an sunt decese evitabile.

Practic, unul din cinci români moare cu zile.

Până când?

Delia Budurcă

redactor șef

delia.budurca@tarus.eu

Popularity: 30% [?]

O moarte e o tragedie, o sută de mii de morți „doar o statistică”, e un citat ce-lebru al lui Stalin. Dar 355 000? Am ezitat puţin să-l citez pe Stalin, dar apoi m-am gândit că reprezintă o lecţie teribilă de istorie, o lecţie dură din devenirea umanităţii, aşa cum cancerul este o teribilă lecţie de viaţă.

În România sunt peste
355 000 de bolnavi de cancer, din care 4 000 sunt copii. Anual, alţi 2 000 de noi pacienţi sunt diagnosticaţi cu această maladie. Oameni cu familii, copii cu fraţi şi cu părinţi, care sunt confruntaţi cu acest diagnostic şi care se chinuie să ajungă la tratament. Şi care îl merită pe cel mai bun.

Conform celor mai recente analize de piaţă făcute de compania de cercetare Cegedim, piaţa de medicamente oncologice a crescut în 12 luni, încheiate în septembrie 2009, cu 59%, de patru ori mai rapid decât media generală a pieţei farmaceutice, care a avansat cu 15%. Şi aceste creşteri se tot întâmplă de câţiva ani, ceea ce arată că gradul de maturitate al pieţei este încă departe. Aici, maturitatea înseamnă acoperirea necesităţilor de tratament ale pacienţilor. Tratament care poate însemna viaţă.

Un cunoscător al segmentului de medicamente oncologice îmi spunea că această nișă este la jumătate din potenţial. Poate părea cinic, pentru că e făcută din perspectiva unui vânzător de medicamente, dar această evaluare dezvăluie tragedia umană din spatele subfinanţării. Dacă ai doi pacienţi şi buget numai pentru unul, pe care îl alegi? Cum îl alegi pe cel care merită să trăiască şi cel care nu? Sau alegi să-i tratezi mai prost, poate inutil, poate neadecvat, pe jumătate, dar pe amândoi. Şi să mai tai, astfel, câte ceva din zilele potenţiale ale fiecăruia.

Un raport american făcut pe două milioane de bolnavi de cancer – cât e populaţia Bucureştiului – arată că rata de supravieţuire în diferite ţări este direct proporţională cu bugetul alocat sănătăţii. Statele Unite alocă 13% din PIB, Marea Britanie 10%, în timp ce Algeria dă 4%, iar rata de supravieţuire e de câteva ori mai mare. În Europa, media alocărilor bugetare pentru sănătate este de 7%, iar statele est-europene contribuie semnificativ la reducerea acestei medii.

Noi am alocat în acest an sănătăţii 3,6% din PIB, procent care duce în spate şi datoriile rostogolite din ultimul trimestru din 2009.

Cât înseamnă acest procent în zile de viaţă per om?

Delia Budurcă

redactor șef adjunct

delia.budurca@tarus.eu

Popularity: 44% [?]

Comunicarea reală între toţi actorii domeniului sanitar, fie ei medici, pacienţi sau oficiali, ar putea fi un punct de pornire către un sistem sănătos. În societatea în care trăim, caracterizată de multe ori de agresivitate, egoism sau non-valoare, un model de comunicare a devenit din ce în ce mai rar. În România, medicul nu mai are disponibilitatea de a comunica corect și eficient nici cu pacientul, nici cu propriul său coleg, nici cu managerul sau subalternii. Volumul de muncă imens, rulajul mare de pacienţi şi presiunea problemelor financiare din sănătate îi sufocă practic pe doctori, reducând mult șansele unei adresări eficiente.

Aşa apar tensiuni de tot felul exprimate prin comunicare non-verbală, cu diverse grade de intensitate. Experţii străini au înţeles mai repede ce minuni poate oferi tehnica comunicării în context profesional, încercând să dezvolte această capacitate la tineri, încă de pe băncile facultăţilor. Tehnicile de vârf cum sunt robotica medicală sau telemedicina permit posibilitatea dezvoltării capacităţii de lucru în echipă a doctorilor, a luării unor decizii etice și prompte, spre binele pacienţilor, dar şi a propriilor cariere. Astfel, progresul tehnologic pe care l-a cunoscut medicina în ultimele decenii, îmbinat cu puterea cuvântului, poate reaşeza relațiile
medic-medic sau
medic-pacient pe baze sănătoase, spre binele tuturor. Chiar dacă și contextul social-
-economic, în care se desfăşoară actul medical în România, nu permite întotdeauna dezvoltarea acestor tipuri de interacţiuni, totuşi eforturi se fac.

Tot mai multe clinici găzduiesc cursuri speciale de comunicare sanitară, la care sunt invitaţi lectori străini, cu experienţă în domeniu, iar interesul medicilor este crescut. Informaţiile pe care le oferă aceste cursuri, cum este, de exemplu, cel legat de transplantul de organe, desfăşurat de curând la
Târgu-Mureş sau etica comunicării diagnosticelor grave, deschid noi percepţii în înţelegerea bolnavului din perspectivă holistică şi în oportunităţilor de strategie terapeutică. Astfel, noutăţile medicale, investigaţiile
de vârf, rezultatele activităţii ştiinţifice ar fi mult mai bine valorificate printr-o comunicare simplă şi directă între toţi beneficiarii.

IOANA GEORGESCU

redactor șef

ioana.georgescu@tarus.eu

Popularity: 53% [?]