Medica Academica

“Pune-mi în inimă,
Doamne,
iubirea de ştiinţă
şi de făpturile tale”
Din Jurământul
lui Maimonide

Pe 1 octombrie, la Institutul de Virusologie “Ștefan S. Nicolau”, a fost organizată o sesiune științifică, de comemorare a împlinirii a 90 de ani de la nașterea marelui om de știință Nicolae Cajal. În deschiderea evenimentului a avut loc o ședință festivă, prezidată de acad. prof. dr. Costin Cernescu, în cadrul căreia a fost evocată personalitatea profesorului Nicolae Cajal.

De asemenea, au rostit cuvântări, printre alții, prof. dr. Costin Cernescu, acad. prof. dr. Laurențiu Popescu, prof. dr. Ștefan Constantinescu (evocarea a fost prezentată de prof. dr. Monica Constantinescu), prof. dr. Irinel Popescu, dl. Aurel Vainer – președintele Federației Comunităților Evreiești din România etc. Cu această ocazie, Irina Cajal, fiica regretatului academician, a ținut un discurs emoționant din care reproducem cele mai reprezentative fragmente.

“Tata ar fi împlinit astăzi 90 de ani, el ar fi spus
3 ori 30. Cu o săptămână înainte de marea noastră despărţire mi-a dăruit un trandafir roşu , era 1 martie, şi mi-a şoptit cu acel aer glumeţ şi totuşi solemn pe care doar el ştia să- l aibă. «Te rog, Irina să nu-ţi pleci capul niciodată, să- ţi păstrezi demnitatea şi să nu renunţi la cel mai mare dar al familiei Cajal, bucuria de a face bine celorlalţi. Să faci bine este un imens privilegiu. E un privilegiu pentru tine, în primul rând». Aşa spunea tata atunci când cineva îi mulţumea pentru o mână de ajutor dată la greu.”

Academicianul Nicolae Cajal s-a născut în Bucureşti, la 1 octombrie 1919. Atras de misterele microbiologiei, s‑a format ca specialist microbiolog şi virusolog sub îndrumarea acad. Ştefan S. Nicolau. În 1966 a devenit profesor şi şeful catedrei de de virusologie de la Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti. Într o serie de confesiuni publicate în Caietele culturale ale revistei „Realitatea Evreiască”, acad. Nicolae Cajal mărturisea cu multă căldură şi modestie: „Munca la catedră am iubit-o mai mult decât munca din laborator.

Mulţi studenţi îşi aduc aminte de cursurile mele. Nu am făcut niciodata apelul, dar sala era plină. Am scris şi o serie de cărţi de popularizare a medicinei, a virusologiei. Împreună cu Radu Iftimovici am scris «Lumea visurilor». O tânără a citit, a cumpărat-o şi a ajuns medic virusolog”. Marea sa dragoste pentru ştiinţă s-a materializat în peste 400 de lucrări ştiinţifice din domeniul virusologiei, publicate în reviste din ţară şi de peste hotare, fiind şi coautorul numeroaselor monografii, manuale şi tratate de specialitate, unele dintre ele având premii academice. Dincolo de răceala acestor cifre, Nicolae Cajal a lăsat în urmă un model adevărat al savantului, dedicat cu pasiune meseriei sale. În discursul său comemorativ , fiica sa, Irina Cajal, relevă cel mai fidel această imagine. „Orice cercetător ştie că succesul în acest tip de activitate are drept componentă obligatorie orele petrecute în turnul de fildeş, departe de zgomot, de tentaţiile căminului, ale vieţii de libertate.

Mai există însă o dimensiune care creează şi alte obligaţii, apartenenţa la o comunitate a cercetătorilor, chiar nevoia de a face această comunitate mai coerentă, pentru ca nu doar micul său proiect să fie posibil, ci şi existenţa unor instituţii cadru în care să se formeze mai mulţi cercetători, existenţa unui punct de vedere favorabil din parte societăţii care investeşte în cercetare. Nicolea Cajal şi-a asumat un asemenea rol formal şi informal, care a permis crearea unui cadru instituţional şi a unui suport financiar pentru cercetarea medicală”.

Finanţarea cercetării

Din 1967 şi pînă în 1994, acad.Nicolae Cajal a fost directorul Institutului de Virusologie al Academiei Române, iar după această dată a fost vicepreşedinte al Academiei Române, conducînd Secţia de Ştiinţe Medicale.„În perioade dificile, cum fost cea de dinainte de 1989, dar şi după aceea, una din obligaţiile pe care tata şi le asumase era lupta pentru finanţarea cercetării, lupta pentru autonomia Academiei, a spitalului şi a Fundaţiei Elias.

Era un bun mediator şi, chiar dacă termenul este uşor neobişnuit pentru cercetare, era cel mai bun om de marketing pentru instituţiile de cercetare ale Academiei, unul din cei mai importanţi susţinători ai inovaţiei. Ca director de institut ca profesor, ca vicepreşedinte al Academiei, tata a ştiut să găsescă acele soluţii în care cu minimum de compromis să se obţină salvarea unor oameni de valoare, a unor instituţii, a unor aquis-uri ştiinţifice nepreţuite”, mărturiseşte Irina Cajal.

Creator de şcoală

Activitatea de om de ştiinţa a lui Nicolae Cajal a fost apreciată pe plan internaţional, mai ales prin prezenţa sa în multe asociaţii celebre de specialitate. Deşi a avut numeroase misiuni ştiinţifice peste hotare, acad. Cajal a considerat că locul său este în ţara în care s-a născut. Aici, în România, profesorul Nicolae Cajal a reuşit să creeze o adevărată şcoală de virusologie, remarcându-se prin îndârjirea cu care a susţinut activitatea de cercetare. A intuit exact nevoile acestei nobile munci.

„Nu doar pregătirea unui cercetător este extrem de complicată, ci şi susţinerea unei cariere, asigurarea conectării la mediul ştiinţific internaţional. Să faci toate aceste lucruri într-o stare de lipsă de fonduri aproape endemică este o bătălie pe un front nevăzut. Când, însă, la finele procesului, numărul de brevete de lucrări de recunoaşteri internaţionale este mare, atunci bătălia nu mai are importanţă, atunci totul este rezultatul. Chem, în memoria lui Nicolae Cajal, pe toţi cei care aparţin marii comunităţi a cercetării româneşti, să‑şi unească forţele, minţile, pentru a face posibilă continuarea activităţii tuturor şcolilor de cercetare care au făcut şi fac gloria gândirii în această ţară”, a subliniat Irina Cajal.

Curajul de a merge mai departe

Personalitatea complexă a acad. Nicolae Cajal a rămas în conştiinţa tuturor celor pe care i-a cunoscut și care l‑au cunoscut. „Moştenirea dr. Cajal este, mai presus de orice, o adevărată credinţă cu privire la respectul faţă de viaţa şi mintea omului. Fie ca memoria lui să rămână în minţile şi inimile noastre, desigur, alături de draga lui Bibi, argumentul care să ne redea speranţa, încrederea în noi şi în oameni, curajul de a merge mai departe, bucuria de a fi generoşi, buni cu ceilalţi, dragostea de viaţă şi plăcerea de a râde de prostie, chiar şi atunci când ni se întâmplă şi nouă. Nu uitaţi să râdeţi şi amintiţi-vă că doctoria pe care el o folosea pentru a ne scoate din impas era râsul şi o vorbă bună. Zâmbiţi şi iubiţi-i pe cei de alături şi când sunt nedrepţi cu voi. Nu uitaţi că tata spunea, chiar dacă, repet, ca să faci bine este un privilegiu pentru tine”, a subliniat Irina Cajal. Acad. Nicolae Cajal a fost şi preşedintele Fundaţiei Elias. A condus, din 1994, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.

Popularity: 90% [?]

Prof. Dr. Adi A. GARFUNKEL, Specialist Medicină Orală, Universitatea Ebraică şi Hadassah Ierusalim

Somitate pe plan mondial, profesorul Adi A. Garfunkel
s-a născut la București. A început cursurile şcolii de medicină în România, finalizându-şi studiile la Facultatea de Medicină Dentară din Israel, în anul 1963. De atunci, s-a remarcat printr-o bogată activitate medicală, ştiintifică şi universitară. A urcat toate treptele profesionale, ajungând profesor adjunct în medicină orală, în cadrul Universităţii din Pennsylvania şi decanul Facultăţii de Medicină Dentară din Ierusalim.

Între 1963 şi 2009 a primit o serie de titluri și medalii din întreaga lume pentru activitatea ştiintifică. Este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România. Face parte din mai multe societăţi științifice, printre care American Association of Oral Biology şi International Association of Dental Research. Conferenţiază şi ţine cursuri ca profesor asociat la mai multe instituţii de învăţământ superior din lume, printre care și România (Bucureşti, Iaşi). Este autorul unei imense liste cu lucrări şi studii de specialitate. Principiul la care s- a raportat în construirea carierei este: „Relaţia caldă cu pacienţii
trebuie să fie vitală”.

Scopul cercetărilor în domeniul medicinei orale sau al biologiei orale se îndreaptă către aprofundarea interrelaţiei, dovedită deja, sănătate sistemică – 
-sănătate orală. Desigur că prioritară este rezolvarea problemelor legate de sănătatea dentară / orală. Pentru a realiza un atare deziderat este necesară cooperarea cercetătorilor prezenţi şi viitori, identificarea căilor de investigare clinică şi aplicarea cercetării multidisciplinare.

S-ar potrivi, ca titlu general: “gura este oglinda sănătăţii noastre”. De exemplu, unul din proiectele cele mai excitante astăzi se concentrează pe dezvoltarea medicamentelor specifice pentru tratamentul cancerului de gură (squamous cell carcinoma). Realizările din domeniu sunt vaste, dar aş aminti “dicţionarul” proteinelor salivare. Aceste proteine constituie o primă barieră împotriva pătrunderii bacteriilor şi a viruşilor.

Saliva conţine peste 1000 de proteine, jumătate dintre ele fiind identificate şi în sânge. În prezent, se pot utiliza biomarkerii salivari pentru a diagnostica afecţiunile sistemice şi orale. Există indicaţii clare şi se continuă cercetarea posibilităţii de a controla glicemia la diabetici prin tratamentul bolilor parodontale, de exemplu.

Recent, cercetătorii din domeniu au identificat reţeaua genetică a dezvoltării dinţilor şi chiar gena responsabilă de una din malformaţiile congenitale ale feţei, şi anume, despicătura de buză (buza de iepure = cheilognato-scisis). Se pare că se preconizează, pentru viitor, chiar “construcţia” genetică a dinţilor şi a ţesuturilor dentare.

Porţi deschise

Chiar dacă subiectele de cercetare amintite par exotice, ele sunt subiectele anului 2009, şi aceasta este calea pe care o recomand şi o susţin. Astăzi este posibilă obţinerea de burse de cercetare, pe perioade lungi, pentru dentişti şi pentru dentiştii doctoranzi. De exemplu, NICDR-NIH în Bethesda, USA, acordă burse celor interesaţi, chiar dacă nu sunt cetăţeni americani. Şi Uniunea Europeană şi-a deschis porţile pentru proiecte asemănătoare.
Este rolul cadrelor universitare seniore să-i îndrepte pe cei tineri şi interesaţi către lumea minunată a cercetărilor. “Ca să creezi, trebuie să cercetezi.”

Interrelaţia orală sistemică

Facultatea de Medicină Dentară din Ierusalim aparţine Universităţii Ebraice şi Organizaţiei Hadassah. Se pune accentul, în mod special, pe cercetarea ştiinţifică, corpul didactic junior şi senior fiind nu numai încurajat să fie activ ştiinţific, dar şi să îşi publice rezultatele în literatura de specialitate internaţională. Pot utiliza un dicton puţin crud, dar adevărat: “publică sau dispari”.

Iată câteva exemple ale subiectelor cercetate în prezent: regenerarea şi însănătoşirea ţesuturilor orale, mecanismul şi fiziologia controlului durerii şi transmiterea neurală, proprietăţile antibacteriene ale materialelor dentare, biocompatibilitatea materialelor implantelor şi multe altele din toate domeniile. În cadrul laboratoarelor de cercetare ale facultăţii de medicină dentară au fost identificate noi gene, proteine, factori de creştere şi enzime, ca să menţionez numai câteva realizări. Interesul meu personal în cercetare se axează pe interrelaţia orală-sistemică, efectele secundare ale chimioterapiei, anemia cronică în thalassemia beta şi, în special, pe imunoglobulinele salivare la pacienţii cu transplant de măduvă osoasă şi la bolnavii de SIDA. Prin aceste cercetări am încercat să evidenţiez reconstituirea sistemului imun.

Colaborări universitare

De-a lungul anilor m-am bucurat să cooperez cu facultăţile de stomatologie din România, în special cu cele din Bucureşti şi din Iaşi. Cu decanii facultăţilor citate am organizat cursuri pentru studenţi, conferinţe comune cu corpul profesoral respectiv şi am participat cu capitole întregi, în cărţi din domeniile medicinei dentare.

În mod special trebuie să menţionez faptul că am organizat, împreună cu cele două facultăți, congrese internaţionale în România, la care au participat somităţi mondiale din domeniu. Dar cea mai valoroasă contribuţie la educaţia continuă din medicina dentară românească este reprezentată de revista Actualităţi Stomatologice (editor șef) ce apare deja de 10 ani, trimestrial, fiind distribuită gratuit la peste 6 600 de medici dentişti din toată ţara, dar şi studenţilor din anii clinici, oferind astfel accesul larg la informaţii moderne din literatura internaţională de specialitate.

Dinamica informaţiei

O măsură de-a îmbunătăţi învăţământul medicilor stomatologi o constituie punerea în contact direct a corpului didactic şi a studenţilor cu noile metode şi mijloace de tratament. Informatica actuală este uriaşă, necesitând un dinamism permanent, schimbări şi actualizări. Trebuie să înţelegem că o carte de ştiinţă, în momentul în care apare, este deja întrecută de realitate. O soluţie ar fi utilizarea curentă a articolelor ştiinţifice din literatura naţională şi internaţională, participarea la congrese şi educarea studenţilor, cu accent asupra necesităţii absolute a educaţiei continue.

Un dentist la 2 000 de persoane
Evaluarea numărului de studenţi, cu 1 200 absolvenţi a-nual, este apanajul Ministerului Sănătăţii. În mare, formula de 1 medic dentist la 2 000 de persoane ar fi suficientă.

Dezvoltarea specialităţilor
Specialităţile recunoscute din domeniul medicinei dentare în România vor contribui, fără doar şi poate, la dezvoltarea ramurilor respective. Specialiştii din domeniul ortodonţiei, chirurgiei maxilo-faciale, endodonţiei, parodontologiei şi proteticii dentare vor asigura tratamentul adecvat al populaţiei. Pe de altă parte, trebuie să realizăm că tratamentul acordat de specialişti este mai costisitor şi trebuie să fie sprijinit de un sistem de asigurare corespunzător. În plus, accentuarea specializărilor ne va obliga la o cooperare maximă între specialişti, cu scopul de a rezolva problemele pacientului “total”, şi nu doar “parţial”.

Elevii să ne întreacă

În ultimii 20 ani, învăţământul stomatologic din România a suferit o transformare uriaşă. S‑au deschis facultăţi noi, s-au îm-bunătăţit metodele de învăţământ, facilităţile clinice au fost reconstituite şi moderniza-te. Am fost martor la intro-du-ce-rea aparaturii moderne şi a materialelor moderne ce nu existau înainte. Cooperarea inter-na-ţio-nală îşi arată deja roadele; se recunosc deja tine-rii ce vor deveni cadrele universi-ta-re de mâine, mai bine pregătiţi, mai ambiţioşi şi mai curioşi. Aceasta este mândria noastră, a profesorilor: elevii noştri să ne întreacă şi să continue să dezvolte noua stomatologie.

Învăţământul de medicină dentară din România se desfăşoară conform unui curriculum aprobat de UE, iar diplomele eliberate de universităţile acreditate din România sunt “conforme”. România, reprezentată de Decanul Facultăţii din Bucureşti, Prof. Dr. Dragoş Stanciu, face parte din societatea europeană CECDO, ce are drept scop determinarea o-biectivelor şi tendinţelor dezvoltării medicinei dentare şi crearea de noi specialităţi stomatologice.

– Am citit că, în Israel, un medic are la dispoziţie un fond special, din bugetul spitalului, pentru a participa la congrese. Dacă aşa este, la ce valoare se ridică anual această sumă (în euro, în dolari)?
De ea beneficiază orice medic? Cum intră în posesia sumei (există nişte criterii)?
Cum se formează această sumă: de la stat? din asigurări private ?

Majoritatea spitalelor mari din Israel sunt legate de universităţi, devenind astfel, în mod obligatoriu, spitale cu orientare academică. Pentru a funcţiona în regim academic, spitalele necesită două condiţii de bază: învăţare şi cercetare. Medicii care aparţin acestor instituţii sunt obligaţi, desigur, să posede nivelul de cunoştinţe adecvat, foarte ridicat, pentru a-l transmite studenţilor. În plus, ei sunt cei care vor ştii să pună întrebările cele mai relevante practicii medicale şi, în mod natural, să devină şi cercetători. Situaţia este mult mai complexă
decât pare la prima vedere dar, în linii mari, am descris-o.

Întrebările care se pun sunt: cum atragem cadre universitare tinere? cum îi avansăm? cum îi păstrăm pe cei deja integraţi?

O selecţie naturală, sprijinită de un aparat administrativ-politic va atrage pe cei înzestraţi cu nivelul intelectual şi curiozitatea necesare pentru a deveni doctori, învăţători, cercetători. Nu vom umple stadioane cu ei dar vom crea un nucleu necesar pentru menţinere şi dezvoltare.
Unul din mijloacele implicate în acest proces la Spitalul Universitar Hadassah din Ierusalim (unde am fost educat şi crescut) este reprezentat de un fond pus la dispoziţia staff-ului pentru a participa la congrese internaţionale și conferinţe ştiinţifice, în cadrul unor activităţi academice diverse.

Salariile medicilor nefiind atrăgătoare, relativ la practicile private, sunt compensate prin acordarea acestor fonduri.
Doctorilor angajaţi în registrul academic li se rezervă între 300 (celor mai tineri) şi 500 USD lunar. Banii sunt administrati de un birou special care-i eliberează numai acelora ce aduc dovezi că vor lua parte la activităţile amintite. Participarea înseamnă ori că vor fi prezentatori ai propriilor cercetări, ori că au licenţă pentru integrarea în actvităţi ştiinţifice. În condiţiile acestea, sumele acordate nu sunt impozabile (limitat).

– Ce este anul sabatic în medicină ?

În fiecare al şaptelea an (anul sabatic – lumea a fost creată în şase zile, a şaptea fiind pentru odihnă), medicii aparţinând segmentului academic pot petrece această perioadă în instituţii clinico-ştiinţifice de nivele foarte ridicate, fără a fi ocupaţi cu activităţile zilnice dar dedicându-se, în mod total, cercetărilor, având un salariu asigurat de spitalul de origine. Şi o asemenea activitate este finanţată de un fond special, strict identificat şi controlat. Respectiva atitudine asigură dezvoltarea unui corp profesoral determinat, cu calităţi deosebite, şi cu însuşirea unor obligaţii maxime faţă de institutul ce le-a creat respectivele posibilităţi.

– În Israel, medicina dentară este privată 100%?
Sunt şi servicii acoperite doar de stat?
Plata serviciilor stomatologice se achită din asigurări private ?

În Israel, medicina dentară nu este 100% privată. Există o serie de societăţi de asigurare private ce oferă publicului tratamente dentare, prestate de către medicii dentişti afiliaţi acestor societăţi, gratis sau la preţuri minime, în ultima categorie intrând tratamentele chirurgicale sau ortodontice. În afara lor, statul asigură tratament dentar conservativ pacienţilor cu neoplasme ale regiunii cap-gât, trataţi cu radio– sau chimioterapie, celor care au suferit transplantări de organe sau de măduvă osoasă ori celor imunosupresaţi.

Chiar zilele acestea se poartă discuţii aprinse între Ministerul Sănătăţii israelian şi reprezentanţii medicilor dentişti privaţi, relativ la includerea tratamentelor dentare în planul naţional de asigurare a sănătăţii. Cu subiectul acesta rămânem în oarecare tensiune, aşteptând rezultatele discuţiilor. Dar, vă voi ţine la curent.

Popularity: 60% [?]

Prof. dr. Victor Voicu este directorul Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare şi şeful Catedrei de Farmacologie, Toxicologie şi Psihofarmacologie Clinică a UMF Carol Davila. Este membru al Academiei Române.

Premise

La modul general, farmacologia este o disciplină medicală care îi învaţă pe viitorii sau pe tinerii medici ce medicament să prescrie şi cum să-l administreze unui anumit pacient. Prescrierea este o importantă răspundere medicală. Ştiinţa medicamentului, prin complexitatea şi implicaţiile sale, presupune, poate mai mult decât alte domenii, şi o mai mare responsabilitate în plan etic. “Toate substanţele sunt toxice. Numai doza diferenţiază
un toxic de un remediu”, spunea, în secolul XV, Paracelsus.

Toxicologia studiază impactul substanţelor toxice asupra organismului, fie că acestea sunt substanţe medicamentoase în doze toxice, sau substanţe nemedicamentoase, pătrunse în organism în diverse contexte. O ramură a toxicologiei cu importanţă socio-medicală aparte este toxicologia clinică, care abordează etiologia intoxicaţiilor acute, diagnosticul clinic şi analitic al acestora, antidotismul şi tratamentul lor.

Personalităţi fondatoare

Şcoala de farmacologie a Facultăţii de medicină din Bucureşti a fost înfiinţată la sfârşitul secolului XIX, consolidându-se în anii ’40 ai secolului XX, odată cu venirea prof. dr. Alfred Teitel la conducerea catedrei de profil.
“În 1960, eram intern preclinic la Catedra de farmacologie, când am fost invitat de prof. Teitel la o discuţie care mi-a marcat cariera profesională. Acesta mi‑a sugerat ca lucrare de diplomă “Efectele colinergice ale atropinei la nivelul musculaturii striate”. Era vorba despre un mecanism care a fost descris pentru prima dată de marele om de stiinţă Daniel Danielopolu. Din acel moment, am început să lucrez în domeniul farmacologiei sistemului colinergic, activitate care s-a întins pe o perioadă de peste 40 de ani, incluzând farmacologia şi toxicologia compuşilor organo-fosforici. Profesorul Teitel, prin personalitatea sa, m-a ajutat să îmi definesc drumul profesional.

Un alt om de mare caracter şi profesionalism, cu care am avut şansa să lucrez a fost prof.dr. Emanoil Manolescu, care a polarizat în jurul lui un grup de oameni fideli. Acest grup, din care făceam şi eu parte, a înfiinţat, în anii ’90, revista Terapeutică, Farmacologie şi Toxicologie Clinică, ca un testament de continuitate. La ora actuală, această revistă, la al cărei prestigiu au contribuit şi contribuie prof. dr. Mircea Angelescu, prof. dr. Adrian Streinu-Cercel, conf. dr. Liviu Miclea şi altii, a intrat în circuitul internaţional al publicaţiilor medicale, fiind indexată în catalogul NLM (National Library of Medicine) – PubMed.

O altă personalitate care m‑a marcat este Claude Nicolau, eminent cercetător de care ma leagă o trainică prietenie. Acesta a pus, în anii ‘60, bazele Centrului de Radiobiologie şi Biologie Moleculară.
În 1964, m-am integrat în Laboratorul de farmacologie al acestui centru, lucrând la programe de cercetare impuse de necesităţile vremii: protecţie medicală antinucleară, radioprotecţie chimică şi reactivitate farmacologcică a organismului iradiat. Centrul a constituit nucleul pe baza căruia s-a format, în 1968, Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare.

Farmacologia, între clasic şi modern

Introducerea cercetării experimentale în medicină a determinat o evoluţie extraordinară, permiţând realizarea unei analize extrem de obiective a efectului şi înţelegerea sensului biologic al acestuia. Farmacologia a ajuns să îmbine metode analitice de măsurare a medicamentului în diverse lichide biologice, să măsoare parcursul medicamentului în organism, să-l determine, să-l identifice, să-l cuantifice, să afle cum se metabolilează, la ce nivel, ce enzime participă la acest proces, care sunt diferenţele dintre indivizi etc.

Astfel, treptat, a apărut şi s-a diferenţiat farmacogenetica. În prezent, în farmacologie s-a ajuns până la analiza receptorilor la nivel molecular şi a modului în care aceste entităţi pot fi controlate prin mijloace medicamentoase în scopul obţinerii efectelor terapeutice.
“În urmă cu câteva zeci de ani, chiar eu am susţinut lucrări care vorbeau de receptori ca despre o entitate teoretică macromoleculară, care ar conţine o componentă proteică. Acum se cunosc exact secvenţele moleculare, localizarea, structura spaţială etc.

Acestă noţiune – receptori în farmacologie – este extraordinară. Este vorba despre acea structură moleculară din organism care interacţionează cu medicamentul, generând un efect. În medicină, în special pentru farmacologie şi terapie, receptorii au o importanţă excepţională, asemeni ciclului lui Krebs pentru biologie.
Actualele programe naţionale de cercetare în care suntem implicaţi abordează aspecte de farmacogenetică, farmacocinetică clinică şi experimentală, corelaţii farmacocinetice / farmacodinamice ale diverşilor compuşi de interes terapeutic, corelaţii ale diverşilor descriptori moleculari cu procesele farmacocinetice etc.“

Nucleu universitar

“În 1992, am înfiinţat, în cadrul UMF «Carol Davila», Catedra de farmacologie şi toxicologie clinică, ca entitate de învăţământ, după 20 de ani de profesorat la Facultatea de Medicină din Craiova, unde înfiinţasem, de asemenea, catedra de farmacologie. În cadrul catedrei din Bucureşti am format un colectiv puternic: avem un profesor de toxicologie clinică, un conferenţiar de farmacologie clinică, un conferenţiar de psihofarmacologie, doi şefi de lucrări, un asistent universitar. Aceştia constituie nucleul pentru învăţământ şi cercetare în domeniu. Toxicologia clinică este un fel de reanimare a intoxicatului acut, într-un context clinic special. Reanimatorii sunt cei mai adecvaţi specialişti pentru tratamentul intoxicaţiilor acute, cu condiţia să urmeze o supraspecializare de toxicologie clinică (oficializată de Ministerul Sănătăţii).”

Studiile clinice în România

“Aş vrea să menţionez că farmacologia clinică intervine în cercetarea medicamentului atunci cînd metodele experimentale, denumite non-clinice, se încheie cu succes. Studiile clinice care sunt sponsorizate de marii producători de medicamente presupun cheltuieli imense. Descoperirea unui medicament nou necesită astfel investiţii de ordinul miliardelor de euro. Studiile clinice au rolul să definească proprietăţile farmaco-terapeutice ale noilor entităţi, caracteristicile clinice ale acestora (farmacocinetică clinică, tolerabilitate, efecte terapeutice specifice, comparaţia cu compuşi din aceeaşi clasă etc. sau, altfel spus, eficacitatea şi siguranţa).

Această activitate presupune prestigiu profesional, ştiinţă, corectitudine, exactitate, confidenţialitate. În România, comparativ cu alte ţări, se fac relativ puţine studii clinice, trendul este însă ascendent. Se realizează însă o serie de studii de fază II şi III, studii care implică o serie de comparaţii între produsul în studiu (A), produsul de referinţă (B) şi placebo (C). O mai mare amploare o au studiile de bioechivalenţă. Studiile de fază I, care se caracterizează printr-o complexitate aparte, se realizează într‑un număr foarte limitat.“

Cercetarea ştiinţifică
medico-militară

Am o experienţă de circa 50 de ani de activitate în cercetarea ştiinţifică de farmacologie şi toxicologie. Cariera am început-o în farmacologia experimentală. Am lucrat foarte mult şi în toxicologie experimentală. Toxicologia clinică am înfiinţat-o, ca entitate modernă de învăţământ şi de asistenţă medicală, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, cu sprijinul Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare. Simbioza între cadrele de specialitate din armată, toxicologi, farmacologi, analişti şi medicii de la Spitalul de Urgenţă s-a dovedit extrem de performantă şi de productivă.

Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare are ca obiectiv principal protecţia medicală împotriva armelor de distrugere în masă (CRBN – agenţi chimici, radiologici, biologici şi nucleari). Instituţia elaborează metode pentru situaţii critice – accidente chimice, nucleare, epidemiologice, biologice etc. Spre exemplu, în 1974 am brevetat un antidot pentru intoxicaţii cu substanţe organofosforice. Acestea din urmă pot avea duble întrebuinţări: unele, mai puţin toxice, se folosesc ca insecticide, altele, extrem de toxice, sunt preconizate ca substanţe toxice de luptă (SARIN, TABUN, SOMAN, VX), care se găsesc în arsenalele multor ţari. Ele au fost folosite împotriva oamenilor în războiul dintre Iran şi Irak, dar şi în Afganistan. În prezent, lucrăm la un nou proiect ce presupune îmbunătăţirea acestui antidot.

Proiecte în lucru

În cadrul cercetării naţionale, avem în lucru câteva proiecte câştigate de echipele noastre. Este vorba despre un proiect în farmacogenetică: cercetarea medicamentelor cu metaboliţi activi, în corelaţie cu particularităţi individuale şi cercetarea răspunsului condiţionat de impregnarea hormonală la antipsihotice. Un alt domeniu este legat de studiul medicamentelor în cazul penetrării barierei hematoencefalice.Creierul are o barieră capilară specifică, impermeabilă, diferită de restul corpului, prin care nu pot trece decât anumite substanţe, cu anumite caracteristici.

Doar între 3% şi 5% dintre medicamentele cunoscute penetrează acestă barieră. Creierul se apără fantastic de invazia chimică a xenobioticelor. Este fascinantă capacitatea organismului de a se apăra, fie prin împiedicarea penetrării substanţelor chimice, fie prin îndepărtarea activă a substanţelor care au pătruns, prin acţiunea unor pompe de eflux. De alt-fel, această temă a fost propusă recent ca program de cercetare pentru următorii patru ani în cadrul activităţilor COST ale Fundaţiei Europene pentru Ştiinţă (European Science Foundation), în care suntem implicaţi.

Armă sau scut?

Farmacologia şi toxicologia sunt lumi uluitoare. Acest instrument formidabil care este medicametul, folosit corespunzător, poate da rezultate remarcabile. Astfel au fost şi sunt salvate milioane de vieţi. Omul nu este nemuritor. Aşa a fost creat. Depinde însă cât trăieşte şi, mai ales, cum. Medicamentul poate deveni mijloc terapeutic sau armă împotriva omului. Depinde cum este folosit. Acesta este mesajul pe care îl transmitem studenţilor încă de la primele cursuri.

Puţini cercetători

“România are din ce în ce mai puţini cercetători în farmacologie (experimentală şi clinică) şi încă şi mai puţini specialişti în toxicologia clinică. După ’89, împreună cu alţi profesori de farmacologie şi cu sprijinul Ministerului Sănătăţii, am reuşit să impunem rezidenţiatul de farmacologie clinică, cu o durată de patru ani. Acum sunt deja vreo 80-90 de specialişti.

Ce loc vor avea ei în sistemul de sănătate? Problema este că, la ora actuală, nu se formează farmacologi experimentatori în cercetare non-clinică, deoarece este nevoie de structuri specifice de cercetare organizată. În lipsa unor mentori şi a unui interes profesional şi instituţional, acest lucru este foarte dificil. Individul care se simte atras de un domeniu se formează, dacă are resurse, interes şi context. Consider că România are nevoie de un institut naţional de farmacologie care să aibă ca obiectiv cercetarea şi dezvoltarea medicamentului. Este absolut necesar pentru nivelul acestei ţări şi al cetăţenilor ei.“

Medicamentele orfane

În general, domeniul antidoturilor reprezintă aşa‑numitul domeniu al medicamentelor “orfane”. Ele nu au o utilizare curentă de amploare. Intoxicaţiile se produc accidental, cu o frecvenţă relativ redusă în condiţii obişnuite, dar în situații necontrolabile (accidente, acte teroriste etc.) pot căpăta o amploare neobişnuită. Din punct de vedere economic nu există interes în acest domeniu, dar statele au obligaţia să asigure resurse minime de antidoturi, seruri antitoxice etc. De asemenea, țările trebuie să-şi organizeze ca-pa-ci-ta-tea de a reacţiona adecvat în condiţii critice, prin preplanificarea resurselor umane şi materiale.

Generalul Victor Voicu este membru titular al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe Medicale. A absolvit Facultatea de Medicină Generală, UMF “Carol Davila” în 1962. Între anii 1968 şi 1987 a condus Laboratorul de Farmacologie şi Toxicologie, din Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare. De atunci şi pînă în 2001 a preluat comandamentul Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare Bucureşti. S-a remarcat printr-o vastă activitate ştiinţifică, fiind autorul a peste 350 de articole ştiinţifice publicate în ţară şi în străinătate. Este şi deţinătorul a unui număr de 25 de brevete de invenţie. De-a lungul carierei sale a fost premiat cu o serie de medalii, distincţii şi a primit titluri Doctor Honoris Causa. Este membru al multor societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate, printre care al European College of Neuropsychopharmacology, American Pharmaceutical Scientists, American Chemical Scientists. Este preşedintele Societăţii Române de Farmacologie terapeutică şi Toxicologie Clinică. Profesorul Victor Voicu este coautorul unui articol care va fi publicat în prestigioasa revista Basic&Clinical Pharmacology&Toxi-cology, Casa de Editură Wiley Blackwell, cu titlul “Toxocinetica și toxodinamica organofosforicelor versus farmacocinetica și farmacodinamica antidoturilor oximice”.

Popularity: 82% [?]

A cincea ediție a Tratatului de Chirurgie, apărut sub redacţia profesorului Irinel Popescu, a fost lansată, de curând, la Biblioteca Academiei Române. Lucrarea, o adevărată operă medicală, publicată de Editura Academiei Române, cuprinde 10 volume, la scrierea cărora care au participat sute de specialişti români şi chirurgi de marcă ai ţării.

Nu lipsesc nici nume importante din medicina internaţională. Preşedintele Academiei Române, dl Ionel Haiduc, a declarat evenimentul drept unul dintre cele mai importante din viaţa medicală a României.

Primul volum din serie este dedicat Urologiei şi a fost coordonat de prof.dr. Mihai Lucan. Prof.dr. Alexandru Bucur, coordonatorul volumului III, de Chirurgie Oromaxilofacială, a declarat că lucrarea prezintă o experienţă de peste 25 de ani a Clinicii de Chirurgie Oromaxilofacială din cadrul Spitalului Clinic „Prof. dr. Theodorescu”, desfășurată pe plan naţional şi internaţional.

„Aduce în faţa medicilor conceptul de calitate a vieţii, restabilirea atât a fizionomiei, cât şi a funcţiei aparatului dentomaxilar. Acest tip de chirurgie, care lucrează la nivelul feţei, lăsa în trecut urme ce nu permiteau o reinserţie socială optimă a bolnavilor”, a subliniat coordonatorul acestuia. Prof.dr. Theodor Horvat, coordonatorul volumului IV, dedicat Patologiei Chirurgiei Toracice, a menţionat că acesta cuprinde 46 de capitole cu 25 de autori. Sunt prezente şi semnăturile unor autori străini, cum ar fi prof.dr. Walter Klepetko, şeful Departamentului de Chirurgie Cardio-Toracică şi Transplant Pulmonar, Vienna Medical University, Allgemeines Krankenhaus, precum şi ale altor doi chirurgi cardio-toracici din aceeaşi clinică, dr. Shahrokh Taghavi şi dr. Clemens Aigner. Prof. dr. Corneliu Sabetay a prezentat o scurtă recenzie a celui de-al cincilea volum, care abordează două specialități operatorii: Chirurgia pediatrică și Chirurgia ginecologică.

La rândul său, prof. dr. Radu Vlădăreanu, şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie, Spitalul Elias, a punctat faptul că autorii acestuia s‑au gândit, în timpul structurării informaţiei, atât la pregătirea medicilor tineri care termină facultatea, cât şi la cea a rezidenţilor care dau examene de specialitate. Chirurgia plastică şi reparatorie fiind o specialitate de mare viitor, coordonatorul volumului VI, prof.dr. Ioan Lascăr, a declarat că domeniul în speță a devenit extrem de „vizibil”, iar tehnicile lui pot fi valorificate din plin şi în cadrul altor specialităţi chirurgicale.

Prof.dr. Radu Deac, şeful Centrului de Chirurgie Cardiovasculară de la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant Târgu-Mureş, a menţionat că volumul VII, Chirurgia cardiovasculară, prezintă şi tehnici internaţionale. „Este vorba despre tratarea marilor urgenţe, a endocarditei infecţioase, a anevrismelor, a transplantului cardiac etc.”, a afirmat profesorul Deac. Volumul VIII, Chirurgie generală (partea I, A, B) a fost elaborată sub redacția prof. dr. Irinel Popescu.

Opera continuă tradiţia chirurgiei românești, care a început în a doua jumătate a secolului trecut, prin ediţiile apărute sub coordonarea unor personalităţi im-portante din medicina românească: prof. dr. Nicolae Hortolomei și prof. dr. Ioan Țurai, acad. Teodor Burghele, acad. Eugen Proca şi prof. dr. Nicolae Angelescu. Prima ediţia s-a tipărit prin anii ‘50, iar în 2001 a văzut lumina zilei cea coordonată de prof.dr. Angelescu.

Acad. Dumitru Radu Popescu, directorul Editurii Academiei Române

Tratatul de chirurgie este cel mai ambiţios proiect realizat, în ultimii ani, la Editura Academiei Române. Apariţia lucrării consemnează o dată importantă în istoria tratatelor româneşti de medicină. Le mulţumim profesorilor care ne-au dăruit această carte, un superlativ al valorii ştiinţifice medicale din România. Câţi ani de viaţă au dăruit României chirurgii care semnează acest tratat? Sute! Sperăm ca în anul care vine să putem reedita acest tratat monumental, prin care ştiinţa românească stă alături de marile valori europene. Îi multumesc doamnei Doina Argeşanu pentru dăruirea şi performanţa profesională dovedite cu prilejul apariţiei lucrării.

Prof. dr. Irinel Popescu

Cele zece volume ale seriei reprezintă zece discipline chirurgicale; chirurgia generală are însă două volume, în timp ce ginecologia şi pediatria au fost cuprinse împreună într-un singur volum. Lucrarea reflectă stadiul la care a ajuns medicina romînească. Înainte de orice, tratatul oglindeşte experienţa autorilor, remarcabilă în majoritatea cazurilor şi cu nimic mai prejos de standardele internaționale.

Prof. dr. Radu Deac
Alături de o bază materială din ce în ce mai competitivă, chirurgia cardiacă are nevoie de profesionişti. Asimilarea şi adaptarea progreselor ştiinţelor reclamă un sistem cu un nou tip de specialităţi cât şi reformarea algoritmului de instruire.

Prof. dr. Constatin Ciuce

Misiunea universităţilor pentru grija faţă de viitorii specialişti trebuie să fie primordială. În ceea ce priveşte o viitoare lucrare la care vom participa şi noi, vom avea în vedere o alcătuire cât mai unitară şi o structură superior organizată atât din punct de vedere didactic, cât şi profesional.

Popularity: 75% [?]

Richard Satava este profesor de chirurgie generală şi unul dintre oamenii ce au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea tehnologiei în domeniul chirurgical. În luna octombrie a vizitat România cu ocazia congresului internaţional SMIT 2009.

Interviu realizat de Dr. Olivia Sgarbură, Institutul de Boli Digestive şi Transplant Hepatic Fundeni

– Domnule profesor, am avut ocazia să vă ascult la Boston, dar iată că v-am cunoscut la Sinaia, cu ocazia congresului internațional al SMIT 2009 (Society for Medical Innovations and Technologies). Citind CV-ul dumneavoastră am fost impresionată, printre multe altele, de faptul că aţi facut să coexiste cariera medicală cu cea militară. Consideraţi că a fost un avantaj sau poate, dimpotrivă, un impediment ?

Cred ca a fost un mare avantaj. Unul dintre principalele motive este faptul că, în medicina militară, există fonduri mai importante pentru cercetare, pe lângă cele care provin de la National Institute of Health (NIH), care se preocupă în special de medicamente, trialuri clinice şi zona farmaceutică.

În medicina militară suntem preocupaţi îndeosebi de aspectele practice, inginereşti. Dacă n-ar fi fost medicina militară, nu ar fi existat chirurgia robotică sau realitatea virtuală, pentru că NIH nu ar fi investit în acest domeniu. Numai guvernul investeşte în ele prin intermediul medicinei militare. Alt aspect ce trebuie menţionat ar fi că nu există diferenţe între îngrijirile de sănătate de rutină, pe care le asigurăm civililor, şi cele pe care le oferim militarilor.

În afara câmpului de luptă, totul este la fel. Ceea ce putem oferi, în con-di-ţii extreme, soldatului aflat pe teritorii îndepărtate, unde nu are acces la îngrijiri de sănătate, sau celui aflat pe câmpul de luptă, constituie un subiect de interes pentru cercetarea militară. De aceea, numeroase inovaţii realizate de-a lungul timpului s-au născut în mediul militar. Acolo unde riscurile sunt extreme, putem încerca ceva nou. Altfel, chirurgia vasculară, neurotraumatologia sau agenţii hemostatici n-ar fi existat azi.

– Percepţia asupra unei cariere academice este uşor diferită în SUA faţă de Europa. Aparent, în SUA, mobilitatea este încurajată, faţă de Europa, unde mai totul se bazează pe o atitudine ceva mai conservatoare. Dumneavoastră aţi profesat peste tot în SUA, inclusiv ca profesor la Yale şi Washington University. Credeţi că acest dinamism este stimulativ pentru o carieră academică sau constituie un dezavantaj în crearea unei structuri stabile ?

Cred că răspunsurile la această întrebare nu se exclud reciproc. Avem suficientă populaţie şi suficiente universităţi încât să putem oferi ambele alternative. Datorită investiţiilor financiare ale guvernului am avut ocazia să finanţăm proiecte de cercetare pe care nu le vedem în alte ţări. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că Uniunea Europeană a făcut un lucru extraordinar cu programul FP-7 şi aproape că egalează ceea ce facem în SUA. 90% din ceea ce se întâmplă în SUA este, în aceeaşi măsură, conservator, nimeni nu adoptă nimic până nu este dovedit, fără echivoc, a avea o bază ştiinţifică. Pe de altă parte, 10% din cercetare este antreprenorială şi cu risc înalt. Datorită acestui fapt şi datorită cantităţii mari de proiecte de cercetare, există mobilitate, dar ea este scoasă în evidenţă şi de presa care dorește să arate mereu ceea ce este nou.

– Aţi alocat o parte importantă a muncii dumneavoastră tehnologiilor. Ce vi s-a părut atractiv la acest domeniu, dincolo de ceea ce este evident ?

Sunt două aspecte extrem de atractive. În primul rând, poţi să le oferi oamenilor, individual, soluţii care fac diferenţa, doar inventând ceva nou. După 35 de ani de chirurgie convenţională, am început, în ultimii 15 ani, să fac ceva avansat, continuând în acelaşi timp să practic chirurgia. Drept urmare, am putut să remarc aceste diferenţe. Şi mai este şi un al doilea aspect. Când descoperi ceva ce e foarte, foarte nou, poţi să provoci o schimbare incredibilă la nivel populaţional. Dacă, peste 10 ani, inventez o nouă tehnologie, pot aduce schimbări în viaţa a milioane de oameni, mult mai mulţi decât aş fi putut ajuta practicând doar chirurgie.

Siguranţă
 versus risc

– Ați fost manager de programe şi director al multor programe de tehnologie medicală la Yale-NASA şi la Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA), Virginia. Care au fost provocările acestor funcţii ?

Funcţia de director de programe a fost ceva cu totul nou pentru mine.Până atunci făcusem practică clinică, trialuri clinice şi cercetare de laborator. Când ajungi director de programe trebuie să renunţi la aproape toate acestea. Ceea ce face un manager de programe este să primească bani de la guvern şi să găsească proiectul de cercetare adecvat în care să investească. Este un fel de capitalist. Trebuie să-i găsim pe cei mai buni şi să-i finanţăm.

DARPA, spre exemplu, este o organizaţie unică în lume pentru că decizia se bazează doar pe ceea ce doreşte managerul de programe. Se face o analiză duală, dar decizia finală este apanajul directorului. Sunt manageri cărora li se permite să ia oricât de mulţi bani e nevoie şi să investească într-un proiect în care cred, dar trebuie să lucreze cu oamenii până se realizează proiectul. În mod normal, atât în Europa cât şi în SUA, deciziile se iau de către comisii.

Dar dacă este vorba de un proiect de mare risc, o comisie nu va face pasul de a şi-l asuma, în timp ce un singur individ poate risca orice vrea el. Aşadar, cea mai mare parte a instituţiilor realizează proiecte cu risc mic, ce nu pun în pericol nici banii, nici pacienţii, dar care produc doar o schimbare. Pentru modificări de anvergură, trebuie să-ţi asumi riscuri pe măsură. După zeci de ani petrecuţi în mijlocul pacienţilor, asigurân-
du-mă că aceştia nu trec prin nici un risc, a trebuit să deprind acest nou fel de a aborda viaţa: să uit de siguranţă şi să inventez ceva nou, cu orice preţ.

Să crezi 
în propriile idei !

– De-a lungul carierei dumneavoastră aţi lucrat cu nenumăraţi oameni. Cum vă alegeţi colaboratorii şi ce calităţi căutaţi la oamenii cu care lucraţi ?

Din punct de vedere al managerului de programe, mă orientez după originalitate, impactul proiectului de cercetare şi imaginea ştiinţifică. De asemenea, trebuie să te uiţi la oameni şi să-i evaluezi în funcţie de două coordonate. Pe de‑o parte, cât de buni au fost în activitatea de cercetare în trecut, dacă au mai lucrat în proiecte ambiţioase de cercetare.

Nu-mi pasă dacă au reuşit sau au eşuat, e important să aibă experienţă. Pe de alta parte, trebuie să te uiţi în ochii lor, să vezi dacă ei cred în ei înşişi sau în propriile lor idei. Există persoane care nu cred în ideile lor, dar banii îi vor, oricum. Din punct de vedere al cercetătorului sau al clinicianului, trebuie să apreciezi calitatea celor pe care îi ai lângă tine: dacă nu fac ceea ce trebuie, nu mai lucrezi cu ei, dacă fac o muncă de calitate, continui să lucrezi cu ei şi să-i promovezi.

– Sunteţi, de asemenea, membru în numeroase comitete educaţionale.
Cum vedeţi dumneavoastră procesul educaţional în chirurgie ?

Educaţia, ca multe alte deziderate trece, în prezent, printr-o revoluţie. În primul rând, din punct de vedere tactic, există două perspective. Pe de-o parte, didactica tradiţională cu prelegeri şi testări dă rezultate. Acum, încercăm să măsurăm continuu parametri care sunt importanţi pentru medici: capacitatea lor de comunicare cu alţi oameni, cât de buni sunt profesional, cât sunt de capabili să lucreze în echipă, dacă iau decizii care sunt morale şi etice. Nu am mai avut oportunitatea asta până acum. Putem să măsurăm o groază de parametri noi.

Nu mai depindem de un mentor care evaluează, subiectiv, un medic tânăr. Pe de altă parte, acum avem posibilitatea să facem simulări de laborator. Până acum, chirurgia se învăţa în sala de operaţie, în timp ce toate industriile, mai puţin medicina, făceau cursuri de laborator şi simulări: industria aviatică, militară, textilă etc. Acum putem să „antrenăm” şi noi doctorii la simulatoare până ating un nivel-prag de experienţă şi abia apoi să opereze pe oameni. Mutăm curba de învăţare din sala de operație în laborator. Este o revoluţie extrem de importantă.

– SUA cunoaşte, în prezent, reale reforme ale sistemului de sănătate. Ce părere aveţi despre noul plan pentru sănătate ?

În SUA au inventat foarte multe tehnologii în medicină, care se aplică în practica zilnică. De pildă, un implant ocular costă peste 10 000 de dolari, în India 40 de dolari. Noi vrem o rată de reuşită de 100%, India se multumeşte cu 95%. Noi facem mai mult decât trebuie ca să asigurăm acest 100%. Diferenţa de 5% reuşite este responsabilă de 95% dintre costuri. India consideră că 95% e mai bine decât deloc, în timp ce noi nu ne dorim să scădem nivelul de la perfect la aproape perfect şi să ajungem la 40 dolari. Reforma în sănătate va fi discutată încă mult timp de-acum încolo, pentru că sunt şi lucruri bune, dar şi mai puţin bune.

E nevoie de experţi, care să aibă nu numai experienţă politică, ci şi experienţă clinică.
Avem nevoie de o schimbare, dar nu cred că forma ei actuală va aduce suficiente beneficii financiare cu o calitate acceptabilă. Totuşi e plăcut că există o nouă direcţie, însă e nevoie şi de opinii noi din partea experţilor în domeniu.

– Am lăsat dinadins la final o întrebare care le-ar oferi o idee asupra spectaculoasei dumneavoastră conferinţe şi celor ce nu au avut ocazia să o asculte în direct. Cum este medicina, respectiv chirurgia viitorului ?

Chirurgia se schimbă aşa cum s‑a schimbat medicina în ultimii 400-500 de ani. Astăzi se face multă chirurgie deschisă, mai puţină laparoscopică, şi mai puţină robotică şi aproape deloc NOTES. În viitor, în zece ani, spre exemplu, vom vedea foarte puţină chirurgie deschisă, multă laparoscopică şi robotică, dar şi mai multă radiologie intervenţională sau cyberknife. Noi, chirurgii, trebuie să fim deschişi la schimbare şi să fim chiar noi cei care realizează intervenţii prin noile tehnici.

Să învăţăm din lecţia chirurgiei vasculare, care, astăzi, se bazează pe inserţia de stenturi, dar care depinde de radiologul intervenţionist. Peste 20 de ani, nu vor mai exista chirurgi de transplant, ci vor opera chirurgii generalişti sau urologii, pentru că organele vor proveni din celule stem ale pacientului şi nu va mai trebui să prevenim respingerea. Alte noi tehnologii vor eradica procedurile vechi: autoanestezia inspirată din hibernarea animalelor, spre exemplu, va înlocui anestezia de astăzi. În viitor, ne vom orienta şi spre hiperspecializare: de la efectuarea de către un chirurg a 20 de tipuri de operaţii la una singura, dar realizată perfect.

Sesiune de Realitate Virtuală şi Tehnologie Robotică

A 21-a conferinţă internaţională a Societăţii pentru Inovaţie şi Tehnologie Medicală (SMIT) a fost găzduită la Sinaia. Dr. Călin Tiu, în calitate de preşedinte al conferinţei, a “reuşit” o organizare spectaculoasă, reunind în incinta Cazinoului Sinaia multe nume de elită din ţară şi din lume, atât medici de chirurgie generală, ginecologie, urologie, chirurgie vasculară, cât şi specialişti din industria de tehnologie medicală.

Prof. dr. Irinel Popescu a fost preşedintele Comitetului Ştiinţific. Sir Alfred Cuschieri a deschis conferinţa cu o prelegere despre progresul nanotehnologiei. Sesiunile de Realitate Virtuală, Tehnologie Robotică şi Endoscopie Operatorie au stârnit interesul audienţei, așa cum atelierul de NOTES a adunat numeroşi medici, dornici să stăpânească acest nou abord. Printre invitaţi s-au mai numărat: prof. dr. Richard Satava, prof. dr. Eiji Kanehira, prof. dr. Alberto Arezzo, prof. dr. John Boggess, prof. dr. Constantin Ciuce, conf. dr. Cătălin Vasilescu, dr. Victor Tomulescu, dr. Adrian Lobonţiu, dr. Cătălin Copăescu. Ultimul eveniment ştiinţific al SMIT a avut loc la Viena, iar cele care l-au precedat s-au desfăşurat în tărâmuri de excepție ale lumii cum ar fi Trondheim, Tel‑Aviv, Barcelona şi Shanghai.

Despre prof. Richard Satava

Este din 2002 profesor de chirurgie generală la University of Washington în Seattle şi din 1996 la Universitatea Militară de Ştiinţe Medicale, Bethesda, Maryland. Între 1997-2002 a deţinut poziţia de profesor şi la Universitatea Yale. De asemenea, a ocupat funcţii de director de programe în Tehnologie Biomedicală Avansată la Agenţia de Proiecte de Cercetare Avansate în Apărare (DARPA), Arlington, Virginia, de consilier special de tehnologii medicale avansate, Comandamentul de Cercetare şi Material Medical al Armatei SUA, Ft. Detrick, Maryland, de director la Centrul Comercial Spaţial pentru Tehnologie şi Informatică Medicală Yale-NASA. Deţine peste 10 decoraţii militare, este membru şi membru de onoare în peste 30 de societăţi ştiinţifice, a publicat 200 de articole în jurnale ştiinţifice internaţionale şi a prezentat peste 400 de conferinţe pe teme de tehnologii medicale şi chirurgie avansată.

Science et Vie consacră spaţii largi roboţilor

Tehnologiile de vârf intră în preocupările celor mai celebre publicaţii din lume. Revista franţuzească Science et Vie dedică chiar un număr special (nr. 247 din octombrie 2009) inteligenţei artificiale, sub titlul “Secolul roboţilor”. În cadrul acestui număr special, jurnaliştii francezi fac un tur complet în jurul sus-citatei tehnologii, începând cu roboţii de casă şi pînă la cei care operează în sălile de chirurgie. “Roboţii sunt pretutindeni şi nu putem să-I ignorăm”, spun ziariştii de la Science et Vie.

Popularity: 67% [?]

Peste zece mii de tineri, din care 6 779 de studenţi şi 1 959 de rezidenţi urmează cursurile Universităţi de medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca. Prin curricula de învăţământ medical adoptată şi schimburile de experienţă cu prestigioase universităţi din Europa, instituţia de învăţământ clujană îşi aduce o contribuţie însemnată la creşterea performanţei medicale din România. Domnul profesor Constantin Ciuce, 
rectorul UMF “Iuliu Hațieganu” ne-a oferit un amplu interviu despre rolul și activitatea instituției pe care o conduce.

Prof. dr. Constantin Ciuce este medic primar chirurg, chirurgie generală și vasculară.

Este director al Centrului de Formare în Microchirurgie din cadrul UMF Cluj-Napoca.
Are o bogată activitate în cercetarea experimentală și în cea clinică, fiind și președinte sau membru în numeroase asociații profesionale naționale și internaționale.
De asemenea, este investigator principal într-un studiu clinic internațional multicentric.

– Care sunt valorile pe care şcoala clujană de medicină le- a păstrat şi astăzi şi pe care le transmite noilor generaţii de medici ?

Omenia. Respectul pentru înaintaşi, faţă de omul bolnav, față de colegi. Simţul măsurii, al aprecierii valorii, al prestigiului profesiei. Judecata clinică, evoluţia profesională, tendința de progres. Totul și toate, urmărind dezvoltarea ştiinţelor medicale, datorie sfântă faţă de şcoală.

– Care sunt personalităţile me-dicale care au urmat cursurile UMF
“Iuliu Haţieganu” ?

Făcând excepţie de la istoria recentă, menţionăm câteva personalităţi, cele mai multe apar-ținând „generaţiei de aur” cunoscute, ca şi ctitori ai universităţii: Iuliu Haţieganu (1885-1959), cel mai strălucit clinician din Transilvania, primul decan al Facultăţii de Medicină, primul profesor care a susţinut cursuri în limba română, punând bazele sistemului de învăţământ superior în limba română la Cluj; Iuliu Moldovan (1882-1966), fon-datorul şcolii de igienă şi sănătate publică Cluj-Napoca, mem-bru corespondent al Academiei Române; Valeriu Bologa (1892-1971), prestigios istoric al medicinei din Europa; Victor Papilian (1888-1956), personalitate marcantă a şcolii clujene de medicină în domeniile anatomo-patologiei și histologiei; Ioan Goia (1892-1982), întemeietorul învăţământului de semiologie în România; Teodor Goina (1896-1985), profesor de elită în învăţământul farmaceutic din Cluj; Victor Preda (1912-1982), membru al Academiei Române; Erwin Popper (1906-1974); Octavian Fodor (1913-1976), întemeietorul gastroenterologiei române, membru al Academiei Române. Dintre absolvenţii generaţiilor de după 1940, s-au validat, în ţară sau în străinătate personalităţi medicale ce şi-au câştigat un prestigiu binemeritat. Ei îşi vor găsi loc, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat în istoria medicinii.

– Având în vedere integrarea europeană, consideraţi că tradiţia didactică ar trebui completată cu o serie de alţi parametri cum ar fi: abilităţile de comunicare, capacitatea de lucru în echipă, necesare viitorului medic? Cum vedeţi acest aspect ?

Legat de prelegeri, sunt în favoarea păstrării profesorului în amfiteatre. Cred însă că modul de transmitere a cunoştinţelor trebuie schimbat. Monologul profesoral, unidirecţional, dinspre catedră spre student şi-a avut rostul lui în timpurile în care sursele bibliografice erau deficitare. În prezent, internetul şi bibliotecile înzestrate corespunzător sunt la îndemână fiecărui student, pentru obţinerea informaţiei specifice.

Nici o carte însă şi nici o pagină de internet nu pot înlocui profesorul înzestrat cu darul predării, capabil să iscodească mintea tinerilor studenţi, să-i motiveze, să-i determine să-şi pună întrebări, să-i ajute să descopere cum pot ajunge la un diagnostic corect, de ce capcane să se ferească, ce să evite pentru a nu greşi şi, mai ales, în baza experienţei profesionale proprii, cum să înveţe din greşeli. Profesorul este cel care poate deveni model pentru generaţiile de tineri, dacă izbuteşte să convingă, prin prestigiul profesional, prin generozitatea împărtăşirii experienţei şi prin respectul pe care, oferindu-l, îl primeşte din partea pacienţilor săi .

În ceea ce priveşte testarea, prea mult testăm “cât au memorat” studenţii şi nu “ce au înţeles” din ceea ce au reţinut; dacă sunt sau nu capabili de asociaţii în amalgamul de cunoşţiinte pe care le deţin; dacă ştiu sau nu “cursul nostru”, indiferent de anul editării lui. Sunt convins de binefacerile pentru formarea profesională şi pentru practica medicală de cunoştiinţele dobândite în domeniile: abilităţi de comunicare, capacitatea de lucru în echipă etc.

În unele dintre universităţile de medicină există cursuri care acoperă această tematică. Din cauza masificării învăţământului medical, este dificil de crezut că practică clinică este eficientă în însuşirea acestor cunoştinţe.
Putem încerca să împrumutăm, din psihologie, un mijloc de învăţare prin jocuri de simulare – games simulation – , pentru a facilita însuşirea practică a acestor noţiuni indispensabile în activitatea unui medic.

– Aveţi schimburi de experienţă cu universităţile prestigioase din Europa? În ce constau acestea? Ce proiecte aveţi ?

Schimburile de experienţă cu prestigioase universităţi din Europa se realizează în cadrul acordurilor de cooperare bilaterală (cu 15 universităţi europene, dintre care putem aminti: “Ignacz Semmelweis “University of Medicine, Budapesta, “Albert Szent Gyorgy“ Medical University, Szeged; Université «Pierre et Marie Curie» Paris VI, Franţa; Université “Claude Bernard”, Lyon I, Franţa; Universität Leipzig, Germania; Université Libre de Bruxelles, Belgia).

De asemenea, în cadrul programului de învăţare pe toată durata vieţii (Lifelong Learning Programmed) avem acorduri semnate cu aproximativ 60 de instituţii europene de învăţământ superior, în cadrul cărora se realizeză mobilităţi pentru studenţi şi doctoranzi, în ambele sensuri, precum şi mobilităţi pentru cadre didactice (misiuni de predare şi stagii de perfecţionare) şi personal administrativ, tot în ambele sensuri.Precizăm,de asemenea, că numărul de mobilităţi care se efectuează în universitatea noastră prin programul Erasmus, în particular, şi prin celelalte programe în care suntem participanţi (CEEPUS, free moover, programele AUF etc.) este în creştere, ceea ce reprezintă o dovadă a aprecierii de care ne bucurăm şi care aduce beneficii de imagine şi de prestigiu universităţii noastre.

Dintre proiectele de viitor pe care le avem menţinez:doctorate în cotutelă, parteneriate în proiecte de cercetare, schimburi de experienţă privind managementul academic, creşterea mobilităţilor academice pentru cadre didactice şi studenţi.

– Câţi studenţi străini pregăteşte UMF “ Iuliu Haţieganu”? Ce facilităţi acordaţi medicilor străini să înveţe în România ?

În prezent sunt înscrişi 2148 de studenţi străini. Ei aparţin spaţiului european şi ţărilor non UE. Aceștia beneficiază de aceleaşi facilităţi ca şi studenţii români privind accesul la spaţiile de învăţământ, biblioteca, condiţii de examen identice . Au posibilitatea să înveţe în limba engleză sau franceză.
Căutăm să-i integrăm în comunitatea studenţilor români prin crearea de oportunităţi de colaborare prin asociaţiile studenţeşti.

Cred că este important să-şi creeze relaţii de prietenie, în spiritul respectului reciproc. Crescând împreună pot construi, în prezent, punţi peste ani. Fac parte din generaţiile care vor fi responsabile de sănătatea popoarelor lor şi pot da sens real “ Europei unite”.

– Ce ar trebui îmbunătăţit în mediul universitar românesc ?

Debarasarea de false valori. Recâştigarea demnităţii corpului profesoral. Crearea cadrului de asigurare a calităţii în formarea studenţilor prin convertirea finanţării pe student echivalent în finanţare multianuală. Crearea de standarde specifice pe specialităţi şi ierarhizarea universităţilor şi a corpului profesoral după valoarea reală. Finanţare în funcţie de clasificarea ierarhică.

Responsabilizare în acordarea diplomelor de absolvire. Suport financiar pentru cercetare. Creşterea autonomiei universităţilor în politica de resurse umane şi în recompensa salarială a angajaţilor în funcţie de performanţă. Susţinere financiară prin proiecte guvernamentale pentru modernizarea infrastructurii. Orientarea către piaţa forţei de muncă şi asigurarea fexibilităţii în restructurare în funcţie de solicitările acesteia.

– Intenţionaţi (sau aveţi) ca în programa de învăţământ să introduceţi cursuri de pregătire privind folosirea tehnologiilor de vârf (telemedicina, de exemplu) ?

Oferta educaţională a universităţii include învăţarea prin simulare, utilizând, pentru studenţi, rezidenţi şi medici specialişti tehnologii de vârf din domeniul ATI, medicina de urgenţă, chirurgie laparoscopică, diagnostic şi tratament endoscopic etc.
Intenţionăm să dezvoltăm, în viitor, acest domeniu care permite însuşirea corectă, de gesturi şi atitudini necesare viitorului medic. Privitor la telemedicină, suntem deschişi oricăror proiecte de colaborare.

– Domnule profesor, ce reprezintă UMF “ Iuliu Haţieganu” în peisajul universitar românesc de medicină?

UMF “Iuliu Haţieganu” reprezintă un model care, păstrân-du-şi nealterate valorile tradiţionale, doreşte să stea la aceeaşi masă cu universităţile europene adevărate şi ţinteşte spre recunoaştere internaţională. De asemenea, suntem un spaţiu academic în care ne străduim să convingem că singura autoritate recunoscută este cea bazată pe prestigiul obţinut prin realizările proprii. Este mediul prin care, şcoala medicală clujeană, continuă să trăiască şi să se dezvolte, perpetuându-şi crezul. Reprezintă locul în care prezentul respectă trecutul şi se străduieşte să construiască viitorul.

– Cum aţi caracteriza învăţământul universitar românesc
de medicină?

Judecat pe ansamblu, este sufocat de el însuși, insuficient finanţat, în mare măsură neperformant, golit de modele, necaptivant pentru generaţiile tinere.
Aspect pozitiv: în universități există resurse umane, concertizate prin reprezentanţi ai unor generaţii diferite, care conservă valorile fundamentale ale şcolii româneşti de medicină și sunt capabile să resusciteze spiritul studenților.

– Care sunt paşii pentru integrarea învăţământului clujan 
în învăţământul european?

Curricula adoptată, ECTS, standarde înalte, autoevaluarea calităţii şi corectarea neajunsurilor, schimburi de studenţi şi de cadre didactice, participarea ca membru in asociaţii ale universităţilor europene, deschidere către nou, flexibilitate, internaţionalizarea ofertei educaţionale etc.

Popularity: 100% [?]

Învăţământul universitar medical din România oferă tot bagajul de cunoştinţe teoretice şi practice de care un tânăr medic are nevoie pentru a-şi practica meseria. Deschiderea pe care a avut-o România odată cu intrarea în Uniunea Europeană s-a reflectat şi asupra mediului universitar. 
Din 2010, rezidenţii pot face stagii în spitalele din Franţa.

Tinerii medici rezidenţi au avut oportunitatea să cunoască sistemul medical european, să se perfecţioneze şi să aducă în spitalele româneşti această experienţă. De anul viitor, rezidenţii români au posibilitatea să urmeze un stagiu de pregătire de un an într-un spital franţuzesc, pe baza unui formular de candidatură. “Este vorba de un schimb de experienţă prin care medicii români să-şi însuşească standardele europene spitaliceşti şi să revină în ţară pentru a le implementa la nivel local”, a declarat dr. Emil Matei, medic specialist chirurg, Institutul de Boli Digestive şi Trans-plant Hepatic.

Depunerea candidaturii începe din 18 martie 2010. Stagiul durează un an, începînd din 2 noiembrie (trebuie completat anul) şi până pe 31 octombrie (trebuie completat anul). Printre condiţiile de acceptare a candidaturii se numără: vârsta maximă 35 de ani, cunoaşterea foarte bună a limbii franceze, scrisoare de corespondenţă între medicul român, care a trimis rezidentul şi cel francez, care îl primeşte în stagiu etc. În cazul acceptării, medicul rezident primeşte 1450 de euro, iar gărzile şi orele suplimentare se plătesc separat (formularul poate fi descărcat aici)

Radiologia intervenţională, 
o tehnică de vârf cu multe beneficii

dr. Mihai Creţeanu,
radiolog, rezident , Spitalul Purpan, Toulouse

Acesta îşi desfăşoară activitatea în Departamentul de Neuroradiologie, în cadrul echipei prof. Christophe Cognard

– Cum aţi câştigat bursa la Toulouse ?

Bursa a fost atribuită de către societatea CIRSE (Cardiovascular and Interventional Radiological Society of Europe), societate profesională de radiologie intervenţională. Aplicaţia a fost făcută pentru un stagiu de pregătire în neuroradiologie, în special neuroradiologie vasculară. Acest domeniu este unul destul de puţin dezvoltat în România, fiind necesare aparatură de înaltă performanţă şi consumabile foarte scumpe.

– Care sunt deosebirile dintre sistemul de rezidenţiat franţuzesc şi cel românesc ?

Pot să vă ofer informaţii numai în ceea ce priveşte rezidenţiatul în radiologie. Durata de pregătire este tot de cinci ani (la fel ca în România), au module fixe de şase luni (diferit) şi trebuie să se rotească între mai multe servicii (Urgenţe, Neuroradiologie, Radiologie Generală). Același lucru se întâmplă şi la noi. Una din diferenţe este că trebuie, obligatoriu, ca unul dintre stagii să se desfăşoare în afara centrului de bază şi un altul într-o disciplină clinică.

– Ce credeți că ar putea România să preia din res-pectivul sistem? Ce ar putea fi aplicat la noi, în mod realist, în specialitatea dumneavoatră ?

Ar trebui preluată mobilitatea. În acest sens există chiar un proiect personal (X-change) care se află în dezbatere în cadrul Societăţii de Radiologie şi Imagistică din România. Proiectul are ca obiectiv dezvoltarea profesională a rezidenţilor de Radiologie şi Imagistică Medicală, cu scopul de a cunoaşte şi de-a aprofunda diferitele subspecialităţi ale disciplinei, prin mobilitatea lor în diferite centre universitare (clinici universitare, centre de excelenţă, centre de imagistică în domeniul privat). Prin intermediul acestui program rezidentul va putea să-şi aleagă cu deplin discernământ stagiul opţional, care este ultimul stagiu al curriculei de pregătire.

– Cât este de important să avem medici bine pregătiți în radiologie intervenţională ?

Radiologia intervențională este o subspecialitate de înaltă performanță în diagnostic şi terapie, în care tehnici minim invazive, cu indicaţii precise şi bine argumentate clinic, pot face ca, la costuri asemănătoare, sau chiar mai mici, să se poată obţine beneficii (diagnostic și terapie în aceeaşi procedură, reinserţie socio-profesională mult mai rapidă, calitatea vieţii) faţă de metodele tradiţionale.

– Ce anume v-a impresionat la colegii francezi ?

Atitudinea în faţa rezolvarii cazurilor. Activitatea medicală se desfăşoară într-o permanentă comunicare între colegi (în ca-zurile dificile, cel putin două-trei păreri) şi interdisciplinar (de exemplu: reuniuni între neurologi, neurochirurgi, neuroradiologi, neuroanestezişti).

O gardă la radiologie, plătită cu 100 de Euro

Dr. Bogdan Dorobăţ,
medic primar radiologie intervenţională, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti

În 2005 am lucrat ca rezident de radiologie timp de şase luni în clinica de neuroradiologie a prof.dr. J. Chiras din Spitalul Pitiè-Salpêtriére, Paris. Am avut toate documentele medicale traduse în franceză şi legalizate, m-am înscris în Colegiul Medicilor şi la Universitatea de Medicină din Paris (unde am plătit o taxă de aproximativ 400 euro pentru şase luni). Am avut inclusiv carnet de rezident. Salariul meu era de 1250 euro/
/lună, iar dacă vroiam puteam să fac gărzi pe radiologie cu 100 euro/gardă. Suma asta o primeam ca medic extracomunitar.

Un medic rezident francez primea în jur de 2000 euro. Un medic specialist avea 4000 euro/lună, plus 500 euro/gardă. Programul era de opt ore, cu o pauză de masă la prânz. Una din marile diferenţe faţă de România era faptul ca acolo medicul nu este aglomerat. Are unul-trei pacienţi/zi plus eventual ceva consultaţii (nu în fiecare zi). Are timp să se ocupe cum trebuie de fiecare pacient, să stea de vorbă cu el, să-i explice şi să-i răspundă la întrebări. Totul se face pe bază de programare (exceptând urgențele). Programul pentru toată săptămâna este stabilit de vinerea dinainte. Rezidenții erau repartizaţi pe zile şi se roteau când lucrau pe aparate.

Nu era nici o problemă să ne înlocuim între noi. Acolo medicul nu se ocupă de partea de aprovizionare cu materiale (licitaţii), de făcut referate, rapoarte de activitate şi alte hârtii. Pentru asta există personal administrativ. Săptămânal aveau loc întâlniri cu medicii din alte specialităţi colaboratoare (neurochirurgie, ortopedie), cu care se discutau cazurile. Relațiile cu profesorul şi medicii titulari erau corecte. Nu comunicau prea mult extraprofesional. Văzând că am destulă experienţă, am fost lăsat să intru singur în sală din primele zile. Erau obişnuiţi cu medici din diferite ţări şi aveau destulă răbdare şi întelegere. Fiecare medic specialist își avea biroul personal, cu calculator conectat la internet.

Ce cuprinde dosarul:

• Scrisoarea de candidatură, cu motivele solicitării
• Formularul de candidat
• Detalii privind titlurile şi lucrările, precum şi stagiile din spitalele româneşti sau din străinătate
• Scrisoarea şefului serviciului (secție, departament, spital etc.) din Paris care autorizează stagiul în subordinea sa
• Asigurarea că singurul său candidat sunteţi dumneavoastră
• Scrisoarea oficială a decanului Facultăţii de Medicină unde aţi obţinut diploma de doctor, cu recomandarea acestuia pentru candidatură
• Copie legalizată conformă cu cea emisă de Ambasada Franceză pentru actele de şcolarizare
• Certificarea şefului de secţie din România care atestă primirea dumnevoas-tră înapoi după stagiu
• Certificat medical de la Ambasada Franceză
• Extras de naştere original
• Trei fotografii de identitate

Notă: actele trebuie autentificate la notariat

Popularity: 85% [?]

Adriana Condorăţeanu, Andrei Cernomaz,
 Raluca Bercea, Gianina Rusu, Traian Mihăescu
Disciplina de Pneumologie UMF Iaşi

Tusea convulsivă este o afecţiune acută, infecţioasă, a tractului respirator , având drept caracteristică semiologică accesul paroxistic de tuse.

Agentul etiologic, Bordetella pertussis a fost izolat în cultură, pentru prima oară, de Jules Bordet şi Octav Gengou, în 1906.

La om, tusea convulsivă a mai fost asociată, ca forma de manifestare clinică, şi infecţiei cu Bordetella parapertussis. În fapt, genul Bordetella cuprinde, în prezent, şapte specii – B. pertussis, B. parapertussis, B.bronchiseptica, B.avium, B.hinzii, B.holmensii și B. trematum –, majoritatea speciilor fiind patogene pentru om în anumite situaţii particulare (de tipul deficitelor imune).

Anterior disponibilităţii largi a vaccinului specific, tusea convulsivă este o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate în rândul copiilor. Raportările cazurilor de tuse convulsivă au scăzut cu 99% după introducerea vaccinului pertussis combinat cu diftero-tetanic, în anii 1940(1). În ciuda programelor de imunizare în masă prin administrarea vaccinurilor anti-pertussis, în copilărie, se observă faptul că imunitatea scade în timp şi adulţii redevin susceptibili la boală. (2)

Personalul sanitar constituie o problemă aparte, asociind un risc crescut de a contacta boala şi de‑a o transmite pacienţilor suscep-tibili; în prezent există un vaccin
booster/rapel, eficient şi sigur, pentru adolescenţi şi adulţi, care ar putea fi recomandat de rutină acestei categorii populaţionale.

Situaţia internatională

La nivel global, se estimează o incidenţă de 50 milioane de cazuri anual (90% din ele în ţările dezvoltate)(3), valoarea raportată fiind însă considerată inferioară celei reale.(4,5,6)
În SUA, incidenţa a crescut începând cu anii 1980, realizând vârfuri cu o periodicitate de doi-
-cinci ani; cele mai multe cazuri sunt raportate ca survenind în perioada iunie-septembrie. În intervalul 1980-2005, incidenţa raportată în SUA s-a mărit pentru toate grupele de vârstă; deşi cea mai mare creştere a fost raportată la adolescenţi şi adulţi, incidenţa anuală raportată rămâne mai mare la copiii de sub un an, cu o valoare de 55,2 cazuri la 100 000.(2)

Mortalitate si morbiditate:

Copiii prematuri şi pacienţii cu afecţiuni cardiace, pulmonare, neurologice, asociază un risc mai mare de complicaţii datorate infecţiei pertussis: pneumonii, insuficienţa respiratorie, convulsii, encefalopatie şi deces.(7,8,9,10) Relativ frecvent survin complicaţii de tipul: otită medie, pneumonie de aspiraţie, hemoragie subconjunctivală şi sclerală, peteșii faciale, epistaxis, hemoragii la nivelul SNC, sincopă, complicaţii neurologice (datorate, în principal, hipoxiei înregistrate în timpul acceselor paroxistice de tuse şi apnee), emfizem subcutanat, pneumotorax, hernii ombilicale/inghinale, prolaps rectal, incontinenţă urinară, fracturi costale, deficit ponderal (din cauza vărsăturilor).

Agent etiologic

Bordetella pertussis, agentul etiologic al tusei convulsive, este un cocobacil gram negativ, aerob, cu tropism pentru epiteliul respirator. Această proprietate este explicată prin producţia unor proteine cu rol de adeziune, precum hemaglutinina filamentoasă (HF) şi pertactina, ce facilitează legarea de celulele epiteliale respiratorii. Microorganismul are capacitatea sintezei unor factori cu rol patogenetic de tipul toxinei pertussis – considerată cel mai important factor de virulenţă pentru boala la om, o toxină cu structura clasică tip A/B, ce influenţează calea adenilat-ciclazei, prin legare de proteinele G, determinând creşterea concentraţiei AMPc şi scăderea activităţii macrofagelor, precum şi creşterea cantităţii secreţiilor respiratorii. O altă toxină este citotoxina traheală, ce distruge celulele epiteliului respirator.

Epidemiologie

Este o afecţiune endemică, ce apare pe întreaga durată a anului, cu cicluri epidemice la fiecare trei-patru ani. (11) Incidenţa raportată în SUA a fost constant crescătoare în ultimele două decade, chiar dacă rata vaccinării copiilor este tot mai mare şi eficienţa vaccinului înaltă. (3,4,5) Această mărire poate fi explicată prin accesul la tehnici de diagnostic optimizate, dar şi datorită faptului că imunitatea post-vaccinală scade în timp, efectul protectiv durând 10-15 ani post-administr-are.(4,12,13,14)

Micşorarea pra-gului imunitar şi apariţia de manifestări atipice la cei vaccinaţi, fac necesare reevaluarea personalului medical, îmbunătăţirea supravegherii epidemiologice şi noi strategii vaccinale.
Trecerea prin boală conferă o imunitate cu durată de şapte până la 20 de ani, în timp ce imunitatea post-
-vaccinală durează aproximativ patru până la 12 ani la copiii vaccinaţi.(15) Protecţia împotriva bolii descreşte după trei-cinci ani post-
-vac-cinal şi dispare după 12 ani. Nici trecerea prin boală, nici vaccinarea nu ofera imunitate completă pe toată durata vieţii.(15)

Indiferent de intervalul scurs de la imunizare, un subiect ce se reinfectează cu B. pertussis după scăderea memoriei imunologice, va prezenta manifestări clinice atipice, ceea ce determină o subdiagnosticare a afecţiunii şi, implicit, o creştere a transmiterii către persoanele susceptibile.(4,5,13) Tusea convulsivă atipică, de obicei fără stridor inspirator şi cu o durată redusă a simptomatologiei, este mai frecventă în rândul adolescenţilor şi adulţilor decât tusea convulsivă clasică.(13) Au fost descrise situaţii în care copiii imunizaţi, pozitivi la PCR, pot fi chiar asimptomatici.(5,15,16)

Transmitere

B. pertussis este agentul etiologic al tusei convulsive la om, cu transmitere directă, fie prin picături mari, aerosolizate prin tuse, strănut, vorbit, de către persoanele infectate, în spaţii închise; picăturile circulă pe distanţe mici, sub un metru, şi se depozitează pe suprafaţa mucoasei respiratorii a subiecţilor susceptibili; fie prin contact direct cu secreţiile orale, nazale sau respiratorii ale sursei infectante. B. pertussis este intens contagios, 80% din contacţii susceptibili devenind infectaţi după expunere. Membrii familiei sau anturajul apropiat reprezintă sursa de infecţie suspectată în 75% din cazuri.

Manifestări clinice

Majoritatea pacienţilor sunt afebrili şi examenul fizic este puţin contributiv la diagnostic; pe lângă semnele de infecţie de tract respirator, se pot întâlni hemoragii conjunctivale şi peteşii faciale, ca rezultat al efortului de tuse.(11)

Clasic, au fost descrise trei faze clinice:

1) Perioada de incubare, care durează între cinci şi 21 de zile, timp în care pacientul este înalt contagios şi care este caracterizată prin simptome nespecifice sugestive pentru infecţie de tract respirator, incluzând: congestie nazală, rinoree, strănut, variabil însoţite de subfebrilitate, lăcrimare, hipersecreţie conjunctivală.

2)Următoarea etapă este caracterizată prin chinte de tuse – fază convulsivă sau catarală –, pacientul prezentând paroxisme de tuse intense, ce pot dura până la câteva minute. La copiii sub un an, paroxismele sunt însoţite de zgomote specifice la inhalarea aerului prin căile aeriene, parţial închise. Copiii sub şase luni nu prezintă manifestările caracteristice, dar pot dezvolta episoade de apnee, vărsături post-tusive şi congestie facială. Această etapă poate dura săptămâni sau luni.

3)Ulterior, pacientul intră în etapa de convalescenţă, cu durată de până la câteva luni, în care simptomatologia diminuă gradual – intensitatea şi severitatea acceselor scad progresiv.(17)
Tusea convulsivă a mai fost denumită şi tusea celor 100 de zile, din cauza duratei sale îndelungate.
La adult, evoluţia poate respecta cele trei faze ale bolii, dar majoritatea cazurilor prezintă doar tuse cu durată lungă. Fumatul sau astmul bronșic contribuie la prelungirea perioadei paroxistice; boala este mai puţin severă la pacienţii vaccinaţi.(18)

Fiziopatologie

Omul este singurul rezervor de B. pertussis.(11) Sunt doi factori de patogenitate importanţi în colonizare: FHA – fitohemaglutinina filamentoasă, respectiv PTx – toxina pertussis. FHA este o proteină cu Gm de 220 kDa, ce formează structuri filamentoase pe suprafaţa celulară. FHA leagă reziduurile de galactoză pe glicoproteinele sulfatate, ce se află în mod obişnuit pe suprafaţa celulelor ciliate. Mutaţiile FHA reduc capacitatea microorganismului de a coloniza, iar anticorpii anti-FHA protejează împotriva infecţiei. Gena structurală a FHA a fost izolată şi transferată la E. coli, oferind posibilitatea producerii pentru utilizare ca şi componentă vaccinală.

PTx este, de asemenea, implicată în aderenţa la epiteliul traheal. PTx este o proteină de 105 kDa, alcătuită din şase subunităţi: S1, S2, S3, (2)S4, S5. Unele componente (S2, S3) funcţionează ca adezine; S2 şi S3 se leagă de diferiţi receptori pe celulele gazdă: S2 se leagă de un glicolipid numit lactozilceramid, ce se găseşte, în principal, pe celulele ciliate epiteliale; S3 se leagă de o glicoproteină de pe suprafaţa macrofagelor.

Anticorpii anti-PTx previn colonizarea celulelor ciliate şi conferă protecţie împotriva infecţiei, ceea ce sugerează faptul că toxina pertussis constituie în mod decisiv un factor de virulenţă important pentru faza iniţială de colonizare.

Deoarece S3 se poate lega de suprafaţa macrofagelor şi FHA se ataşează integrinelor CR3 tot pe suprafaţa macrofagelor (receptor pentru complement C3b), a fost speculată ipoteza că bacteria se poate lega preferenţial la macrofage, cu scopul de a-şi facilita propria înglobare. Rolul patogenic al unui astfel de proces de fagocitoză autoiniţiată nu este clar. Bacteria angajată pe o astfel de rută poate evita explozia oxidativă ce însoţeşte, în mod normal, înglobarea bacteriei opsonizate de anticorpi sau C3b.
Odată intrată în celulă, bacteria poate compromite activităţile bactericide ale fagocitelor.

Bordetella pertussis poate utiliza acest mecanism pentru a intra şi a persista în interiorul macrofagelor. Astfel s-ar putea explica de ce imunitatea contra B. pertussis se corelează mai degrabă cu prezenţa celulelor citotoxice specifice decât cu prezenţa anticorpilor specifici.

Diagnostic diferenţial

• infecţii respiratorii adenovirale: se însoţesc de febră, disfagie, conjunctivită;
• de obicei, pneumonia determinată de Mycoplasma pneumoniae prezintă simptomatologie siste-mi-că mai pronunţată, febră şi cefalee, auscultaţie pulmonară patologică;
• pneumonia determinată de germeni aparţinând genului Chlamydia are: tuse sacadată, secreţii purulente, tahipnee, raluri bronşice, wheezing.
• infecţii cu virus respirator sinciţial – semne de infecţie respiratorie joasă (raluri, wheezing). Diferenţierea clară între aceste entităţi este posibilă doar în condiţiile în care există acces la tehnicile serologice specifice.

Diagnostic de laborator

Diagnosticul cert de tuse convulsivă nu poate fi formulat doar pe baze clinice, fiind necesare tehnici de laborator pentru identificarea B. pertussis: cultura şi/sau determinări serologice. Recoltarea incorectă, transportul tardiv al probei, contaminarea mediilor de laborator, vârsta pacientului, stadiul bolii, administrarea anterioară de antibiotice, statusul immunologic, toate pot avea impact asupra sensibilităţii şi specificităţii testelor. Accesul limitat la metodele de laborator contribuie la sub-diagnosticarea/neconfirmarea infecţiei cu B. pertussis.(4,11)

Izolarea prin cultură a B. pertussis este metoda gold-standard de confirmare a cazului.
Testele de laborator pot confirma infecţia prin două modalităţi: culturi pozitive pentru B. pertussis din secreţiile nasofaringiene sau decelarea ADN-ului specific lui 
B. pertussis prin polymerase chain reaction (PCR).(4,12,19)

Confirmarea infecţiei este tardivă şi dificilă. Clinicianul trebuie să formuleze un diagnostic prezumtiv pe baza simptomatologiei – accese de tuse paroxistică, cu sau fără stridor, eritem, congestie, istoric de vaccinare incompletă.

Definiţia de caz cuprinde orice episod de tuse cu durată de cel puţin 14 zile, la un pacient care are cel puţin una din caracteristicile infecţiei cu B. pertussis (tuse paroxistică, stridor inspirator, vărsături post-tusive).

Un caz confirmat presupune una din următoarele: orice caz ce prezintă tuse la care se izolează în cultură B. pertussis şi orice caz care întruneşte definiţia de caz şi care este confirmat prin PCR (polimerase chain reaction) sau a avut contact epidemiologic cu un caz confirmat de laborator.
B. pertussis se izolează din aspiratul nasofaringian. Există factori care scad sensibiliatea culturii, ca recoltarea tardivă după debutul bolii sau administrarea anterioară de antibiotic. Serologia prin PCR este un test rapid şi sensibil, dar nu există protocoale standardizate pentru această tehnică, astfel că întâlnim variaţii mari între laboratoare.

Specificitatea testului PCR este ridicată, dar pot apărea şi rezultate fals pozitive, din varii motive, de exemplu, contaminarea cu ADN, sau utilizarea de primeri comuni cu alte specii de Bordetella.(3,14) La pacienţii cu peste două săptămâni de la debut, diagnosticul poate fi confirmat serologic, prin detectarea anticorpilor anti-pertussis, dar această metodă, nefiind un test de rutină, poate ridica probleme de interpretare.

B. pertussis creşte în mod obişnuit după trei-patru zile; în lipsa creşterii, culturile nu pot fi considerate negative decât după cel puţin zece zile. Culturile pot fi negative la pacienţii anterior imunizaţi, la cei care au primit recent antibioterapie sau la cei la care tusea durează de mai mult de trei săptămâni. O cultură negativă nu exclude diagnosticul de pertussis.(3)

PCR şi detectarea antigenelor bacteriene în sânge încep să fie folosite din ce în ce mai des; avantajele acestor metode ar putea fi sensibilitatea şi rapiditatea obţinerii rezultatelor, precum şi posibilitatea utilizării lor ulterior, pentru monitorizarea rezultatelor terapiei, mai ales că testele nu se bazează pe izolarea de microorganisme viabile. Folosirea lor e limitată de costul ridicat şi lipsa unor protocoale standardizate. Leucocitoza cu limfocitoză, survenită tardiv, în cursul fazei catarale şi a celei paroxistice, reprezintă un semn nespecific, dar strâns corelat cu severitatea afecţiunii. Un număr normal de leucocite la pacientul suspect de pertussis exclude diagnosticul de tuse convulsivă.

Explorări imagistice

Radiografia toracică asociază un aport informaţional insuficient pentru diagnostic, fiind un test nespecific, dar util pentru identificarea complicaţiilor mai sus-menţionate. Radiografia toracică poate decela infiltrate perihilare, edem, atelectazie, sindrom de umplere alveolară (care indică suprainfecţie bacteriană sau pneumonie cu pertussis, complicaţie rar întâlnită în practică). Ca urmare a efortului de tuse, pot apărea, ocazional, pneumotoraxul, pneumomediastinul sau emfizemul subcutanat.

Tratament

Baza terapiei în cazul infecţiei cu pertussis este suportivă, vizând limitarea numărului acceselor de paroxisme şi scăderea severităţii tusei, dar şi scăderea transmisibilităţii. Deşi iniţierea antibioterapiei în timpul fazei paroxistice nu influenţează severitatea şi durata afecţiunii, poate grăbi eradicarea B. pertussis din tractul respirator şi poate preveni răspândirea acestuia.(20) Agenţii antimicrobieni administraţi în cursul fazei catarale pot ameliora evoluţia.

Antibioticele de primă linie în tratamentul (şi profilaxia) tusei convulsive la copiii peste şase luni sunt macrolidele; la vârste sub şase luni este indicată folosirea azitromicinei, cunoscut fiind riscul creşterii incidenţei stenozei hipertrofice de pilor, asociat administrării eritromicinei, la această categorie de vârsta.(1,21) Doza recomandată de azitromicină la copiii sub o lună este de 10 mg/kgc, timp de cinci zile; peste o lună se recomandă o doză de 10 mg/kgc, unică, urmată de
5 mg/kgc, timp de cinci zile.(20)

Recomandările actuale ale Societăţii Americane de Boli Infecţioase includ administrarea de eritromicină tuturor contacţilor apropiaţi familiei, personalului sanitar, pentru limitarea transmiterii secundare, o cură de 14 zile, 2g în 4 prize/zi, la adult şi 40 mg/kgc, la copil.(20)
Imunoglobulina specifică anti-pertussis reprezintă o posibilitate terapeutică nouă ce poate avea un impact în ceea ce priveşte scăderea paroxismelor, dar care se află, în prezent, în fază experimentală.

Impactul infecţiei cu B. pertussis la nivelul sistemului sanitar:

Considerată ca boală a copilăriei, tusea convulsivă nu este, în general, recunoscută la adult în primele zile/
/săptămâni de evoluţie, ceea ce creşte riscul de transmitere la contacţi (atât în societate cât şi în instituţiile medicale). Asocierea scăderii imunitaţii post-vaccinale, mai ales la per-sonalul medical, cu expunerea frec-ventă în secţiile de pediatrie, poate genera epidemii cu morbiditate şi la costuri ridicate. La personalul sanitar expus infecţiei cu pertussis şi la contacţii direcţi este recomandată antibioprofilaxia cu macrolide sau trimetoprim-sulfametoxazol.

Vaccinarea

Tusea convulsivă face parte din categoria bolilor cu declarare obligatorie. Imunizarea activă creşte rezistenţa la infecţie. Vaccinul constă în microorganisme atenuate sau componente celulare care acţionează ca antigene, determinând stimularea producţiei de anticorpi specifici, cu titru protector. Opţiunile vaccinale actuale includ: vaccinarea adolescenţilor şi adul-ţi-lor,(3,22,23,24) vaccinarea mamelor în timpul sarcinii pentru a furniza protecţie pasivă copiilor,(3,25) precum şi vaccinarea nou-născuţilor cu vaccin acelular.(26,27)

Vaccinul actual pentru copiii mici este o combinaţie de antigene diftero-tetano-pertussis acelular (DTPa). Este recomandată imunizarea universală cu acest vaccin a tuturor copiilor sub şapte ani, în serii de cinci doze (două, patru, şase luni, cu rapel la 15,18 luni), apoi la patru şi şase ani. Componenta pertussis a acestui vaccin include toxina pertussis inactivată (toxoid) şi încă un derivat imunogen al B. pertussis, ca, de exemplu, hemaglutinina filamentoasă, pertactina sau fimbrii de tip 2 şi 3.

Cele mai comune efecte adverse asociate vaccinării DTPa sunt febra şi reacţiile locale: edem, eritem; foarte rar pot apărea reacţii alergice, episoade hipoto-nice/
/hipo-res-ponsive, plâns îndelungat. Frecvenţa reacţiilor adverse a scăzut odată cu introducerea vaccinului acelular, mai puţin reactogen decât cel cu perete celular, folosit anterior. Rapelul acelular specific pentru adolescenţi şi adulţi (Tdap) include diftero-tetanic şi componenta pertussis în cantitate mai mică decât
DTPa.(3,1,28) Titrul anticorpilor descreşte la trei-cinci ani după vaccinare şi dispare după 12 ani de la vaccinare. Imunizarea nu previne boala, dar uşurează trecerea prin boală, scăzând durata şi severitatea acesteia. Adolescenţii şi adulţii au fost identificaţi ca sursa principală de B. pertussis pentru copiii
mici, iar studii recente arată că părinţii sunt cel mai frecvent sursa de infecţie pentru copiii lor.

A fost propusă vaccinarea maternală în timpul sarcinii cu Tdap, deoarece ar putea furniza protecţie nou-născutului, care are cel mai mare risc de boală severă şi complicaţii. În decembrie 2002, Academia Americană de Pediatrie recomandă vaccinare universală a adolescenţilor de 11-12 ani, pentru a creşte protecţia anti-pertussis.

Concluzie:

Deşi, în prezent, binecunoscută, tusea convulsivă continuă să afecteze milioane de oameni. Privită clasic ca o “boală a copilăriei”, astăzi reprezintă o afecţiune serioasă atât a copilului, a adolescentului şi a adultului, care constituie şi rezervorul de infecţie. Prezentarea clinică a tusei convulsive s-a schimbat în mare parte din cauza introducerii vaccinării, fiind astfel subdiagnosticată. Devin astfel necesare atât standardizarea tehnicilor de laborator, implementarea unor noi strategii vaccinale, cât şi profilaxia cu macrolide, pentru un control optimizat al bolii.

PROBLEME DESCHISE:

Vaccinarea personalului medical este oare necesară pentru toate secţiile? Sau este suficient doar cei din pediatrie?(dar după vârsta de 64 ani/după pensionare?) Durata protecţiei după o singură doză de Tdap este necunoscută. Este sau nu nevoie de rapel? Serologia este neinterpretabilă la mai puţin de trei ani după rapel Tdap (de aici nevoia identificării altor teste diagnostic). Profilaxia postexpunere la personalul medical care a primit Tdap este sau nu necesara?

Bibliografie

Edwards K, Freeman DM (2006) Adolescent and adult pertussis: disease burden and prevention. Curr Opin Pediatr 18:77–80
Wheeler JG, Simmons Al (2005) Pertussis update. Pediatr Infect Dis J 24: 829–830
Forsyth KD, von König CH, Tan T, Caro J, Plotkin S (2007) Prevention of pertussis: recommendations derived from the second Global Pertussis Initiative roundtable meeting. Vaccine (in press). DOI 10.1016/j.vaccine.2006.12.017
Cherry JD, Grimprel E, Guiso N, Heininger U, Mertsola J (2005) Defining pertussis epidemiology clinical, microbiologic and serologic perspectives. Pediatr Infect Dis J 24:S25–S34
Tan T, Trindade E, Skowronski D (2005) Epidemiology of pertussis. Pediatr Infect Dis J 24:S10–S18
Sutter RW, Cochi SL (1992) Pertussis hospitalizations an mortality in the United States, 1985–1988. Evaluation of the completeness of national reporting. JAMA 267:386–391
Greenberg DP, von Konig CH, Heininger U: Health burden of pertussis in infants and children. Pediatr Infect Dis J 2005, 24:S39-S43
Heininger U, Klich K, Stehr K, Cherry JD: Clinical Findings in Bordetella pertussis Infections: Results of a Prospective Multicenter Surveillance Study. Pediatrics 1997, 100:e10.
Stojanov S, Liese J, Belohradsky BH: Hospitalization and Complications in Children under 2 Years of Age with Bordetella pertussis Infection. Infection 2000, V28:106-110.
Heininger U, Kleemann WJ, Cherry JD; Sudden Infant Death Syndrom Study Group. A controlled study of the relationship between Bordetella pertussis infections and sudden unexpected deaths among German infants. Pediatrics 2004;114:e9-e15.
Mattoo S, Cherry JD (2005) Molecular pathogenesis, epidemiology, and clinical manifestations of respiratory infections due to Bordetella pertussis and other Bordetella subspecies. Clin Microbiol Rev 18: 326–382
Riffelmann M, von König CH, Caro V, Guiso N (2005) Nucleic acid amplification tests for diagnosis of Bordetella infections.
J Clin Microbiol 43:4925–4929
Greenberg DP (2005) Pertussis in adolescents increasing incidence brings attention to the need for booster immunization of adolescents. Pediatr Infect Dis J 24:721–728
Wendelboe AM, Van Rie A (2006) Diagnosis of pertussis: a historical review and recent developments.
Expert Rev Mol Diagn 6:857–864
Wendelboe AM, Van Rie A, Salmaso S, Englund J (2005) Duration of immunity against pertussis after natural infection or vaccination. Pediatr Infect Dis J 24:S58–S61
Srugo I, Benilevi D, Madeb R, Shapiro S, Shohat T, Somekh E, Rimmar Y, Gershtein V, Gershtein R, Marva E, Lahat N (2000) Pertussis infection in fully vaccinated children in day-care centers, Israel. Emerg Infect Dis 6(5):526–529
Wirsing von Konig CH, Halperin S, Riffelmann M, Guiso N. Pertussis of adults and infants. Lancet Infect Dis 2002;2:744-50.
Preziosi MP, Halloran ME. Effects of pertussis vaccination on disease: vaccine efficacy in reducing clinical severity. Clin Infect Dis 2003;37:772-9.
Trollfors B, Lagergard T, Gunnarsson E, Taranger J. Determination of pertactin IgG antibodies for the diagnosis of pertussis. Clin Microbiol Infect 2003;9:585-9.
Committee on Infectious Diseases, American Academy of Pediatrics (2006) Pertussis. In: Pickering LK, Baker CJ, Long SS, McMillan JA (eds) Red book: report of the committee on infectious diseases, 27th edn. Elk Grove Village, IL, pp 498–520
Honein MA, Paulozzi LJ, Himelright IM, Lee B, Cragan JD, Patterson L, et al. Infantile hypertrophic pyloric stenosis after pertussis prophylaxis with erythromycin: a case review and cohort study. Lancet 1999;354:2101-5
Kretsinger K, Broder KR, Coretese MM, Joyce MP, Ortega-Sanchez I, Lee GM, Tiwari T, Cohn AC, Slade BA, Iskander JK, Mijalski CM, Brown KH, Murphy TV (2006) Preventing tetanus, diphtheria, and pertussis among adults: use of tetanus toxoid reduced diphtheria toxoid and acellular pertussis vaccine morb mortal. Wkly Rep 55(RR17):1–33
Le T, Cherry JD, Chang SJ, Knoll MD, Lee ML, Barenkamp S, Bernstein D, Edelman R, Edwards KM, Greenberg D, Keitel W, Treanor J, Ward JI, APERT Study (2004) Immune responses and antibody decay after immunization of adolescents and adults with an acelluar pertussis vaccine: the APERT Study. J Infec Dis 190: 535–544
Ward JI, Cherry JD, Chang SJ, Partridge S, Lee H, Treanor J, Greenberg DP, Keitel W, Barenkamp S, Bernstein DI, Edelman R, Edwards K, APERT Study Group (2005) Efficacy of an acellular pertussis vaccine among adolescents and adults. N Engl J Med 353:1555–1563
Healy CM, Munoz FM, Rench MA, Halasa NB, Edwards KM, Baker CJ (2004) Prevalence of pertussis antibodies in maternal delivery cord and infant serum. J Infect Dis 190:335–340
Forsyth K, Tan T, von König CH, Caro JJ, Plotkin S (2005) Potential strategies to reduce the burden of pertussis.
Pediatr Infect Dis J 24: S69–S74
Elliott E, McIntyre P, Ridley G, Morris A, Massie J, McEniery J, et al. National study of infants hospitalized with pertussis in the acellular vaccine era. Pediatr Infect Dis J 2004;23:246-52.

Popularity: 74% [?]

Dr. fiz. Valeria Lungu, radiochimist, Institutul Național de Fizică și Inginerie Nucleară

Introducere

Cu aproximativ 20 de ani în urmă anticorpii monoclonali marcați cu radionuclizi terapeutici erau fascinația cercetărilor privind diagnoza și tratamentul țintit al cancerului. Cercetările au dovedit că rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor datorită masei moleculare excesiv de mare a acestor biomolecule ˜150 kDa.
Plecând de la premisa că medicina va deveni din ce în ce mai individualizată, nevoia de instrumente mai performante și specifice pentru diagnoză și tratamentul pacientului de mâine este din ce în ce mai mare. În acest context, tehnici nucleare de înaltă sensibilitate sunt aplicate în domeniul medical cunoscut sub denumirea de medicină moleculară.

În urmă cu aproximativ 15 ani cercetările erau orientate spre biomolecule mici, peptidele cu masa moleculară de 1,5 kDa, ca bioliganzi utilizați în țintirea receptorilor tumorali, având avantajele și dezavantajele prezentate în tabelul 1.

Cercetările au arătat că cele mai multe tumori neuroendocrine prezintă o supraexpresare în receptori peptidici [1]
(tabel 2).

Rezultatele cercetărilor biologice privind activitatea acestor peptide reglatoare la nivelul țesu-tu–lui tumoral au fost preluate și dezvoltate prin tehnici de radiomarcare, în scopul studierii în detaliu a acțiunii acestora la nivel de celulă tumorală, precum și în scopul cuantificării efectelor tra-ta-mentului cancerului. Tabelul 3 pre-zintă radionuclizii medicali cei mai utilizați în diagnoza și terapia cancerului neuroendocrin.

Radioimagistica și radiodiagnoza tumorilor neuroendocrine supraexpresate în receptori de somatostatină

Rezultatele cercetărilor din domeniul fizicii nucleare se regăsesc în evoluția metodelor și tehnicilor de investigare prezentate în diagrama din dreapta.

Localizarea tumorilor neuroendocrine, precum și a metastazelor acestora a fost posibilă prin imagistica moleculară a receptorilor peptidici, folosind injectarea i.v a unor molecule mici, biospecifice, radiomarcate cu 18F- dihidroxifenil alanina (PET), 68Ga-DOTA-Tyr-Octreotida (PET), 99mTc-DOTA-Octreotida (SPECT) și 177Lu-DOTA-Tyr-Octreotat (scintigrafie). În continuare sunt prezentate rezul-tatele cercetărilor de imagistică obținute de colectivul de cercetare din IFIN-HH în cadrul proiectului Nr. 12122 cu IAEA Viena.

Imaginile prezintă dinamica acumulării radiofarmaceuticului 177Lu-Octreotat precum și stabilitatea acestuia la nivel tumoral.

Radioterapia tumorilor neuroendocrine supraexpresate
în receptori de somatostatină
După examenul imagistic și evaluarea mărimii tumorii, se utilizează pentru tratament somato-statina marcată fie cu 177Lu sau 90Y, în funcție de mărimea tumorii sau de aplicarea tratamentului înainte sau postoperator. Cercetările privind efectul terapeutic al acestei biomolecule radiomarcate prin metoda Flow-citometrica de evaluare a ploidiei ADN-ului tumoral arată o scă-dere considerabilă a indicelui de proliferare a celulelor tumorale în con-cordanță cu diploidia AND-ului.
O revedere a rezultatelor cercetărilor clinice din Suedia, Italia, Olanda etc. privind efectele terapeutice arată necesitatea extinderii terapei cu acest produs ca inhibitor al proliferărarii celulelor tumorale (inhibitor angiogenic și agent citotoxic), în funcție de doză și protocol terapeutic.

Bibliografie
SCHWARTZ, M.K., Current status of tumour markets, Scandinavian Journal of Clinical and Laboratory Investigation 55-SUPPL. 221 (1995) 5-14.
AZIZ, K., Tumour markers: Current status and future applications, Scandinavian Journal of Clinical and Laboratory Investigation 55-SUPPL. 221 (1995) 153-155.
GARNICK, M.B., FAIR, W.R., Prostate cancer: Emerging concepts: Part I & II, Annals of Internal Medicine 125 (1996) 118-125 205-211.
ZAMORA, P.O., BENDER, H., KNAPP, J.R., F.F., BIERSACK, H.J., “Radiotherapy of intrathoracic carcinoma senografts with 188Re-RC-160, a somatostatin analogue”, Tumour Targeting 2 (1996) 49-59.
FISCHMAN, A.J., BABICH, J.W., STRAUSS, H.W., “ A ticket to ride – peptide radiopharma-ceuticals”, J. Nucl. Med. 34 (1993) 2253-2263.
SMITH-JONES, P.M., BISHOP, C., LEIMER, M., GLUDOVACZ, D., ANGELBERGER, P., PANGERL, T., “ DOTA-Lanreotide: A novel somatostatin analog for tumour diagnosis and therapy”, Endocrinology 140 (1999) 5136-5148.
INTERNATIONAL ATOMIC ENERGY AGENCY, Report of the Research Co-ordination Meeting on Labelling Techniques of Biomolecules for Targeted Radiotherapy, Mumbai, India, IAEA, Vienna, Austria, 2000.
THAKUR, M.L., Radiolabelled peptides: Now and future, Nucl. Med. Commun. 6 (1995) 724-732.
HNATOWICH, D.J., WINNARD, Jr, P., VIRZI, F., FOGARASI, M., SANO, T., et al., “Technetium-99m labeling of DNA oligonucleotides”, J. Nucl. Med. 36 (1995) 2306-2314.
KRENNING, E.P., KWEKKEBOOM, D.J., BAKKER, W.H., “Somatostatin receptor scintigraphy with [111In-DTPA-D-Phe] and 123I-Tyr]-octreotide: the Rotterdam experience with more than 1000 patients”, Eur. J. Nucl. Med. 20 (1993) 716-731.
REUBI, J.C., KRENNING, E., LAMBERTS, S.W.J., KVOLS, L., Somatostatin receptors in malignant tissues, Proceedings of the 2nd international EORTC symposium on “Hormonal manipulation of cancer: Peptides, growth factors and new (anti) steroidal agent”, Pergamon Press, (1990) 1073-1077.
OLSEN, J.O., POZDERAC, R.V., “Somatostatin receptor imaging of neuroendocrine tumours with indium-111 pentetreotide (octreoscan)”, Sem. Nucl. Med. 25 (1995) 251-261.
VIRGOLINI, I., Mack Forster Award Lecture, “Receptor nuclear medicine: vasointestinal peptide and somatostatin receptor scintigraphy for diagnosis and treatment of tumour patients”, Eur. J. Clin. Invest. 27 (1997) 793-800.
DE JONG, M., DE BRUIN, E., BERNARD, B., “Internalization of In-111 labelled somatostatin analogue for tumour scintigraph and radionuclide therapy”, J. Nucl. Med. 39 (1998) 261 pp.

Popularity: 73% [?]

Chiar dacă în România ne confruntăm cu unele probleme care în țările dezvoltate sunt depășite de cel puțin 30 de ani, și poate unii vor spune că trebuie să ne ocupăm mai degrabă de restructurarea sistemului decât analizând subiecte ce par a fi dintr-un film SF, totuși nu putem ignora o preocupare reală… healthcare design.

MARIA 
VASILESCU, director general Tarus Media

Healthcare Design sau cum putem transforma mediul de îngrijire (mă refer la spital) într-un spațiu confortabil atât pentru pacienți cât și pentru membri familiei acestora sau însoțitori este un concept despre care, în România, vom avea disponibilitatea să vorbim (în mod optimist) peste câțiva ani.

În Occident se pune intens accentul pe însoțirea pacientului, în perioada spitalizării, de către un apropiat, pe impactul pozitiv al membrilor familiei, aceștia ajutând la grăbirea procesului de vindecare sau aducând o alinare sufletească. Iată de ce s-a dezvoltat o industrie a designului de spital, care transformă vechiul spațiu într-un ambient relaxant și confortabil bolnavilor și însoțitorilor acestuia. Un prim exemplu este transformarea sălilor de așteptare.

Tendința este de a trece de la tradiționala aliniere a scaunelor pe hol la crearea unui mediu gen “living room”. Se utilizează mai multe tipuri de fotolii, confortabile, gândite și realizate în funcție de vârsta și de conformația celor care le vor ocupa. Fotoliile sunt dotate cu măsuțe sau cu brațe pe care poți așeza cafeaua, sandwich-ul sau laptopul. Și atunci când bugetul o permite, se amenajează și centre de business, cu computere și acces la internet, exact așa cum găsim în hoteluri.
În același spirit, camerele pacienților se amenajează după criterii de design de “familie”. Măsuțe aranjate lângă fereastre, fotolii confortabile, dulapuri practice și încăpătoare, diferite tipuri de iluminat discrete, utilizate când pacientul doarme și însoțitorul dorește să citească etc.

Alte schimbări semnificative

Noul concept de design oferă și posibilitatea ca însoțitorii să stea în alte spații decât pacienți. Ele includ ansambluri arhitecturale de săli sau holuri, echipate și amenajate asemenea unei locuințe. În Statele Unite, de exemplu, tradiționalele holuri/
coridoare, cu scaune, cu televizor și o măsuță cu reviste au dispărut acum 10 ani, locul lor fiind luat de un mobilier estetic pentru computere și jocuri video, spații de lucru și chiar de dormit.

Specialiștii americani în design de spital își pun chiar problema să amenajeze spațiul în funcție de caracteristicile demografice ale pacienților respectivului spital. Se preconizează, astfel, capele de rugăciune caracteristice diferitelor apartenențe religioase ale pacienților, obținând astfel un spital-prietenos-cu-familia.

Pe de altă parte, se pune foarte mult accent pe informarea membrilor familiei, acestora fiindu-le create spații tip bibliotecă unde pot accesa informații despre boala cu care se confruntă pacientul sau cum poate fi acesta îngrijit în momentul în care va fi luat acasă. De remarcat, în acest sens, este construirea, în preajma majorității spitalelor, a unor lăcașuri de cult, a unor grădinițe și locuri de joacă pentru copii, dacă e vorba de un spital pediatric.

În Marea Britanie…

Centre de sănătate non-insti-tuționale, precum Maggie’s Centre câștigă, premiul de arhitectură Royal Institute of British Arhitects în 2009. Maggie’s Center este un centru de îngrijiri paliative pentru toate stadiile de cancer. Juriul a felicitat arhitecții pentru crearea unui spațiu neconvențional, atipic pentru spitale, foarte intim și familiar. O altă finalistă la premiul Royal Institute of British Arhitects a fost o clinică generalistă: pediatrie, stomatologie, imagistică, diagnostic.

La polul opus, în lume există preocuparea de siguranță și mai puțin de design. OMS împreună cu alte organizații internaționale au simțit nevoia să lanseze o noua inițiativă ce are ca scop reducerea riscurilor la catastrofe naturale. 
Proiectele vor susține consolidarea/construirea unor spitale mult mai rezistente în țările cu risc de inundații, cutremure etc., acestea devenind, în caz de calamitate, centre de real ajutor pentru populația afectată. <<<

Popularity: 32% [?]