Medica Academica

Popularity: 33% [?]

Popularity: 32% [?]

Cel mai mediatizat virus gripal din istoria omenirii,
A/H1N1, îngrijorează guvernele lumii nu atât prin agresivitatea lui asupra organismului uman, ci prin contagiozitate. Cei mai vulnerabili la a contracta virusul gripei porcine sunt tinerii. La nivel mondial, numărul persoanelor afectate de noua variantă de gripă se află în continuă creştere.

Experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii au constatat că majoritatea cazurilor pandemice apar la adulţii tineri, conform raportărilor din Canada, Chile, Japonia, Anglia şi SUA. „Motivul principal este circulaţia persoanelor. De asemenea, cei vulnerabili la noua gripă sunt elevii. S-a observat că, în Anglia, cea mai afectată ţară, rata îmbolnăvirilor a scăzut atunci când copiii au intrat în vacanţă”, a declarat dr. Victor Olsavszky, reprezentantul OMS pentru România.

În mai multe ţări, cazurile depistate la populaţia tânără apar în şcoli, înainte de a fi descoperite în comunitate Cei mai mulţi dintre pacienţii internaţi cu noua gripă sunt cei care suferă de boli fatale sau persoanele în vârstă. Deoarece boala se extinde în comunitate, vârsta medie a celor afectaţi pare să crească în ritm lent. Surprinzător este faptul că modelul pandemic diferă de gripa sezonieră, unde maladia interesa cel mai des persoanele de peste 65 de ani.

Conform OMS, tabloul epidemiologic al pandemiei nu este încă foarte clar, deoarece în multe ţări virusul gripei sezoniere şi
A/H1N1 se află, împreună, în circulaţie, pandemia fiind la început. Conform articolului Evaluarea severităţii noii pandemii gripale provocată de A/H1N1, apărut pe site-ul BMJ 2009;339:b2977 se spune „estimările cantitative ale severităţii noii tulpini de virus gripal A/H1N1 sunt esenţiale pentru planificarea îngrijirii sănătăţii în următoarele luni. Deciziile cu privire la aplicarea unor măsuri de carantină primară, cum ar fi închiderea şcolilor, vor depinde de ponderea numărului de cazuri ce pot fi prevenite (implicit de decese), raportată la impactul social al respectivelor măsuri”.

Tot OMS menţionează că, deşi factorii de risc pentru pandemie nu sunt cunoscuţi în totalitate, existenţa bolilor cardiovasculare, respiratorii, diabetul sau cancerul sunt considerate a fi tocmai factori de risc. Astmul şi alte forme de boli respiratorii raportate stau, în multe ţări, la baza condiţiilor asociate cu un risc extins de pandemie severă. Autorităţile din România se declară a fi pregătite în estimarea perioadei în care ar putea apărea vârful unei eventuale epidemii de gripă porcină, în funcţie de dinamica îmbolnăvirilor.

„În acea perioadă vom lua măsurile punctuale, astfel încât să prevenim extinderea îmbolnăvirilor în colectivităţi. În luna iulie, Institutul Cantacuzino a primit, de la institutul de resort din Londra, două variante ale tulpinilor de virus, care au fost transmise tuturor producătorilor de vaccin. Estimăm ca până la sfârşitul anului, Institutul Cantacuzino să pună deja pe piaţă cinci milioane de doze, urmând să continue producţia şi la începutul anului viitor. Recomandarile OMS şi ale Centrului European de Control al Bolilor Transmisibile prevăd vaccinarea a minimum 20% din populaţie, mă refer nu numai la serviciile medicale ci şi la cele publice”, a declarat dr.
Alexandru Rafila, consilier personal al ministrului Sănătăţii.

În ceea ce priveşte vaccinarea sezonieră antigripală, ea nu va fi neglijată de autorităţile sanitare în favoarea pregătirii vaccinului A/H1N1. Potrivit dr. Alexandru Rafila, vaccinarea sezonieră va debuta anterior, în luna octombrie. Nu există nici o contraindicaţie în administrarea ambelor vaccinuri. „Oricum acestea se fac secvenţial, nu în acelaşi timp”, a subliniat dr. Rafila. Vaccinarea contra gripei porcine nu este obligatorie, însă pentru persoanele aflate în serviciile publice recomandarea este una fermă.

Dr. Victor Olsavszky a declarat că una din recomandările OMS şi UE se referă la ierarhizarea priorităţilor privind categoriile de risc supuse vaccinării. „Spre deosebire de vaccinarea antigripală sezonieră, în care persoanele în vârstă şi tarate erau grupele de risc, în vaccinarea pandemică primii vizaţi sunt personalul medical, femeile gravide, copii şi adulţii cu probleme respiratorii”, a subliniat dr. Victor Olsavszky. Printre măsurile impuse de noua pandemie se numără strategia privind administrarea corectă a antiviralelor şi implicarea medicilor de familie în prevenţie şi în depistare.

Cine este A/H1N1?

În majoritatea ipostazelor, virusul gripal este de tip RNA şi are o structură destul de complexă, cu mai multe straturi externe. Învelişul exterior este responsabil de alipirea lui la celulele epiteliale ale tractului respirator. A/H1N1 a fost denumit de cercetători virus reasortant cvadruplu, deoarece ar conţine două gene găsite în virusurile gripale cu circulaţie printre porci și altele două găsite în virusurile aviare. Simptomele bolii porcine sunt: febră moderată, afectarea organelor respiratorii superioare (a naso-faringelui), mai rar cu manifestări gastro-enterice, cu rare tendinţe de complicaţii.

Contractarea virusului se face prin tuse şi strănut. Mortalitatea survine la persoanele cu imunitate scăzută, stresate, cu rezistenţa slăbită succesiv în urma unor boli cronice, la fel ca şi la toate celelalte gripe sezoniere. Primele îmbolnăviri au fost raportate, la OMS, de Mexic, în aprilie 2009. Primul caz confirmat de gripa A/H1N1 în România a fost pe data 27 mai 2009, la o femeie de 30 de ani, venită de la New York pe 23 mai, după ce a făcut o escală la Paris. Conform noilor recomandări, ţările nu mai sunt obligate să raporteze numărul de îmbolnăviri din cauza fondurilor imense ce se pot pierde în această activitate. Noua strategie vizează evaluarea numărului de îmbolnăviri, prin sondaj.

Popularity: 60% [?]

Criza economică globală este o reală ameninţare asupra funcţionării sistemelor de sănătate din întrega lume.

În aprilie 2009, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis o declaraţie înainte de reuniunea G20 de la Washington, în care specifica faptul că nu se ştie clar ce influenţă va avea criza asupra ţărilor cu venituri mici şi economii emergente, „dar predicţiile sunt pesimiste”.

Margarita Chan, directorul general al OMS, declara, într-o alocuţiune privind impactul crizei financiare în sănătate, că „în ţările în care monedele locale sunt devalorizate, costul importurilor creşte. În această situaţie, medicamentele esenţiale vieţii pot deveni indisponibile”. De exemplu, în unele ţări afectate de tuberculoza multirezistentă la medicaţie, costurile medicamentelor sunt crescute, ceea ce reprezintă a ameninţare la adresa sănătăţii publice, iar consecinţele sunt dincolo de graniţele naţionale.

În ţările cu venituri mari, marcate de îmbătrînirea populaţiei, s-au anticipat creşteri ale cheltuielilor de sănătate şi pensii. Accesul la serviciile de sănătate este un drept fundamental şi o responsabilitate a guvernelor din întreaga lume. OMS a făcut un apel spre găsirea unor soluții care să menţină integritatea sistemelor pentru a ne proteja de ameninţările transfrontaliere, cum ar fi pandemia şi bolile emergente, fenomene care îngrijorează toate naţiunile. Gunther Leiner, președintele European Health Forum Gastein, a atras atenţia asupra impactului pe care criza financiară îl are asupra sistemelor de îngrijiri şi asupra sănătăţii individuale. El a subliniat faptul că turbulenţele economice nu ar trebui să clatine naţiunile de la angajamentele care stau la baza sistemului sanitar”

Consolidare
 şi nu expansiune

Efectele crizei financiare se fac resimţite şi în sistemul de sănătate românesc.
Piaţa investiţiilor medicale din România nu face nici ea excepţie, fiind afectată de criza mondială. Radu Gorduza, strategic manager General Electric Healtcare, a explicat că „totuşi, vânzările de echipamente medicale sunt mai puţin afectate, având în vedere că există şi alte surse de finanţare cum ar fi bugetul de stat, fonduri structurale, parteneriate public-private.

La nivelul anului trecut, piaţa vânzărilor de echipamente medicale din România s-a ridicat la 200 milioane de euro, însă această cifră nu este foarte exactă, deoarece nu sunt instrumente de monitorizare a ei, cum există în cazul pieţei medicamentelor. Din punct de vedere al investiţiilor, în acest an de criză, se pune accent pe consolidare şi mai puţin expansiune ”.

Tichetele de sănătate

Efectele crizei financiare să se facă resimţite şi în sistemul sanitar public. Pe fondul creşterii numărului de şomeri, a scăderii salariilor și a măsurii de micşorare a contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, bugetul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate a înregistrat o scădere cu
1,3 miliarde de lei în acest an faţă de anul trecut. De fapt, recesiunea economică a avut un cuvânt greu de spus şi asupra procentului alocat din PIB sănătăţii, acesta fiind în anul curent de numai 3,2%.

„Totuşi, există şi câteva posibile variante de soluţii pentru acoperirea mai bună a necesarului financiar pentru sectorul sanitar, cum ar fi introducerea tichetelor de sănătate, a asigurărilor suplimentare sau revenirea la vechea cotă de contribuţie la fondul naţional de asigurări sociale de sănătate”, a declarat Augustus Costache, purtătorul de cuvânt al CNAS.

Asigurările complementare

Marian Ghinescu,
director Siemens România,
“Introducerea asigurărilor complementare de sănătate este una din soluţii. Piaţa privată este pregătită pentru acest lucru, peste 15% din piaţa serviciilor medicale fiind ocupate de operatorii privaţi. Dinamica serviciilor private este alertă în oraşele mari, unde necesităţile sunt pe potrivă. În momentul de faţă, pacientul nu are alternativă, în sensul că el plăteşte şi se aşteaptă să beneficieze de servicii medicale de calitate, lucru care nu se întâmplă. Sistemul de stat este depăşit din punct de vedere managerial.

De aceea este bine ca toţi factorii implicaţi, oficialităţi, directori de spital, operatori privaţi etc. să se aşeze la masă pentru a discuta posibilitatea introducerii sistemului privat de sănătate. Apariţia acestuia presupune, în principal, acceptarea deductibilităţii şi definirea pachetului minimal de servicii medicale. Astfel, pacientul ar avea posibilitatea să opteze pentru un anumit spital, un anume medic, o aparatură sau o investigaţie pe care le doreşte. Pentru servicii de înaltă performanţă, cum ar fi radioterapia, românii nu ar mai pleca în Ungaria. Este mai important să consumăm serviciile medicale în ţară.

Sofia Zainea,
Country Communications Manager, IBM Romania

“Este nevoie de un sistem sanitar inteligent; IBM a adus si continuă să aducă contribuții semnificative pentru domeniul sănătății cu ajutorul inovațiilor tehnologice; contribuie la reforma privind asistența medicală și la transformarea sistemului de sănătate; IBM ajută sistemul sanitar mondial să devină mai interconectat, instrumentat și inteligent. IBM este lider de peste 50 de ani în tehnologia pentru domeniul sănătății.

Competiţie reală

Prof. dr. Cristian Vlădescu,
director general al Şcolii Naţionale
 de Sănătate Publică şi Management Sanitar

“Consider că sistemul sanitar românesc are nevoie de o schimbare fundamentală prin introducerea unei competiţii reale, bazată pe costuri şi calitatea serviciilor medicale.. Există o soluţie foarte asemănătoare cu cea a pensiilor private. Sistemul a fost introdus de ţări ca Olanda şi Slovacia. În principiu, este vorba de colectarea banilor publici într-un fond central, ca şi până acum. Spre deosebire de situaţia actuală, când CNAS împarte banii în propriul sistem, aici intervin companiile de asigurări private. Fondul central public alocă banii unor asiguratori privaţi (pot fi case private).

Populaţia nu plăteşte niciun leu în plus. În funcţie de numărul de persoane asigurate, operatorul privat primeşte o sumă de la CNAS şi intră în relaţii contractuale cu spitalele. Astfel, apare o concurenţă între operatori. Pot fi şi companii care operează în Uniunea Europeană. Nu ar fi nevoie nici de un pachet minimal de servicii ci, așa cum este peste tot în UE, de servicii negative, adică de cele care nu sunt decontate. Astfel, dispare coplata oficială si neoficială, se aplică descentralizarea spitalelor si se monitorizează costurile şi calitatea actului medical.

Popularity: 62% [?]

Descentralizarea spitalelor
 a costat Primăria Capitalei 40 000 000 €

Programul pilot de trecere a celor 18 spitale bucureştene din administrarea Ministerului Sănătăţii în cea a primăriei Capitalei reprezintă punctul de plecare al descentralizării sistemului sanitar. În acest fel, se doreşte apropierea nevoilor sanitare ale comunităţii de autoritatea locală.

Dr. Marius Savu, directorul general al Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale din cadrul primăriei Capitalei, a declarat că „descentralizarea sistemului sanitar înseamnă, până la urmă, un început al apropierii deciziei manageriale de comunitate, în sistemul sanitar. Comunitatea trebuie să asigure buna funcţionare a serviciilor medicale. Cei care răspund de calitatea acestor servicii sunt cei pe care i-a ales comunitatea. Din păcate, România a mers până acum pe un sistem extraordinar de centralizat.

“Dacă lucrurile nu merg bine
într- un spital, atunci responsabilitatea este a primarului general care îşi asumă vina. Va plăti prin faptul că nu va mai fi votat de comunitate.” – Marius Savu,
directorul general al ASSM

Cred că este momentul să schimbăm ceva pentru că, în situaţia în care lucrurile merg prost dar continui să faci acelaşi lucru, e clar că ele vor merge la fel de prost”. Din cele 40 de unităţi medicale numai 18 au fost preluate administrativ de Primăria Capitalei, exclusiv cele de urgenţă. “Subfinanţarea este principala problemă identificată la spitalele preluate. Am încercat să acoperim, atât cât am putut, anumite cheltuieli de bază, cum ar fi utilităţile, în aşa fel încât să se degreveze bugetul spitalelor de acești bani în favoarea achiziţiilor de medicamente, consumabile. Teoretic, dacă finanţarea de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate s-ar baza pe o tarifare reală, primăria nu ar trebuie să finanţeze foarte mult spitalele ci doar să le coordoneze managerial.

De exemplu, pentru o proteză de şold CNAS alocă 20 de milioane de lei vechi, în timp ce costul real este de 100 de milioane de lei vechi”, a subliniat dr. Marius Savu. Din 30 aprilie, când a fost încheiat protocolul de predare-primire al celor 18 spitale, din bugetul administraţiei locale au fost alocate 20 de milioane de euro pentru plata utilităţilor, reparaţii etc. „Alte 20 de milioane de euro vor fi cheltuite până la sfârşitul anului. Acoperim aproximativ 15-20% din tot ceea ce presupun costurile unei unităţi sanitare. Am făcut şi investiţii mai mici, ne-am limitat la cosmetizări, la reparaţii curente.

Am refăcut blocul operator al Spitalului Clinic «Prof dr. Burghele», am reabilitat doua pavilioane de la Spitalul de Boli infecţioase «Victor Babeş» și lucrări la mansarda Spitalului Foişor”, a subliniat dr. Marius Savu. Începând cu 2010 se va implementa o noua strategie în domeniul investiţiilor spitalicești bucureştene care ar putea costa primăria Capitalei circa 200 de milioane de euro.

Practic, trei spitale noi vor aparea în peisajul domeniului sanitar, în funcţie de tendinţele actuale ale nevoilor sanitare. Este vorba de reconstruirea a trei centre medicale: Spitalul Clinic Colentina, Spitalul de Copii „Victor Gomoiu” și Spitalul de Bolnavi Cronici şi Geriatrie „Sfântul Luca”. „În prezent, există un studiu de fezabilitate în derulare la Spitalul Colentina. Sperăm ca de anul viitor să începem să construim o clădire P plus 7, cu secţii noi de cardiologie, neurologie etc., care să fie legată de fosta secție medicală B (transformată în centru de cercetare). Toate pavilioanele construite acum o sută de ani vor dispărea”, a subliniat dr. Marius Savu. Cel de al doilea proiect constă în transformarea totală a Spitalului de Copii “Victor Gomoiu”.

Deocamdată, nu se ştie cu exactitate dacă reconstrucţia noii unități pediatrice se va face în baza unui parteneriat public privat. Al treilea proiect de viitor este investiția masivă în Spitalul „Sfântul Luca” ca urmare a cererilor reale de servicii de geriatrie. „Vom creşte acest spital din punct de vedere al dotărilor. De asemenea, intenţionăm să folosim spaţiul extrem de generos al unităţii pentru construirea de cămine de bătrâni”, a mai spus dr.Marius Savu.

În ceea ce priveşte sursele de finanţare ale spitalelor, principala sursă rămâne CNAS. Alte două sunt bugetul muncipalităţii, respectiv al statului (pentru programele naţionale, plata medicilor rezidenţi şi medicina scolară). O a patra sursă de finanţare o constituie veniturile proprii. Potrivit dr. Marius Savu, spitalele universitare s-ar putea autofinanţa şi din derularea studiile clinice, dar acest lucru presupune regândirea sistemului de plată in această activitate.

Reduceri de paturi
O problemă delicată este restructurarea unor spitale. „În unele situaţii ne vom abţine de a le mai finanţa, dacă nu îşi vor schimba profilul. Avem în administraţie circa 5 000 de paturi; fie că vom reduce aproximativ 10-15%, fie vom încerca reprofilarea lor pe specialităţi în care există deficit”, a mai spus dr. Marius Savu.

Desfiinţarea unor structuri
De la 1 ianuarie, toate spitalele vor fi transferate administrativ la autorităţile locale, în afară de spitalele de urgenţă şi institutele naţionale. Acestea rămân la Ministerul Sănătăţii. Autorităţile de sănătate publică se vor desfiinţa .O parte din activitatea lor va fi preluată de consiliile judeţene, iar o alta de institutele de sănătate publice.

“După părerea mea, descentralizarea nu ar trebuie să fie făcută la nivel local, ci pe regiuni. Un orăşel mic nu o să-şi permite un spital performant , dar se poate concepe un sistem de transport către centrele de referinţă din zonele respective.
dr. Marius Savu

Popularity: 58% [?]

Experienţa statelor dezvoltate demonstrează două aspecte esenţiale: prin E-sănătate se eficientizează practica medicală şi scad costurile bugetelor de sănătate. Centrul de greutate al sistemului se mută de la medic către pacient. Astfel, a apărut E-pacientul. Progresele uriaşe înregistrate în ultimele patru decenii în domeniul telecomunicaţiilor şi al informaticii au construit modalităţi rapide de lucru şi au permis reinventarea sistemelor. S-a conturat astfel şi nevoia de reformă în sănătate.

E-health reprezintă trecerea de la starea fragmentară a sistemului de sănătate la o reţea interconectată. Deşi există zeci de explicaţii, din perspectiva Uniunii Europene
E-health-ul reprezintă „termenul generic utilizat pentru setul de instrumente care se bazează pe tehnologia informaţiei şi comunicării, utilizate pentru a ajuta la prevenirea, diagnosticarea, tratarea, monitorizarea şi gestionarea sănătăţii şi a modului de viaţă, precum şi la ameliorarea acestor procese”.

Schimbul de idei şi informaţii este acum la un click distanţă. A devenit esenţială eficientizarea comunicării şi în sănătate. Există sisteme de monitorizare a bolnavilor la domiciliu şi consultaţii interdisciplinare efectuate prin telemedicină, o practică din ce în ce mai folosită pentru obţinerea celei de-a doua opinii medicale. Managementul sanitar beneficiază astfel de baze de date nelimitate, de posibilitatea de-a accelera implementarea strategiilor.

La aceasta se adaugă crearea şi transmiterea de protocoale terapeutice şi construirea de sisteme informatice menite să uşureze circuitul pe care trebuie să-l parcurgă pacientul. Întreaga industrie poate beneficia de tehnologizarea sistemului sanitar. Pacienţii sunt primii care resimt efectele pozitive ale noii abordări însă companiile de asigurări de sănătate, producătorii de medicamente, instituţiile care concep programe de management sanitar şi, mai ales medicii şi specialiştii, pot confirma nevoia de E-health.

NASA la Bucureşti

Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic al Institutului Clinic Fundeni a demarat încă din anul 2001 un prim proiect pilot demonstrativ de telemedicină cu aplicaţii clinice, diagnostice şi educaţionale, finanţat instituţional. Acesta a fost implementat în cadrul programului „Aerospaţial” al Agenţiei Spaţiale Române, ca urmare a semnării unui protocol de colaborare între Agenţia Spațială Americană NASA şi Guvernul României. Proiectul a vizat transferul de imagini şi date medicale între Departamentul de Imagistică Medicală şi Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic, transmiterea de date medicale via email sau FTP, mai ales la pacienţii din cadrul programului de transplant hepatic, precum şi capacitatea de diagnostic la distanţă.

Astfel s-a reuşit, printre altele, transmiterea în timp real, on-line, a unei intervenţii chirurgicale de transplant hepatic, din sala de operaţie în cea a unui congres ştiinţific de specialitate. Totodată, s-au folosit videoconferinţele (cu Virginia Commonwealth University) ca procedeu avansat educaţional, în seminarii şi demonstraţii specifice pentru studenţi, medici rezidenţi, medici specialişti şi medici primari, telementoring si teleconsulting. 30 de studenţi la medicină, fără o altă experienţă în chirurgia laparoscopică, s-au antrenat pe simulatorul de realitate virtuală utilizat în Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic, sub supravegherea şi ghidarea unui telementor, a unui instructor direct, respectiv fără supraveghere. Telementorul, localizat în MITAC Richmond, SUA, a interacţionat cu studenţii prin videoconferinţă, antrenându-i pe aceştia vocal şi demonstrând pe ecran modalitatea corectă de efectuare a exerciţiilor. Tot în cadrul proiectului, a fost consultat un pacient presupus în stare critică, aflat în Delta Dunării, iar imaginile ecografice au fost transmise real-time, via satelit, în cadrul unei videoconferinţe cu Spitalul Clinic Universitar Constanţa.

Acces rapid la informații şi la consultul medical

Aplicaţii:
Dosarul electronic al pacientului

Raportul
Microsoft

În raportul Microsoft „Drumul către sănătate în Europa” se demonstrează faptul că viitorul sistemelor de sănătate din Europa depinde de E-health prin: comunicare rapidă între medici, scăderea costurilor de operare prin accesul rapid la informaţii, integrarea sistemelor curente şi viitoare, crearea de sisteme de management al informaţiei, informatizarea comunicării între spitale şi scăderea timpului alocat căutarii informaţiei.
În acelaşi raport, şeful comisiei ICT în sănătate din cadrul Comisiei Europene, llias Iakovidis consideră că „siguranţa pacienţilor reprezintă primul efect al interoperabilităţii”.

Aceasta îi permite medicului să aibă toate informaţiile despre un pacient, fie că se află în cabinet, la spital sau pe drum. „Se asigură, aşadar, tratamente mai eficiente şi îngrijiri de calitate. Mai mult, interoperabilitatea permite un management excelent al cazurilor de urgenţă. De asemenea, sunt îmbunătăţite practicile de cercetare în medicină”, explică Iakovidis. Pentru implementarea la scară largă a E-health este necesar ca guvernele să înţeleagă nevoia de tehnologizare a cadrului sanitar.

“Statisticile arată o creştere a costurilor în sănătate generate, în special, de cereri tot mai mari din partea pacienţilor de a primi servicii de calitate, poverii bolilor cronice şi îmbătrânirii populaţiei. O modalitate de a convinge factorii de decizie este să demonstrăm beneficiile la nivel global ale E-health”, a mai declarat
Iakovidis.

Prescripţii electronice

Prof. dr. Irinel Popescu,
preşedintele CNAS

“În ceea ce priveşte Casa Naţionala de Asigurări de Sănătate, initiaţiva construirii şi punerii în funcţiune a unui Sistem Informatic Unic Integrat (SIUI), care să lege între ele casele judeţene de asigurări cu sediul central, dar şi cu toţi furnizorii de servicii de sănătate aflaţi în relaţii contractuale, a ajuns în faza funcţională. Este vorba despre un sistem-gigant, a cărui construcţie a necesitat şase ani. Ajustarea continuă a proiectului la necesităţile nou apărute s-a reuşit fără depăşirea costului iniţial prevăzut, de 119 milioane euro. Pe de altă parte, Ministerul Sănătăţii are în derulare două proiecte informatice conexe SIUI, vizând crearea fișei electronice a pacientului și introducerea prescripțiilor electronice. Cele doua proiecte ale Ministerului Sănătăţii, împreună cu SIUI, vor asigura pre-condiţiile necesare introducerii cardului național de asigurat, în locul actualului sistem birocratic de adeverinţe.

Popularity: 62% [?]

În vremuri în care schimbarea devine status quo, înving doar brandurile puternice. Identitatea, poziționarea, strategia de declinare a valorilor numelui sunt mai actuale ca niciodată. Chiar dacă ne aflăm în perioada de criză, bugetele trebuie alimentate şi nu eliminate.

Avem în faţă un proces complex care se sprijină operaţional pe pilonii managementului schimbării. Oricât ar părea de bizar, radiografia obiceiurilor de marketing din sistemele de sănătate reflectă o fragmentare masivă şi o lipsă a coerenţei în planurile de promovare.

Dacă acum vreo câteva decenii albul era alb, iar băuturile erau doar răcoritoare, noile dimesiuni ale brandingului prezintă altă optică. Într-o lume a comunicării 24 cu 7, sănătatea capătă noi valenţe. Vorbim de o mentalitate aparte în ceea ce priveşte relaţia pacient – echipa de îngrijire, mediul în care este tratat şi de focus pe eficientizare prin tehnologizarea sistemului.

În statele dezvoltate, marketingul a evoluat până la introducerea de noi concepte, cum ar fi „shopping for care“, buticuri dedicate shopingului în asigurările de sănătate. Orice brand din industrie se umanizează, se apropie de pacient, devine consilier de sănătate. Resursele de construire a unei identităţi sunt nelimitate. Pornind de la ideea că fiecare medic, farmacist, asistent, CEO, politician, lobby adviser pe probleme de sănătate este unic, brandul care urmează să fie şlefuit are toate şansele să învingă. Sau nu. Riscurile trebuie asumate şi în procesul de promovare trebuie avut în vedere ansamblul publicurilor ţintă. Esenţial în brandingul din sănătate este ceea ce se numeşte „living the brand”.

Să luam un exemplu. Pentru orice provider de servicii de sănătate activitatea de branding are numeroase faţete şi fiecare din acestea necesită o atenţie specială . Puneţi-vă în pielea pacientului care vine pentru prima dată în clinica sau în cabinetul pentru care lucraţi. Personalul, clădirea, cabinetele, aparatura, ambientul, lumina, vegetaţia – toate au impact asupra acestuia.

Brandingul în sănătate nu trebuie să facă rabat de la uneltele de comunicare. Pacientul care astăzi devine expert, trebuie „tratat” prin toate simțurile. Este o abordare complexă a comunicării. Mai mult decât atât, brandul din sănătate trebuie să aibă o personalitate puternică, bine aleasă. Aşa cum caracterele apatice sunt evitate, brandurile nu trebuie să fie anoste. Am vizitat, în urmă cu ceva timp, o clinică de renume din Viena. Din fericire, nu în postura de pacient. Cu toate acestea, gândul de-a intra acolo m-a făcut să nu mă simt tocmai confortabil.

Am deschis uşa, m-a întâmpinat un miros de cappuccino şi croissant proaspăt. Am constatat, plăcut surprinsă, că intrarea în acea clinică se făcea, practic, printr-o cafenea vesel amenajată, care-ţi relaxa simţurile. Această „oază”, plasată în drumul tău spre cabinetul de consultaţie avea un efect extraordinar: declick-ul către o altă abordare era făcut. Pentru a avea succes, brandingul în sănătate promite pacientului o experienţă de excepţie.

Principiile marketingului şi PR-ului trebuie aplicate inclusiv în sistemul public de sănătate. Este adevărat că implementarea unor astfel de proiecte durează şi implică schimbarea percepției, a mentalităţii colective, dar este necesară. Conştientizarea unor atari lucruri este mai mare în cazul businessurilor şi, deşi este utopie astăzi, pentru pacienţii care apelează la serviciile de stat ar fi un beneficiu. Prin „branding”, unii se opresc la design-ul de logo, siglă, broşuri, layout de bannere. Este evident că şi aceste lucruri ne ajută să construim mesajul. Dar marele impact pe care îl are brandingul nu este doar o problemă de ce spui în ultimul newsletter sau reclama în presă.

Este o problemă de atitudine, de relaţia pacient 
– echipă şi de mediu. Experienţa acestuia trebuie să corespundă promisiunilor brandului. Dincolo de acest USP (Unique Selling Proposition), în sănătate, poate mai mult ca în oricare alt domeniu, funcționează mult mai bine ESP (Emotional Selling Proposition). Pacientul este calapodul pe care mulezi brandul tău. Mesajele pe care acesta le primeşte imediat ce păşeşte pragul clinicii/spitalului/cabinetului trebuie să îl convingă, să îl atragă, să îl determine să revină. Ei sunt cumpărători în căutarea celui mai bun şi râvnit produs – sănătatea!

MARIA VASILESCU
director general Tarus Media

Popularity: 50% [?]

Abstract

Virusul papilomatozei umane (HPV) este implicat în 99,7% din cazurile de neoplasm de col uterin, etiologia infecţioasă a neoplasmului de col oferind perspectiva unică a prevenţiei cancerului prin vaccinare. În 70% din cazurile de cancer de col sunt implicate tulpinile HPV 16 şi 18. Două vaccinuri au fost aprobate pentru prevenţie, ambele protejând impotriva infecțiilor cu tulpinile 16 și 18.

Implementarea vaccinului s-a dovedit a fi dificilă datorită reticenţei populaţiei, manifestată în special din lipsa informării corecte şi suficiente. Primul val de vaccinări în România a acoperit doar 2,5% din populaţia ţintă, în Grecia 9%, dar există şi ţări în care implementarea vaccinului prin program naţional de vaccinare în şcoli a dus la rate de vaccinare foarte mari (Marea Britanie şi unele regiuni din Spania au vaccinat >90% din populaţia ţintă).

Epidemiologie

Incidenţa neoplasmului de col a fost apreciată la 16 din 100 000 de femei, în lume, reprezentând aproximativ 500 000 de cazuri noi apărute, anual, pe glob. Referitor la mortalitatea prin cancerul de col, aceasta a fost apreciată la 8,9 din 100 000 de paciente în lume, reprezentând aproximativ 275 000 de cazuri anual, cu valori mai mici în ţările dezvoltate (5,1 în Marea Britanie, 5,8 în Europa de Nord) şi mai mari în ţările în curs de dezvoltare (18 în România).

Infecţia colului uterin cu HPV poate îmbrăca următoarele aspecte: nici o modificare (aspect normal), leziuni preneoplazice (CIN 1, 2, 3 sau CIS) sau cancer invaziv. Diagnosticarea acestei infecţii se poate realiza prin identificarea virusului în proba de biopsie proaspătă sau inclusă la parafină ori în celulele exfoliate. Cele mai frecvente tulpini HPV implicate în patologia neoplazică invazivă sunt HPV tip 16 și 18 (70% din cazurile de cancer cervical, aprox 40-70% din leziunile preneoplazice de grad înalt, 15-30% din leziunile de grad scăzut). Următoarele tulpini, cel mai frecvent implicate, sunt 31, 33, 35, 45, 52 şi 58 (20% din cancerele cervicale).

Referitor la epidemiologia virusului HPV, de remarcat este faptul că nu întotdeauna infecţia este urmată de modificări citologice sau clinice. Astfel, infecţia cu HPV a colului uterin se asociază cu citologie normală în 10% din cazuri, cu leziuni preneoplazice de grad scăzut
(CIN 1) în peste 70% din cazuri, cu leziuni de grad înalt în 85% din cazuri şi cu neoplasm de col în peste 85% din cazuri.

Virusul papilomatozei umane s-a dovedit necesar în patogeneza cancerului de col, dar nu și suficient. Alţi factori implicaţi în apariţia neoplasmului cervical sunt fumatul, paritatea crescută, vârsta precoce a debutului vieții sexuale, coinfecţia cu HIV şi contracepţia hormonală. Factori probabil implicaţi sunt coinfecţia cu Chlamydia trachomatis, HSV tip 2, imunosupresia şi carenţele alimentare. Infecţia cu HPV s-a dovedit a fi direct implicată în patogeneza cancerului cervical. Descoperirea etiologiei infecţioase a cancerului de col a dus la realizarea şi introducerea vaccinului pentru profilaxia primară a neoplasmului cervical.

Patogeneză

Virusul papilomatozei umane face parte din familia Papovaviridae. El este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru dezvoltarea neoplasmului de col. Analiza etiologiei infecţioase a cancerului de col a dus la concluzia implicării HPV în 99,7% din cazurile de neoplasm de col. Majoritatea infecţiilor cu HPV regresează spontan, în special la adolescente sau la femei tinere.

Istoria evidentei implicări a HPV în patologia tractului genital inferior începe în 1980, când zur Hausen izolează HPV tip 6 din leziunile de condilomatoză. S-a constatat ulterior că diversele tipuri de HPV au afinitate particulară pentru anume epitelii. Astfel, sunt peste 40 de tulpini care infectează tractul genital inferior. Alte zone afectate sunt regiunea orală, faringele, laringele şi anusul.

Tipurile de HPV au fost împărţite în trei categorii: cu risc crescut (generează displazii severe – H-SIL și neo-plasm invaziv) – 16, 18, 31, 33, 35, 45, 52, 56, 58, 59; cu risc probabil crescut – 26, 53, 66, 68, 73, 82; cu risc scăzut (generează displazii moderate – L-SIL, condiloame) – 6, 11.

Infecţia cu HPV constă în replicare virală în keratinocitele mature. Infecţia activă se bazează pe invazia stratului epitelial bazal de către particulele virale. Infecţia persistentă apare odată cu infecţia celulelor epiteliale stem. Replicarea virală este dependentă de oncoproteinele E6 şi E7, care leagă genele supresoare tumorale p53 şi pRB. Transformarea oncogenă celulară apare odată cu integrarea ADN-HPV în genomul celulei gazdă. Capacitatea oncogenă a unei tulpini HPV este dată de afinitatea proteinelor E6 si E7 pentru p53 şi pRB şi de abilitatea acestor proteine de-a inactiva genele supresoare tumorale.

Prin supresia genelor p53 şi pRB, proteinele virale E6 şi E7 modifică ciclul celular, întârziind diferenţierea keratinocitelor. Transmiterea virusului se face în special prin contact sexual penetrant. Folosirea prezervativului reduce riscul, dar nu protejează complet. Conform unor date CDC ( Center for Disease Control, Atlanta, Georgia), până la vârsta de 50 de ani, >80% din femei au intrat în contact cu HPV. Aproximativ 75% din infecţiile noi cu HPV apar între 15 şi 24 de ani.

Ele sunt în majoritate tranzitorii şi regresează spontan (70% la un an, 90% la doi ani, pentru femei tinere) datorită, în special, răspunsului imun celular, cel umoral având efect redus împotriva persistenţei infecţiei. Coinfecţia cu HIV, care supresează răspunsul imun celular, constituie un factor de severitate, cu reducerea ratei de clearance pentru HPV. Progresia de la apariţia infecţiei HPV la persistenţa sa, la leziuni preneoplazice (CIN 2,3) şi, în cele din urmă, la cancer este estimată a se produce, în medie, la aproximativ 13-15 ani.

Vaccinarea

Particularitatea cancerului de cervix constă în descoperirea uneia din cauzele centrale ale bolii – infecţia persistentă a colului uterin cu unul din virusurile HPV genitale cu risc inalt (peste 100 de genotipuri descrise, din care aproximativ 15 cu transmitere sexuală). Graţie acestei etiologii infecţioase, a apărut posibilitatea prevenţiei primare a cancerului de col prin vaccinare profilactică.

Vorbind despre strategiile de prevenţie a cancerului de col distingem următoarele tipuri:

• 
prevenţia primară – vaccinarea profilactică şi modificarea factorilor de risc (factori comportamentali şi comportamente sexuale la risc)
• 
prevenţia secundară – detectarea şi tratarea leziunilor preneoplazice (programe de screening pentru CIN şi HPV, terapia excizională, vaccinarea terapeutică, chemoprevenţia, retinoizii, indol carbinolul, modulatorii de răspuns imun)
• 
prevenţia terţiară – tratamentul cancerului de col şi urmărirea (chirurgical, radioterapie, chimioterapie, urmărirea posttratament)

Vaccinurile aprobate de forurile americane şi de cele europene sunt, în prezent, de două tipuri: vaccinul tetravalent şi vaccinul bivalent. Ambele funcţionează pe acelaşi principiu, conţinând particule identice cu
capsida virală (proteina capsidară majoră L1), dar care nu conţin material genetic viral, fiind astfel lipsite de potențial infecțios sau de risc oncologic.

Proteina capsidară majoră L1 este specifică fiecărui tip de virus HPV, vaccinurile având acţiune ţintită pe anume tulpini virale. Astfel, vaccinul tetravalent acoperă tulpinile virale 6, 11, 16 şi 18 şi are ca adjuvant sulfat hidroxifosfatul de aluminiu, care stimulează răspunsul imun; vaccinul nu conţine material genetic – ADN, ARN. Administrarea se face intramuscular, în doze de 0,5 ml la 0, două şi şase luni. Vaccinul bivalent acoperă tulpinile 16 şi 18, conţinând, alături de particulele imunogene, hidroxid de aluminiu, şi un adjuvant – ASO4. Se administrează, de asemenea, în trei doze intramusculare, la 0, una şi la şase luni.

Efectele adverse ale vaccinurilor au fost minore, constând, în special, în reacţii locale şi sistemice uşoare. Durerea a fost cea mai frecventă reacţie locală, iar febra, cea mai frecventă reacţie adversă sistemică. Alte reacţii semnalate sunt: locale – eritem, edem; sistemice – cefalee, greaţă. Efecte adverse severe raportate până la momentul actual au fost bronhospasm, gastroenterită (posibil asociată), cefalee cu hipertensiune (cert asociată), hemoragie vaginală (probabil asociată), durere la locul de injecţie cu impotenţă funcţională (probabil asociată).

Date privind utilizarea în sarcină şi eventualele anomalii congenitale asociate cu folosirea vaccinului tetravalent au arătat proporţii asemănătoare, comparativ cu placebo, ale sarcinilor duse la termen şi ale avorturilor spontane. Evaluarea toxicitaţii reproductive şi a prognosticului sarcinii – apărută în perioada vaccinării – rămân încă în studiu.

La mai mult de cinci ani de la vaccinare, eficacitatea celor două vaccinuri este similară şi anume aproape de 100% în prevenţia infecţiei persistente cu HPV 16 şi 18 şi CIN 2/3 asociat acestor tulpini virale. Pentru produsul tetravalent se adaugă şi prevenţia leziunilor genitale externe de tipul papiloamelor genitale, VIN sau VaIN.
Eficacitatea înaltă este valabilă pentru pacientele vaccinate fără infecţie cu HPV în antecedente sau la momentul vaccinării. Date privind eficacitatea la paciente sub
15 ani şi la populaţia masculină nu sunt încă disponibile.

Durata protecţiei induse de vaccin nu este stabilită încă foarte clar datorită timpului relativ scurt de la introducerea pe piaţă şi a faptului că infecţia cu HPV nu duce întotdeauna la un răspuns imun umoral detectabil, fiind, deci, necesare şi alte determinări în afara celor serologice.

Momentul optim al vaccinării este înaintea începerii activităţii sexuale, pentru a evita riscul prezenţei infecţiei cu HPV şi al ineficienţei vaccinului. Din păcate aceasta nu e întotdeauna posibil deoarece implementarea unei politici sanitare este ghidată de stabilirea unui prag de vârstă la care expunerea este cel mai probabil să apară. Limitele inferioare de vârstă în loturile de studiu pentru vaccinurile tetra şi bivalent au fost de 16 şi, respectiv, 15 ani.

Buletinul Societăţii Americane de Oncologie (American Cancer Society), publicat în 2007, recomandă vaccinarea HPV de rutină la pacientele în vârstă de 11-12 ani; ea se poate efectua începând de la vârsta de nouă ani. Vaccinarea HPV este de asemenea recomandată pacientelor între 13 şi 18 ani, pentru completarea unei scheme incomplete sau pentru cele încă nevaccinate. La momentul actual există date insuficiente care să recomande sau nu vaccinarea pentru paciente între 19 şi 26 de ani, în populaţia generală (vaccinare individualizată – ideal înainte de începerea vieţii sexuale; beneficiul vaccinului scade cu creşterea numărului de parteneri); vaccinarea nu este recomandată, în prezent, la bărbaţi. Screeningul pentru leziuni preneoplazice şi pentru cancer trebuie să continue atât în populaţia generală cât şi în cea vaccinată.

Vaccinarea antiHPV a pornit cu stângul în România datorită, în principal, lipsei informării adecvate în legătura cu beneficiile şi riscurile pe care le are. În această primă etapă a fost vaccinat doar un procent de 2,57% din populaţia ţintă (puţin peste 2600 de fete în vârstă de 11 ani, naive pentru infecţia cu HPV). După acest eşec, Ministerul Sănătăţii îşi propune abordarea unei strategii de informare a pacienţilor de tip door-to-door („din uşă în uşă”), în care specialiştii vor informa direct părinţii referitor la necesitatea vaccinării fetiţelor.
În Europa, recomandările au variat în funcţie de ţară.

Astfel, în Germania, recomandările susţin vaccinarea universală a fetelor cu vârste între 12 şi 17 ani sau chiar şi la vârste în afara intervalului, înaintea primului contact sexual. În Italia, vaccinarea este universală şi gratuită pentru pacientele de 12 ani. În Franţa, procedura este universală pentru pacientele de 14 ani sau fetele şi tinerele între 15 şi 23 de ani care nu şi-au început viaţa sexuală. În Austria, intervalul de vârstă este 9-15 ani (inclusiv pentru sexul masculin!) sau indiferent de vârstă, înaintea începerii vieţii sexuale.

Dintre ţările Europei, doar nouă oferă la momentul actual vaccinare gratuită pentru măcar o categorie de vârstă (Danemarca, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi Marea Britanie) şi trei ţări oferă vaccinul pe bază de coplată (Belgia, Franţa şi Suedia). Marea Britanie este singura ţară europeană care a adoptat un program naţional de vaccinare în şcoli, în timp ce în Spania doar nouă din cele 19 regiuni ale țării au realizat acest lucru. Astfel, vaccinarea a acoperit peste 90% din populatia ţintă în Scoţia şi în regiunile din Spania care furnizează vaccinul în şcoli. Această rată crescută de acoperire nu se întâlneşte însă în ţarile cu vaccinare la cererea pacientelor.

Olanda are o rată de vaccinare de 50%, procedura fiind bazată pe invitaţie şi pe educaţia medicală a populaţiei (procentaj relativ redus şi datorită publicităţii negative privind vaccinul, existentă în această ţară). În Grecia, unde nu au fost făcute eforturi de popularizare a produsului, rata de vaccinare este de doar 9%.
Astfel, se pare că abordarea optimă privind creşterea acoperirii vaccinale HPV constă în implementarea unei strategii de vaccinare bazată pe informare corectă şi popularizare extensivă a vaccinului, precum şi adoptarea unui program naţional de vaccinare în şcoli.

Prof. Dr Gh. Peltecu, Conf. Dr. Maria Bari, Dr. George Iancu
Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie Filantropia, Bucureşti, România
Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila, Bucureşti
Bibliografie

1. 
Bosch FX. HPV vaccines and cervical cancer. Annals of Oncology 2008, 19 (Supplement 5): v48–v51.
2. 
Mahdavi A, Monk BJ. Vaccines Against Human Papillomavirus and Cervical Cancer: Promises and Challenges
The Oncologist 2005;10:528–538.
3. 
Schiller JT, Lowy DR. Prospects for Cervical Cancer Prevention by Human Papillomavirus Vaccination. Cancer Res 2006; 66: (21) 10229-32.
4. 
Widdice LE, Kahn JA. Using the new HPV vaccines in clinical practice Cleveland Clinic Journal
of Medicine 2006 vol 73, no 10, pag 929-935.
5. 
Human Papillomavirus And Cervical Cancer – Summary Report -UNITED KINGDOM. WHO/ICO Information Centre on HPV and Cervical Cancer, updated year 2007.
6. 
HPV Vaccination Across Europe European Cervical Cancer Association april 2009.
7. 
Bosch FX, Munoz N. The viral etiology of cervical cancer. Virus Res 2002; 89:183–190.
8. 
Centers for Disease Control and Prevention. Cancer Registries and Surveillance. www.cdc.gov/cancer/npcr/uscs/index.htm. 2006.
9. 
Kahn JA, Rosenthal SL, Hamann T, Bernstein DI. Attitudes about human papillomavirus vaccine in young women. Int J STD AIDS 2003; 14:300–306

Popularity: 50% [?]

Medicina românească a marcat, la mijlocul lunii septembrie, efectuarea a 200 de transplanturi hepatice şi 10 ani
de la primele transplanturi cardiace din România.

Reputaţi specialişti români şi străini au punctat problemele cu care s-au confruntat de-a lungul timpului, reuşitele şi planurile de viitor în acest domeniu. Evenimentul a fost marcat de mesajele preşedintelui ţării, dl Traian Băsescu, şi de cel al primului ministru, Emil Boc. Aceştia au tinut să sublinieze importanţa transplantului de organe în salvarea vieţilor şi şi-au exprimat susţinerea acestei dificile activităţi medicale. În deschiderea evenimentului, prof. dr. Vasile Cândea, preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, i-a acordat prof.dr. Irinel Popescu, directorul Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni, diploma de excelenţă şi medalia de aur „Constantin Angelescu” pentru meritele deosebite în derularea programului de transplant la standarde europene. Prof. dr. Vasile Cândea a remarcat că România nu mai este o pată albă pe harta Europei la acest capitol.

Transplantul hepatic a parcurs, în România, mai multe etape. Etapa de pionierat a început în 1997, când a fost efectuată prima operație de acest tip. După trei ani de la intervenţie, la 15 aprilie 2000,
dl Penea Gheorghe a devenit primul supravieţuitor din România care a primit un ficat de la un donator aflat în moarte cerebrală. Au urmat alte succese pentru echipele de medici. Cea mai răsunătoare reuşită a fost cea a micuţei Timeea Balogh, în vârstă de un an, care a primit, pe 10 octombrie 2000, o porţiune de ficat de la mama sa.

În România, echipele de medici conduse de prof. dr. Irinel Popescu au efectuat aproape toate tehnicile posibile în transplantul de ficat, realizabile la nivel internaţional. Printre acestea, demn de menţionat este transplantul de la donator viu (living donor, living related). „Este vorba de transplantarea a două sau mai multe segmente hepatice de la un donator viu unui primitor copil sau adult”, a subliniat prof.dr. Irinel Popescu, preşedintele Romtransplant. O altă intervenţie este cea cu ficat împărţit. Împărţirea „in situ” oferă două grefe de calitate optimă, care pot fi utilizate pentru întreg spectrul de primitori: este metoda de elecţie pentru creşterea fondului de organe de la donator cadavru.

De asemenea, transplantul hepatic domino reprezintă transplantarea ficatului de la un donator marginal, cu boală metabolică ereditară (care beneficiază de un alt transplant hepatic), unui primitor marginal. Anul trecut, 42 de vieţi omeneşti au fost salvate prin transplantul de organe. În prezent, pe listele de aşteptare se află 269 de pacienţi, însă activitatea este îngrădită de numărul mic de donatori. „Vom promova neîncetat ideea de donare ca un gest nobil care poate salva vieţi”, a subliniat prof. dr. Irinel Popescu. În viitor, medicii vor să mărescă numărul de intervenţii. De asemenea, prof. dr. Irinel Popescu a precizat că există un program pentru profilaxia infecţiilor cu virusurile hepatitice B şi C, în cazul pacienţilor cu ficat nou, iar din acest an se va efectua un program de dializă hepatică.

Transplantul de inimă

Prof.dr. Radu Deac, şeful Centrului de Chirurgie Cardiovasculară de la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant Târgu Mureş, a declarat că „primii bolnavi împlinesc în această toamnă 10 ani de sănătate. Procedeul le -a schimbat fundamental viaţa”, a spus prof.dr. Radu Deac. Primul transplant cardiac s-a efectuat în 1967, de către fraţii Christian și Marius Barnard, în Africa de Sud.

De peste 35 de ani, 77 000 de oameni trăiesc cu o inimă nouă. Mortalitatea operatorie este sub 10%, cu 28 de ani de supravieţuire record. Astăzi, supravieţuirea pacientului cu o inimă donată nu mai este o problemă, ci se discută eliminarea riscurilor complicaţiilor. „Transplantarea inimii este un tratament optim al insuficienţei cardiace. Cea mai importantă este calitatea bună a vieţii. Din păcate, un cost ridicat şi un număr redus de donatori limitează numărul transplanturilor cardiace”, a subliniat prof.dr. Radu Deac. În prezent, cercetările în acest domeniu vizează modalităţile de conservare a inimii, iar rezultatele sunt excepţionale.

Transplantul renal

Prof.dr. Mihai Lucan, şeful Centrului Regional de Transplant Cluj, a subliniat curajul celor care au făcut pionierat în transplantul de organe, în special în cel al transplantului renal. Autorul primului transplant renal din lume a fost Joseph Murray, în 1954, la Boston. „Dacă nu ar fi făcut chestia asta, unul din cei doi gemeni univitelini ar fi fost morţi”, a spus prof. dr. Mihai Lucan. Pentru prima oară, în România, în 1980, a fost realizat primul transplant renal de către profesorul Proca. În 1990, primul program de transplant a debutat la clinica din Cluj. România este a patra ţară din lume care a început un program de transplant încrucişat. Tot la centrul din Cluj s-au pus bazele programului de transplant dublu. În 2004 a fost efectuat şi transplantul unic de pancreas. „Anul trecut, în centrul nostru a avut loc transplantul numărul o mie. Rata operaţiilor este o sută pe an ”, a mai spus prof. dr. Mihai Lucan.

Din 1997, în ţara noastră s-au efectuat 200 de transplanturi hepatice. Din acestea, 145 de persoane sunt în viaţă. Zece bolnavi au primit un ficat de două ori. Supravieţuirea imediată la cinci ani este 71%, procent care se înscrie în statisticile europene.

Echipe de excepţie

Prof.dr. Irinel Popescu a declarat că „programul de transplant din România nu este o reuşită individuală, ci a mai multor echipe de medici”. El a mulţumit colaboratorilor, menţionând: chirurgie – dr. Vlad Braşoveanu, dr. Doina Hrehoreţ, dr. Bogdan Dorobanţu, dr. Sorin Alexandrescu etc., ATI – prof. dr. Dan Tulbure, dr. Gabriela Doc, dr.Mihaela Ungureanu, dr. Horaţiu Popescu, hepatologie – prof.dr. Mihai Voiculescu, conf.dr. Liana Gheorghe, conf.dr. Cristian
Gheorghe, dr. Mariana Mihăilă etc., laborator – dr. Ileana Dima, dr. Ileana
Constantinescu etc., imagistică – conf.dr. Ioana Lupulescu, dr. Mugur Grasu, dr. Marian Croitoru etc. De asemenea, un rol important l-a avut Agenţia Naţională de Transplant prin activitatea dr. Victor Zota.

15 ani de colaborări

La eveniment au fost prezenţi şi medici străini care au colaborat de-a lungul anilor cu echipele din România. Unul dintre cei mai indrăgiţi colaboratori străini este prof.dr. Domenico Forti, fostul şef al Departamentului de Chirurgie generală și Transplant Abdominal al Spitalului Niguarda Ca’Granda, Milano. Acesta a participat la primul transplant hepatic cu supravieţuirea pacientului. Prof. dr.
Domenico Forti a ţinut să sublinieze
cooperarea cu echipa de la Institutul Fundeni, care s-a desfășurat pe o perioadă de aprope 15 ani. „De atunci, am acordat suport programului de transplant hepatic românesc.

Principala lui problemă rămâne procentul mic de donatori de organe, însă sper ca de anul viitor acesta să crească”, a declarat prof.dr. Domenico Forti. De asemenea, prof. dr. Ivelin Takorov, de la Spitalul Militar din Sofia, a prezentat situaţia transplantului de ficat din Bulgaria, menţionînd că vecinii noştri au început activitatea în 2007, în urma unui protocol cu echipele din Franţa. Şi Bulgaria se confruntă cu numărul mic de donatori de organe (în 2006 au fost 14, în 2007-6, 2008- 5). Prof. dr. Yaman Tokat, de la Universitatea Bornova, Izmir, Turcia, a precizat că în ţara sa s-au efectuat 800 de transplanturi din 1993 şi până acum. Medicul turc a subliniat cooperarea cu profesorul Irinel Popescu „care este un bun chirurg, cunoscut la nivel internaţional”.

La eveniment au participat peste o sută de foști pacienţi. Toţi aveau lacrimi în ochi, neştiind cum să le mulţumescă celor care le-au oferit o nouă şansă la viaţă. Micuţa Timeea Balogh, emoţionată, a zis: „Mulţumesc tuturor doctorilor care m-au ajutat să fiu şi eu printre cei vii”. De asemenea, mama lui Andi Gaură, cel mai mic pacient transplantat, la vârsta de șapte luni, este cea care i-a donat copilului său o porţiune din ficat. „Sunt prima mamă care a născut, după această intervenţie”, a spus a subliniat dna Gaură.

Popularity: 96% [?]

Prof. dr. Constatin Ionescu-Târgovişte va lăsa, fără doar şi poate, o amprentă importantă asupra diabetologiei româneşti. Aflat la conducerea Institutului de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Prof.dr. N. Paulescu” o pe-rioadă lungă de timp, a avut o contribuţie esenţială în dezvoltarea învăţământului universitar din acest domeniu, greu încercat de-a lungul istoriei sale. Este cel mai citat autor român din medicina românească.

O parte din cercetările sale se regăsesc citate în reviste internaţionale de prestigiu, de peste o mie de ori. Este expert OMS în probleme de diabetologie, dar şi expert al Comunităţii Europene în domeniul cercetării ştiinţifice medicale. Din 2005 este preşedintele Asociaţiei Medicale Române. Lucrările personale publicate în reviste indexate internaţional acoperă toată problematica acestui fascinant domeniu.

În 1940, profesorul Pavel a început să inventarieze timid o serie de pacienţi cu diabet zaharat. Atunci s-a născut, pentru prima dată, ideea de a crea registrul naţional de diabet. În 1942, în plin razboi mondial, prof. Pavel a făcut un anunţ la ziar: pacienţii diabetici puteau obţine un tichet de carne, dacă acceptă înscrierea în registrul de diabet. Aşa s-a creat prima bază de date, totalizând 800 de pacienţi. Ceea ce este demn de remarcat este faptul că acel registru funcţionează şi în prezent, ajungând la peste 170 000 de pacienţi înregistraţi în Bucureşti.

În anul 1949, prof. Pavel s-a mutat de la Spitalul Colţea chiar aici, la Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Prof. dr. N. Paulescu”. Astfel, la etajul 4 s-a înfiinţat prima clinică cu acest profil din România, denumită Clinică de Dietetică şi Nutriţie. Foarte interesant este că, la acea vreme, prof. Pavel ajunsese profesor universitar şi ulterior membru corespondent al Academiei Române. Dumnealui avea specialitatea de medicină internă, dar a format prima reţea de diabetologi din ţară. Renumele clinicii a avut rapid un ecou remarcabil.

După anii 1950 au început să apară şi alte centre antidiabetice în diverse regiuni ale ţării, ca urmare a pregătirii unor medici internişti în clinica bucureşteană (prof. Băcanu-Timişoara, dr. Sfârlează-Craiova,dr. Horzan-Sibiu etc). Prof. Pavel este cel care a intuit foarte mult latura socială a diabetului, angajând şapte asistente sociale, care erau instruite să efectueze o serie de sondaje privind stilul de viaţă al persoanelor cu diabet. Eu l-am întâlnit pentru prima dată pe prof. Pavel în 1965, când eram intern. Era încă şeful clinicii. Curând după aceea, în 1967, şi-a întrerupt brusc activitatea, i-au fost scose lucrurile pe hol şi a trebuit să părăsească clinica pe care singur o înfiinţase. Nu a mai revenit nicidată.

Timp de două decenii, prof. Pavel a fost dedicat activităţii acestei clinici. Astfel, a creat o secţie în cadrul Asociaţiei Medicale Române, unde a organizat mai multe manifestări ştiinţifice şi a pus bazele noii specialităţi. După 1967, la conducerea clinicii a venit prof. dr. Iulian Mincu. Domnia sa a înființat, în 1974, oficial, specialitatea de nutriție și boli metabolice, cu rezidențiat de trei ani. El a continuat ideea de a crea noi centre de diabet în România, astfel încât nu mai existau, în 1974, decât în cinci județe.

Personal, m-am înrolat în dia-be-tologie începând din 1974. De atunci până acum, nu m-am despărţit de această clinică, am contribuit cu neprecupețite eforturi la organizarea manifestărilor ştiinţifice şi la dezvoltarea institutului pe probleme de învățământ și de cercetare științifică. Eu am avut ideea de a analiza într-o formă sistematică numărul mare de bolnavi cu diabet şi, din 1974, am conceput o nouă fișă de observație pentru ambulator, pe baza cărora au apărut primele cărţi care au fost publicate (împreună cu prof. Mincu), Stările hiperosmolare (1974), Echilibrul acido-bazic (în 1978), o carte unicat în România, Hipoglicemiile (1990).

Ele au fost urmate de publicarea a cel puţin 20 de cărţi de diabet, nutriţie, obezitate. Dar două dintre ele sunt foarte importante. Tratatul de diabet Paulescu, cu 1 500 de pagini, care a apărut în 2004, acesta a fost precedat de o altă carte, Diabetologia modernă (1996), mult apreciată de practicieni. O mare parte din activitatea mea publicistică (monografii și numeroase reviste) a fost dedicată reconsiderării marii descoperiri făcute de prof. Paulescu, şi anume a insulinei, în 1921. Este cea mai mare dezvăluire medicală şi ştiinţifică făcută în România vreodată. Paulescu a fost o personalitate ieşită din comun. Importanţa muncii sale este colosală pentru medicină. Practic, el era cu 50 de ani înaintea celorlalţi şi înţelegerea activitătii lui a fost dificil de asimilat la vremea respectivă. De exemplu, în 1921 el concepea diabetul ca o tulburare a întregului metabolism energetic: proteine, glucide, lipide. Din păcate, timp de cinci decenii diabetul a fost considerat o tulburare numai a metabolismului gucidic, întârziind mult înțelegerea corectă a patologiei bolii.

Genetica în diabetul zaharat

Pentru activitatea de cercetare, un moment important este anul 1988. Datorită articolelor pe care le-am avut în publicaţiile de prestigiu din Europa sau la congresele internaţionale, am fost invitat să particip la un proiect finanţat de Uniunea Europeană privind inventarierea diabetului zaharat la copil, în Europa. Au participat 32 de centre europene, printre care şi Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Prof. Paulescu”. Pentru prima oară în Europa s-a măsurat dimensiunea diabetului zaharat în Europa la copil. În paralel cu aceasta,o altă ramură evalua complicaţiile cronice ale diabetului zaharat.

Din aceste două ramuri ale proiectului au apărut peste 40 de lucrări în revistele internaţionale de prestigiu, în care este menţionat centrul bucureştean. Sigur că aria de interes a fost largă. În 1995, am participat la un proiect mare de cercetare a geneticii diabetului zaharat, împreună cu cel mai mare genetician în probleme de diabet, profesorul John Todd, de la Universitatea Oxford. România a fost inclusă în această colaborare extrem de largă, prin eforturi mari de colectare a datelor de la pacienţii diabetici şi familiile lor.

Pentru a finaliza această cercetare, dr. Cristian Guja a lucrat doi ani în laboratorul de genetică de la Universitatea Oxford, realizând prima testare genetică a diabetului de tip 1 in România, identificând particularitățile genotipice specifice populației românești. Mi s-a spus că sunt cel mai citat autor roman din medicină tocmai datorită faptului ca unele din aceste cercetari sunt citate de peste o mie de ori. La o aniversare, le-am spus că Târgoviştea apare de cel putin zecii mii de ori datorită numele meu care figurează în aceste lucrări.

Studiu multicentric

Din 1991 s-a lansat un proiect politico-economic Black See. Ideea mea a fost să facem o reţea de medici specialişti pe diabet care s-a numit Black See Diab, reunind reprezentanţi din toate cele 12 ţări riverane bazinului Mării Negre. Proiectul a funcţionat, însă noi sperăm să-l reactivăm când vom dispune de fonduri pentru cercetare. Ne‑am gândit să pornim de la genetica dia-betului zaharat care are o puternică amprentă etnică. Am vorbit cu profesorul John Todd şi ideea mea de a colecta probe de sânge, pentru analiză, din ţările Black Sea Dial, unde etniile sunt foarte stricte, cu totul diferite, i s-a părut extraordinară.

Era vorba de a colecta probe de sânge pentru analize din ţări ca Rusia, Azerbaidgean, Georgia, România, Moldova, Serbia, Grecia, Bulgaria. Proiectul consta în extracţia DNA‑urilor cu care puteam participa la studii multicentrice. Din păcate, nu s-au putut găsi bani pentru acest proiect. Cândva, poate el va prinde contur, pentru că, există diferenţe ale frecvenţei unor gene în funcţie de populaţia studiată.

Tineri doctoranzi

Particularitatea pe care o are diabetologia românescă a fost aceea că predecesorii nu s-au îngrijit din timp de formarea unor cadre universitare. Eu, medicul Dan Cheţa, ulterior dr. Radu Lichiardopol, am ajuns profesori după 60 de ani. Posibilitatea de-a avea elevi se face prin doctorat. Din cauza conjuncturii (intrând foarte târziu în acest sistem de doctorat), am avut neşansa de-a avea un număr mai mic de specialişti pe care să-i învăţăm. Sunt cel puțin patru care s-au remarcat. Este vorba de dr. Cristian Guja, deja cunoscut ca specialist în genetică diabetologică care a contribuit la proiectul cu Universitatea Oxford, de care aminteam mai sus.

Un alt doilea urmaş în care îmi pun încrederea este dr. Sorin Ioacară, care şi-a dat teza de doctorat alegând tema „Mortalitatea în diabetul zaharat”. El a putut face, pe baza datelor registrului de diabet, o evaluare a mortalităţii în acestă boală. Este un foarte bun informatician. A pus la punct mai mute programe legate de urmărirea bolnavilor decedaţi de diabet.

Al treilea este dr. Ovidiu Brădescu. Este medic primar in diabet, nutriţie şi boli metabolice. Teza de doctorat a fost „Starea posprandială”, un subiect extrem de interesant.
Dr. Octavian Savu a obţinut o bursă la Universitatea Karolinska. Nu şi-a dat încă teza de doctorat, dar şi-o va da în curînd. Dr. Octavian Savu împreună cu dr.Cristian Guja sunt ultimii “supravieţuitori” în cercetare şi de aceea ne punem mult încrederea. Cu mari perspective este Andrada Mihai. O altă asistentă universitară este Cornelia Pencea. Ultimele două teze de doctorat sunt dedicate studiului relaţiei dintre diabet şi obezitate.

Particularitate

Asistența medicală a diabetului în România are o particularitate: în anii 1947- 1948, diabetul, care în alte ţări aparţinea endocrinologiei, la noi era separat de aceasta. Prof. Parhon nu a avut un interes mare pentru diabet, ci pentru bolile endocrine. Şi-atunci s-a făcut această disociere. Cele două mari domenii s-au despărţit. Eu cred că intuiţia lui a fost bună. Pentru că, în momentul de faţă, în toate ţările lumii, diabetul este despărţit de endocrinologie.

Platforma de cercetare “George Emil Palade”

Un moment important in activarea cercetării științifice în institutul nostru a fost înfiinţarea platformei de formare şi cercetare interdisciplinară de medicina translaţională „George Emil Palade”, fondată în 2006 cu ajutorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” Acest proiect ne-a adus în apropiere Institutul Clinic Fundeni (prof. Irinel Popescu) şi Institutul Naţional „Victor Babeş” (acad. Mircea Laurentiu Popescu). Pe această bază s-a desfăşurat o colaborare foarte intensă. Pacienţii cu hipoglicemii organice şi insulinoame, dar și pacienți diabetici cu transplant de ficat, sunt cei care interesează diabetologia şi chirurgia.

De asemenea, la pacienţii cu diabet, o colaborare pe aceasta platformă a fost legată de izolarea insulelor pancreatice și transplantarea lor la pacienți diabetici. A fost abordată, de asemenea, problematica transplantului de pancreas la pacienți cu diabet zaharat tip 1. De aici vine şi interesul mare de a colabora în domeniul geneticii şi al biologiei celulare avansate. „Laboratorul de insule și celule beta pancreatice” este în curs de finalizare, inclusiv abordarea in scop terapeutic a celulelor stem.

În capitolul de terapii celulare intră şi insulele pancreatice care pot fi izolate printr-o metodă specifică. Aparatura specială se găseşte la Institutul Fundeni. Insulele pancreatice pot fi transplantate prin introducerea lor în sângele pacientului insulinodependent. Aceste insule sunt injectate în circulaţia portală din ficat. Cele care reuşesc să se conecteze la circulaţia hepatică vor produce insulina. Din păcate, multe se deteriorează în procesul lor de prelucrare, însă este o direcţie extrem de interesantă care a permis, pentru prima dată, un acces mai larg la cunoaşterea acestor insule.

A doua direcţie de cercetare este să izolezi celulele beta din insule pancreatice şi să le foloseşti numai pe acestea. Cea de a treia ar fi utizarea celulelor stem care sa poata fi direcționate prin utilizarea unor factori de transcripție care sa le conducă la producerea de celule beta pancreatice funcționale. Sunt lucruri dificile în care ne-am angrenat, însă sper că vor da roade în anii următori.

Popularity: 73% [?]